Patriarhul Daniel va participa la Sinaxa Întâistătătorilor de Biserici Ortodoxe privind  pregătirea Sinodului Panortodox (Constantinopol, 5-9 martie 2014) Ce contine scrisoarea Mitropolitului de Pireu adresata Sinodului B.O.G. în vederea pregătirii Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericilor Ortodoxe care se pregăteşte? Ce relateaza Agentia de stiri Basilica referitor la acest subiect ?

Patriarhul Daniel va participa la Sinaxa Întâistătătorilor de Biserici Ortodoxe privind pregătirea Sinodului Panortodox

(Constantinopol, 5-9 martie 2014)

În ziua de 13 februarie 2014, în Sala Sinodală din Reşedinţa patriarhală, sub preşedinţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a avut loc prima şedinţă de lucru  a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din acest an. Una dintre hotărârile luate  a fost aceea că în urma invitaţiei Sanctităţii Sale Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, Sfântul Sinod a aprobat participarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul României, la Sinaxa Întâistătătorilor de Biserici Ortodoxe privind pregătirea Sinodului Panortodox (Constantinopol, 5-9 martie 2014)

Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe se reunesc în Fanar

Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe se vor reuni la Constantinopol, în prima săptămână a Postului Mare, la invitaţia Sanctităţii Sale Patriarhul Ecumenic Bartolomeu. Patriarhii şi primaţii bisericilor ortodoxe vor avea, în perioada 5-9 martie, mai multe întrevederi, principalul scop al sinaxei fiind pregătirea Sinodului Pan-Ortodox. Punctul culminant al evenimentului va fi Sfânta Liturghie din Duminica Ortodoxiei, oficiată de toţi Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe în Catedrala patriarhală din Fanar. „Este un eveniment deosebit care era anunţat, stabilit de principiu cu mai multă vreme în urmă şi iată că acum gazda, respectiv, Sanctitatea Sa, Patriarhul Ecumenic, a stabilit şi data exactă.

Sfântul Sinod, în şedinţa sa din 13 februarie 2014 a reiterat o serie de puncte de vedere ale Bisericii Ortodoxe Române faţă de temele care fac obiectul dialogului inter-ortodox în prezent precum problema proclamării Autocefaliei, a Dipticelor, a modului de adoptare a deciziilor, adică problema consensului sau a majorităţii, problema declarării autonomiei, probleme de specific canonic bisericesc de importanţă atât pentru fiecare Biserică locală cât pentru ansamblul Bisericilor Ortodoxe. Delegaţia însoţitoare a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel este alcătuită din: Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop  Nifon, Mitropolit onorific şi Exarh patriarhal, părintele consilier Michael Tiţa, conducătorul Sectorului de Relaţii externe al Patriarhiei Române, un traducător, precum şi patru angajaţi al Centrului de Presă Basilica al Patriarhiei Române”, a precizat pentru TRINITAS TV Pr. Ionuţ Corduneanu, vicar administrativ patriarhal. Pregătirea Marelui Sinod Pan-Ortodox a început în urmă cu mai bine de 30 de ani, fiind organizate până în prezent mai multe întâlniri prospective.

 „Sinodul Pan-Ortodox este un deziderat vechi, întâlnirile pregătitoare durează de câteva zeci de ani, s-au discutat temele stabilite şi s-a ajuns la soluţii acceptate de către Bisericile Ortodoxe surori. Deci, nu vor fi lucruri noi, poate mici aspecte locale, mici situaţii punctuale precum situaţia din Siria sau diverse probleme locale din diasporă sau din alte Biserici Ortodoxe surori. În mare, agenda este stabilită şi discutată de mai mult timp, este bine pregătită, iar această sinaxă a întâistătătorilor este cumva ultimul pas înaintea Sinodului Pan-Ortodox care îi va reuni pe toţi Episcopii ortodocşi din Bisericile Ortodoxe surori”, a mai spus Pr. Ionuţ Corduneanu.

Sursa:Agentia de Stiri Basilica

 Ce contine scrisoarea Mitropolitului de Pireu adresata Sinodului B.O.G. în vederea pregătirii Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericilor Ortodoxe care se pregăteşte?

MITROPOLITUL PIREULUI SERAFIM CERE RECUNOAŞTEREA OFICIALĂ A

SINOADELOR ECUMENICE ANTIPAPISTE

                 de către Sfântul şi Marele Sinod al Bisericilor Ortodoxe care se pregăteşte

printr-o scrisoare a sa către Arhiepiscopul Atenei şi către Sinodul Permanent. Sinoadele al VIII-lea şi al IX-lea Ecumenice au condamnat erezia Filioque, teologia eretică a lui Varlaam, erezia despre harul creat şi au dat dreptate Sfântului Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, şi scrierilor sale despre „cei ce vieţuiesc cu sfinţenie în isihie”[1]. Al VIII-lea Sinod Ecumenic, care condamnă de asemenea ereziile papiste, a fost convocat de Marele Fotie.

Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit al Pireului, Serafim, prin scrisoarea sa către Arhiepiscopul Atenei Ieronim, în calitatea acestuia de preşedinte al Sinodului Permanent, cere ca Sfântul Sinod al Bisericii Greciei să se îngrijească ca la Sfântul şi Mare Sinod al Prea Sfintelor Biserici Ortodoxe (a cărui convocare se pregăteşte) să aibă loc proclamarea solemnă:

1) a Sinodului convocat de Sfântul şi Marele Fotie la Constantinopol (879-880) ca al VIII-lea Sinod Ecumenic şi 2) a Sinodului din 1351 din Constantinopol ca al IX-lea Sinod Ecumenic.

Primul a condamnat erezia Filioque, iar cel de-al doilea: 1) a condamnat teologia scolastică a lui Varlaam Calavritul, 2) a condamnat erezia scolastică despre harul creat şi 3) a dat dreptate Sfântului Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, şi celor nouă tratate ale sale „Pentru cei ce vieţuiesc cu sfinţenie în isihie”.

Scrisoarea

Textul întreg al scrisorii Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Serafim către Preşedintele Sinodului Permanent, Arhiepiscopul Atenei, Ieronim, este următorul:

„Cu multă evlavie mă adresez Prea Fericirii Voastre – care cu înţelegere şi înţelepciune plină de discernământ în vremuri cumplite pentru omenire deţineţi cârma acestei slujiri de întâi-stătător – precum şi Înalt Prea Sfinţiţilor Mitropoliţi şi membri ai Sinodului Permanent din actualul mandat sinodal – cu toţii conştienţi de veghea lor pastorală neadormită şi de discernământului superior (de care sunt datori), de dragostea sinceră şi de împlinirea datoriei lor faţă de Prea Sfânta Biserică Universală Ortodoxă – mă adresez, deci, pentru a vă prezenta următoarea propunere care va înscrie numele Voastre în dipticele marilor ierarhi ai Prea Sfintei noastre Biserici, care în multe feluri şi în multe chipuri s-au luptat şi au păstrat neschimbat şi nealterat adevărul „credinţei neprihănite predate sfinţilor, odată pentru totdeauna”[2]. Aceşti mari ierarhi au preţuit după cuviinţă şi în chip sublim pe stâlpii adevărului ortodox, pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii, şi au transmis generaţiei următoare torţa supremă a participării la taina Bisericii şi la adevărata comuniune în Dumnezeu.

Sfântul şi Marele Sinod al Prea Sfintelor Biserici Ortodoxe, pregătit la vreme prielnică şi prin strădanii prompte şi coordonat de centrul prea venerat al Ortodoxiei (…), de Prea Sfânta Biserică a Primului Tron a Constantinopolului prin Întâi-stătătorului acesteia (…), Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, reprezintă ocazia irepetabilă şi unică, pe de o parte de a-şi justifica titulatura de Sfânt şi Mare Sinod, iar pe de alta, de a oferi credincioşilor ortodocşi din toată lumea marea bucurie a stigmatizării atât a zelotismului ignorant, cât şi a ecumenismului sincretist.

Această posibilitate constă în proclamarea solemnă de către Bisericile Autocefale Ortodoxe ca al VIII-lea Sinod Ecumenic a Sfântului Sinod din 879-880 care a avut loc la Constantinopol, convocat de către Sfântul şi Marele Fotie cu participarea, prin reprezentanţii săi, şi a papei, pe atunci, ortodox, al Vechii Rome, Ioan al VIII-lea, Sinod care a cuprins teme canonice şi dogmatice şi mai ales:                        

1. a confirmat ridicarea Marelui Fotie pe tronul patriarhal al Constantinopolului,
2.  a ridicat anatemele sinodului din 869-870,
3. a recunoscut obiceiurile şi tradiţiile fiecărei Biserici locale şi valabilitatea deciziilor acestora,
4. a proclamat locul episcopului în Biserică,
5. a stabilit relaţia episcop-monah prin sfintele Canoane pe care le-a redactat,
6. a rezolvat chestiunea jurisdicţiei canonice din Biserica Bulgariei şi
7. a condamnat erezia Filioque,

 Precum şi proclamarea ca al IX-lea Sinod Ecumenic a Sfântului Sinod din 1351 convocat în Constantinopol, care:

1. a condamnat teologia scolastică a lui Varlaam Calavritul, a celor dimpreună cu el şi prin extindere, a lui Thomas d’Aquino şi a lui Anselm de Canterburry,
2. a dat dreptate Sfântului Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului şi celor nouă tratate teologice ale acestuia, Pentru cei ce vieţuiesc cu sfinţenie în isihie, şi a proclamat posibilitatea persoanei umane, prin faptul că Dumnezeu S-a întrupat, de a participa la realitatea lucrării lui Dumnezeu prin energiile Lui dumnezeieşti necreate,
3. a dogmatizat deosebirea dintre dumnezeiasca fire şi dumnezeieştile energii necreate şi a condamnat erezia scolastică despre harul necreat (actus purus),
4. a editat Tomul Dogmatic care conţine aceste hotărâri.                                    

Este inoportun, desigur, să menţionez faptul că, în conştiinţa pliromei ortodoxe a Prea Sfintei noastre Biserici, Sinoadele pomenite mai sus sunt deja cinstite şi recunoscute ca Ecumenice şi cele dogmatizate de acestea validează cele şapte Sfinte Sinoade Ecumenice şi constituie Teologia Ortodoxă. Prin urmare, proclamarea formală şi numărarea acestora dimpreună cu celelalte şapte rămâne ca deziderat şi repet cu smerenie că conjunctura favorabilă care se profilează a Sfântului şi Marelui Sinod conferă Prea Sfintelor Biserici autocefale posibilitatea unică a proclamării acestora.

Deoarece, deci, propunerea înaintată se referă la o temă extrem de serioasă şi înaltă, propun ca aceasta să se pună pe ordinea de zi a următorului Sinod al Ierarhiei (Bisericii Greciei), convocat pentru februarie 2011, şi în mod sinodal să se decidă prezentarea ei de către Prea Sfânta Biserică a Greciei ca temă la viitorul Sfânt şi Mare Sinod, iar ca referent al acestei teme propun cu deplină responsabilitate pe Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit al Nafpaktei şi Sfântului Vlasie Ierotheos, bărbat cu un foarte pătrunzător spirit teologic şi care slujeşte în mod excepţional cuvântul teologic prin scrierea de opere remarcabile în care analizează şi prezintă tema despre care vorbim. Ca să dovedesc smeritele mele cuvinte ataşez un studiu referitor la această temă  al ierarhului pomenit. (Atașăm mai jos un text al Mitropolitului Ieroteos referitor la această temă)

Sărutând Dreapta Voastră prea cinstită

şi cerând rugăciunile Voastre cu trecere înaintea lui Dumnezeu, rămân

Al Vostru cel mai mic frate în Hristos,

† Mitropolitul Pireului Serafim

Ὀρθόδοξος Τύπος, 19.11.2010, nr. 1854, pp. 1, 7.

Traducere Mihail Ilie(G.O.)

PUNCTELE FUNDAMENTALE ALE DIFERENŢEI DINTRE BISERICA ORTODOXĂ ŞI PAPISM

de Mitropolitul Nafpaktei şi Sfântului Vlasie, Ierotheos Vlachos

Periodicul Παρέμβασις, aprilie 2001

2. Francii, la Sinodul de la Frankfurt din 794, au condamnat hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic şi închinarea cinstitoare a sfintelor icoane. De asemenea, în 809 francii au introdus Filioque în Simbolul de Credinţă, adică învăţătura despre purcederea Sfântului Duh din Tatăl şi din Fiul. Acest adaos a fost condamnat atunci şi de Papa ortodox al Romei. La Sinodul de la Constantinopol al Marelui Fotie (879-880) la care au participat şi reprezentanţi ai Papei ortodox al Romei, au fost condamnaţi cei care anatemizaseră hotărârile Sinodului al VII-lea şi toţi cei care au adăugat Filioque la Simbolul de Credinţă. Însă pentru prima oară Papa franc Serghios al IV-lea în 1009, în epistola sa de întronizare, adaugă Filioque la Simbolul de Credinţă şi papa Benedict al VIII-lea a introdus Filioque în cultul Bisericii, fapt pentru care Papa a fost şters din pomelnicele Bisericii Ortodoxe.

3. Diferenţa fundamentală dintre Biserica Ortodoxă şi Papism se găseşte în învăţătura despre firea necreată şi lucrarea necreată a lui Dumnezeu. În timp ce noi ortodocşii credem că Dumnezeu are fire necreată şi lucrare necreată şi că Dumenezeu vine în comuniune cu creaţia şi cu omul prin lucrarea Sa necreată, papistaşii cred că în Dumnezeu firea necreată se confundă cu lucrarea lui necreată (actus purus) şi că Dumnezeu comunică cu creaţia şi cu omul prin energiile lui create, adică afirmă că în Dumnezeu există şi energii create. Deci harul lui Dumnezeu prin care se sfinţeşte omul este considerat energie creată. Dar astfel nu se poate sfinţi omul. Din această învăţătură fundamentală provine şi învăţătura despre purcederea Sfântului Duh din Tatăl şi din Fiul, purgatoriul, primatul papal etc.

4. În afară de diferenţa fundamentală dintre Biserica Ortodoxă şi papism asupra firii şi lucrării în Dumnezeu, există alte diferenţe mari care au devenit de-a lungul timpului obiect al dialogurilor teologice, şi anume:

- Filioque, adică Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul, cu rezultatul că se micşorează monarhia Tatălui, se anulează egalitatea desăvârşită a persoanelor Sfintei Treimi, se micşorează Fiul în însuşirea Sa de a se naşte, de vreme ce există unitate între Tatăl şi Fiul, se subestimează Duhul Sfânt ca echivalent şi vrednic de aceeaşi slavă cu celelalte persoane ale Sfintei Treimi, (…),

- folosirea pâinii nedospite la Sfânta Euharistie care nu respectă modul în care Hristos a săvârşit Cina cea de Taină,

- sfinţirea “cinstitelor daruri” care se face nu prin epicleză, ci prin recitarea cuvintelor fondatoare ale lui Hristos “luaţi, mâncaţi, … beţi dintru acesta toţi”,

- teoria că jertfa pe cruce a lui Hristos a satisfăcut dreptatea divină, care Îl prezintă pe Dumnezeu-Tatăl ca feudarh şi neglijează Învierea,

- teoria despre tezaurul “meritelor prisositoare” ale lui Hristos şi ale Sfinţilor pe care îl administrează papa,

- separarea dintre tainele Botezului, Mirungerii şi dumnezeieştii Împărtăşanii,

- învăţătura despre moştenirea vinovăţiei păcatului strămoşesc,

- inovaţii liturgice în toate tainele Bisericii,

- faptul că laicii nu se împărtăşesc cu „Sângele” lui Hristos,

- primatul Papei, potrivit căruia Papa este „episcopus episcoporum şi sursa puterii preoţeşti şi bisericeşti, este capul infailibil şi Călăuza Bisericii, chivernisitorul acesteia în chip monarhic ca locţiitor al lui Hristos pe pământ” (Ioannis Karmiris). În acest sens, Papa se consideră urmaş al Apostolului Petru căruia i se subordonează ceilalţi Apostoli, chiar şi Apostolul Pavel,

- inexistenţa co-liturghisirii în actele liturgice,

- infailibilitatea Papei

- dogma imaculatei concepţii a Născătoarei de Dumnezeu şi în general cultul mariologic, prin care Prea Sfânta este ridicată la înălţimea dumnezeirii treimice şi chiar se face referire la Sfânta … Pătrime,

- teoriile despre analogia entis şi analogia fidei care s-au impus în spaţiul occidental,

- continuul progres al Bisericii în descoperirea laturilor ascunse ale adevărului revelat,

- învăţătura despre vocaţia absolută,

- părerea despre metoda unică de cunoaştere a lui Dumnezeu şi a creaturilor, care a condus la conflictul dintre teologie şi ştiinţă.

5. De asemenea, marea diferenţiere care arată modul teologhisirii se găseşte şi în diferenţa dintre teologia scolastică şi cea isihastă. În Occident s-a dezvoltat, ca încercare de cercetare a tuturor tainelor credinţei prin logică (Anselm de Canterburry, Thomas d’Aquino), în timp ce în Biserica Ortodoxă precumpăneşte isihasmul, adică curăţirea inimii şi luminarea minţii, pentru dobândirea cunoaşterii lui Dumnezeu. Dialogul dintre Sfântul Grigorie Palama şi scolasticul şi uniatul Varlaam este caracteristic şi arată diferenţa.

6. Consecinţa tuturor celor de mai sus este că în Papism avem o deviere de la ecleziologia ortodoxă. În timp ce în Biserica Ortodoxă se dă o mare importanţă îndumnezeirii care constă în comuniunea cu Dumnezeu prin vederea luminii necreate, şi prin urmare cei îndumnezeiţi se întrunesc în Sinod Ecumenic şi delimitează în mod sigur adevărul revelat în situaţii de confuzie, în Papism se dă mare importanţă instituţiei papei, care papă este mai presus chiar şi decât aceste Sinoade Ecumenice. Potrivit teologiei latine, „autenticitatea Bisericii există doar atunci când se întemeiază şi se armonizează cu voinţa papei. În caz contrar, se anulează.” Sinoadele Ecumenice sunt considerate „congrese ale creştinismului care se convoacă pe temeiul autenticităţii şi puterii şi preşedinţiei papei”. Este suficient să iasă papa din sala Sinodului Ecumenic, ca acesta să înceteze să mai fie valabil. Episcopul Maré a scris: „ar fi mai exacţi romano-catolicii dacă rostind «Crezul» ar spune:  «şi într-unul Papa» în loc de: «şi într-una … Biserică»”.

De asemenea, „însemnătatea şi rolul episcopilor în cadrul Bisericii romane nu este decât simplă reprezentare a puterii papale căreia i se supun şi episcopii înşişi, asemeni simplilor credincioşi”. În ecleziologia papistă se susţine în esenţă că „puterea apostolică ar fi dispărut o dată cu apostolii şi nu s-ar fi transmis urmaşilor acestora, episcopilor. Doar puterea papală a lui Petru, sub care se aflau toţi ceilalţi, s-a transmis urmaşilor lui Petru, adică Papilor”. În această perspectivă, se afirmă de către „Biserica” papistă că toate Bisericile Răsăritului sunt separate (de Papă) şi au lipsuri şi doar prin iconomie ne primesc la împărtăşanie şi desigur prin iconomie ne primesc ca Biserici surori, deoarece „Biserica” papistă se autodefineşte ca Biserică mamă şi pe noi ne consideră Biserici fiice.

7. Vaticanul este stat şi fiecare Papă este conducătorul Statului Vatican. Este vorba de o organizaţie antropocentristă, de o secularizare şi anume de o secularizare instituţionalizată. Statul Vaticanului a fost întemeiat în 755 de către Pipino cel Scurt, tatăl lui Carol cel Mare, şi în epoca noastră a fost recunoscut în 1929 de către Musolini. Este importantă justificarea proclamării Statului papa, aşa cum a afirmat-o Pius al XI-lea: „reprezentantul pe pământ al lui Dumnezeu nu poate fi supusul unui stat”. Hristos a fost supusul unui stat, papa nu poate fi! Puterea papală constă în teocraţie, de vreme ce teocraţia se defineşte ca putere lumească şi bisericească într-o singură persoană. Astăzi state teocratice sunt Vaticanul şi Iranul.

Sunt caracteristice cele afirmate la cuvântul de întronizare de Papa Inochentie al III-lea (1198-1216): „Cel care are mireasa este mirele. Dar această mireasă (Biserica) nu vine cu mâinile goale, ci mi-a oferit o zestre preţioasă incomparabilă, adică totalitatea bunurilor spirituale şi vastitatea celor lumeşti, măreţia şi belşugul amândurora … Ca simboluri ale bunurilor lumeşti mi-a dat Stema pentru împărăţie, iar Mitra pentru preoţie, şi m-a aşezat reprezentant al Aceluia, pe haina şi pe coapsa Căruia s-a scris: Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor”.

Prin urmare, există mari diferenţe teologice, care au fost condamnate de Sinodul Marelui Fotie (879-880) şi de Sinodul Sfântului Grigorie Palama (1351), aşa cum se vede şi în „Sinodiconul Ortodoxiei”. În plus, şi Părinţii Bisericii şi Sinoadele locale de până în secolul al XIX-lea au condamnat toate înşelările Papismului. Lucrul acesta nu se vindecă, nici nu se îmbunătăţeşte printr-o cerere de iertare formală pe care ar da-o Papa pentru vreo greşeală istorică, atât timp cât părerile lui teologice sunt în afara Revelaţiei şi Ecleziologia se mişcă pe un drum greşit, câtă vreme adică Papa se prezintă ca conducător al lumii creştine, ca urmaş al Apostolului Petru şi vicar sau reprezentant al lui Hristos pe pământ, ca şi cum Hristos ar fi dat puterea Sa papei, iar El s-ar odihni fericit în Ceruri.

Traducere Mihail Ilie (G.O.)

Citiți vă rog și

*Sinaxa Clericilor și Monahilor Ortodocși din Grecia –                                                                                                                                        CERE CONVOCAREA UNUI SINOD PANORTODOX ȘI CONDAMNAREA ECUMENISMULUI

http://graiulortodox.wordpress.com/2013/11/11/163-o-noua-interventie-a-sinaxei-clericilor-si-monahilor-ortodocsi-din-grecia-se-cere-convocarea-unui-sinod-panortodox-si-condamnarea-ecumenismului/

*Scrisoarea Mitropolitului Pireului către Arhiepiscop și toți membrii Sfântului Sinod în care solocită convocarea Sfântului Sinod al Bisericii Greciei în vederea condamnării ereziei ecumenismului

http://graiulortodox.wordpress.com/2013/11/11/scrisoarea-mitropolitului-pireului-catre-arhiepiscop-si-toti-membrii-sfantului-sinod-in-care-solocita-convocarea-sfantul-sinod-al-bisericii-greciei-in-vederea-condamnarii-ereziei-ecumenismului/

*Conferința -Primatul. Sinodalitate şi unitate a Bisericii. PIREU 28. 04. 2010

Confruntare dură între Mitropoliții Pergamului și Nafpaktului – partea a II-a * ÎNTREAGA CORESPONDENŢĂ DINTRE MITROPOLIȚII ZIZIULAS ŞI VLAHOS

*Se cere caterisirea Mitropolitului Ignatie al Dimitriadei și cenzurarea poziţiilor eretice ale Academiei Teologice de la Volos

http://graiulortodox.wordpress.com/2011/01/03/48-se-cere-caterisirea-mitropolitului-ignatie-al-dimitriadei-si-cenzurarea-pozitiilor-eretice-ale-academiei-sale/

*Conferința-Teologie patristică si erezie postpatristică. Pireu 15 februarie 2012

 Documentele care demonstrează că papismul este erezie  de Panaghiotis Raptis  http://graiulortodox.wordpress.com/2010/09/16/documentele-care-demonstreaza-ca-papismul-este-erezie/

*Deosebirile fundamentale între Ortodoxie şi Papism de Mitropolitul Ieroteos Vlahos http://graiulortodox.wordpress.com/2013/02/07/140-deosebirile-fundamentale-intre-ortodoxie-si-papism-de-mitropolitul-ieroteos-vlahos/

*Întrebările unui ortodox cu privire la dialogul cu romano-catolicii de Nikitas Aliprantis, Profesor de Drept al Universităţii „Demokritos” din Tracia şi Profesor onorific al Universităţii din Strassbourg, membru în Consiliul Europei în perioada 1998- 2008 http://graiulortodox.wordpress.com/2010/12/06/42-intrebarile-unui-ortodox-cu-privire-la-dialogul-cu-romano-catolicii/

*Premisele teologice eronate ale primatului Papal (Partea I și II)   →http://graiulortodox.wordpress.com/2010/10/19/premizele-teologice-eronate-ale-primatului-papal-partea-a-doua/

*Mitropolitul Gortinei, Ieremia: ”Pentru ortodocşii adevăraţi nu exista alt mod de unire decât prin întoarcerea romano-catolicilor la credinţa ortodocşilor” http://graiulortodox.wordpress.com/2011/04/07/mitropolitul-gortinei-ieremia-%e2%80%9dpentru-ortodocsii-adevarati-nu-exista-alt-mod-de-unire-decat-prin-intoarcerea-romano-catolicilor-la-credinta-ortodocsilor%e2%80%9d/

*DESCOPERIRI ALE VATICANULUI REFERITOARE LA UNIREA PAPISTAŞILOR CU ORTODOCŞII. Unirea  „Bisericilor” în diversitate dogmatică și fără ca papismul să renunţe la ereziile sale. Criza teologiei Mitropolitului Iannis Ziziulas (Președintele comisiei mixte de dialog dintre catolici și ortodocși) http://graiulortodox.wordpress.com/2011/07/15/72-descoperiri-ale-vaticanului-referitoare-la-unirea-papistasilor-cu-ortodocsii-unirea-%e2%80%9ebisericilor%e2%80%9d-in-diversitate-dogmatica-si-fara-ca-papismul-sa-renunte-la-ereziile-sale-criza/

*In intervalul 14-17  iunie 2011, in Creta, a avut loc “DIALOGUL” DINTRE PAPISTAŞI ŞI ORTODOCŞI (Cardinalul Kurt Koch, a dezvăluit că unirea va avea loc) http://graiulortodox.wordpress.com/2011/07/10/in-intervalul-14-17-iunie-in-cretaa-avut-loc-dialogul-dintre-papistasi-si-ortodocsi-cardinalul-kurt-koch-a-dezvaluit-ca-unirea-va-avea-loc/

*Consideră papismul biserică canonică şi în nici un caz erezie.  Descoperiri despre trădarea credinţei noastre de către Cipru. http://graiulortodox.wordpress.com/2010/06/23/considera-papismul-biserica-canonica-si-in-nici-un-caz-erezie-descoperiri-despre-tradarea-credintei-noastre-de-catre-cipru/

Reprezentantul Patriarhiei Moscovei despre viitorul dialogului dintre papistaşi şi ortodocşi http://graiulortodox.wordpress.com/2011/07/26/74-reprezentantul-patriarhiei-moscovei-despre-viitorul-dialogului-dintre-papistasi-si-ortodocsi/

*Atitudine antipapală a ierarhilor ciprioţi de de Ioannis Tatsis, teolog http://graiulortodox.wordpress.com/2010/06/26/atitudine-antipapala-a-ierarhilor-ciprioti/

*Orthódoxos Týpos: PANICAT, PATRIARHUL ECUMENIC DECLARĂ: “NU SUNT TRĂDĂTOR AL ORTODOXIEI, NICI ECUMENIST !”

http://graiulortodox.wordpress.com/2013/11/18/166-orthodoxos-typos-panicat-patriarhul-ecumenic-declara-nu-sunt-tradator-al-ortodoxiei-nici-ecumenist/

*Ortodoxos Typos – FOARTE MARI SUNT ABATERILE ARHIEREILOR ŞI TEOLOGILOR ECUMENIŞTI SPRE VĂTĂMAREA ORTODOXIEI. Mitropolitul Bartolomeu al Clujului “nu particip la rugaciunea comuna pentru unitatea Bisericii”. Dialog da. Dar nu  rugăciuni în comun. De ce?

 http://graiulortodox.wordpress.com/2013/09/20/155-foarte-mari-sunt-abaterile-arhiereilor-si-teologilor-ecumenisti-spre-vatamarea-ortodoxiei/

*Sinaxa Antiecumenistă a Clericilor şi Monahilor arată: ABATERILE ŞI SAMAVOLNICIILE LEGATE DE CREDINŢA ORTODOXĂ SĂVÂRŞITE DE PATRIARHUL ECUMENIC http://graiulortodox.wordpress.com/2012/07/01/105-sinaxa-antiecumenista-a-clericilor-si-monahilor-arata-abaterile-si-samavolniciile-legate-de-credinta-ortodoxa-savarsite-de-patriarhul-ecumenic/

*Confruntare dură între Mitropoliții Pergamului și Nafpaktului – partea a II-a * ÎNTREAGA CORESPONDENŢĂ DINTRE MITROPOLIȚII ZIZIULAS ŞI VLAHOS

http://graiulortodox.wordpress.com/2012/10/24/124-confruntare-dura-intre-mitropolitii-pergamului-si-nafpaktului-partea-a-ii-a-intreaga-corespondenta-dintre-mitropolitii-ziziulas-si-ierotheos-4/

*Confruntare dură între Mitropolitul Ierotheos Vlahos și Mitropolitul Ioannis Ziziulas asupra unor probleme cruciale ale credinței noastre – partea a I-a

http://graiulortodox.wordpress.com/2012/10/17/123-confruntare-dura-intre-mitropolitul-ierotheos-vlahos-si-mitropolitul-ioannis-ziziulas-asupra-unor-probleme-cruciale-ale-credintei-noastre/

Aici puteți viziona video Viața Sf.Grigore Palama →  http://vodpod.com/watch/4740505-viata-sf-grigorie-palama

Traducere Mihail Ilie(G.O.)

INEDIT

Pustia Davit-Gareji

Povestea vechiului complex monahal georgian

de monah rasofor Adrian

Viaţa monahală din Sf. Munte Athos şi din Valaam – Mănăstire din Rusia sunt bine cunoscute ca bastioane ale creștinismului – republici monastice unde mii de călugări au lucrat pentru mântuire. Puțini, însă, sunt conştienți de vechiul complex monahal din Georgia: Pustia Davit – Gareji. Situat la granița dintre Georgia și Azerbaidjan, regiunea se află la doar patruzeci și cinci de mile sud-est de Tbilisi . În antichitate, zona pustie și sălbatică a fost nelocuită, motiv pentru care,  primii călugări georgieni s-au stabilit acolo în secolul al 6-lea.

          De-a lungul secolelor, călugării au continuat să vina în regiune, ducând la stabilirea a douăzeci de mănăstiri si nenumărate schituri. In timpul Evului Mediu, pustia a devenit un centru cultural pentru Georgia, unde regii și nobilii işi trimiteau copiii lor să fie educaţi. Mai târziu, incursiunile repetate ale armatele mongole și persane din regiune au martirizat pe asceți, care au continuat să lucreze pentru Hristos în peșterile și gropile de la Davit – Gareji .

1. Sf. Davit și fondatorul Lavrei Davit-Gareji

            În secolul al 6-lea treisprezece asceți sirieni au ajuns în Georgia, aducând cu ei tradiţiile vieții monahale. Liderul lor, Sfântul Ioan Zedazeni, şi-a trimis ucenicii în teritoriile georgiene pentru a evangheliza oamenii și să facă cunoscute învățăturile vieţii monahale pustniceşti. Unul dintre aceştia a fost călugărul Davit, care s-a stabilit inițial în împrejurimile Tbilisi-ului, împreuna cu uceniculsău Lukiane.
          Viața sfântă a Sf. Davit și minunile pe care le săvârşea a întors pe mulți de la Zoroastrism făcându-i să îmbrățișeze creștinismul. Alarmat de renumele Sfântului, câţiva închinători la foc l-au acuzat de adulter în încercarea de a-l discredita în ochii oamenilor. Ca un “martor” au convocat o prostituată însărcinată, care îl acuza de a fi tatăl copilului.
Cu credinţa în Dumnezeu, Sfântul Părinte a atins pantecele prostituatei și a poruncit fătului să declare adevărul.

          Din pântece, copilul a rostit numele adevăratului tată. Mulţimea, indignată de calomnia prostituatei, au condamnat-o pe femeie la moarte.
Sf. Davit s-a opus acestei hotărâri, dar nu a putut să convingă mulțimea furioasă. Profund deranjat de aceste evenimente, el și ucenicul său Lukiane s-au retras la Pustia Gareji în căutare de singurătate.

          Părinţii s-au stabilit într-o peşteră şi s-au dedicat rugăciunii, hrănindu-se numai cu plante. Când a venit vara si vegetaţia s-a uscat, Dumnezeu le-a trimis o căprioară, care a oferit lapte pentru părinţi. După ce ucenicul Lukiane mulgea caprioara, aducea laptele la St Davit. Venerabilul parinte, facea atunci semnul Sf. Cruci peste lapte si se transforma în brânză.
          Odată, un grup de vânători au venit la păriţi şi au fost martori când Lukiane mulgea căprioara. Văzând modul lor de viaţă, vânătorii au informat populaţia din imprejurimi cu privire la aceşti pustnici care trăiesc în Pustia Gareji. Curând, mulţimile au început să se adune în jurul sfintilor, si părinţii au fost forţaţi să-şi abandoneze viaţa lor pustnicească şi să fondeze o mănăstire.
          Sf. Davit este, probabil, cel mai bine amintit de un incident care a avut loc in timpul pelerinajului său la Ierusalim. Văzând de departe oraşul, sfântul a slăvit pe Dumnezeu. A căzut în genunchi, şi cu lacrimi a plâns nevrednicia sa de a intra pe poarta oraşului şi a merge pe urmele Domnului. Pentru a-şi alina dorul după Jerusalim, Sf. Davit a ales trei pietre pentru a le lua cu el in Georgia.

                                  Pe drumul de întoarcere spre Georgia, în timp ce încă se afla in Ţara Sfântă, a fost oprit de trimişi din partea Patriarhului Ierusalimului. Ei au spus că un înger al lui Dumnezeu s-a arătat patriarhului şi i-a spus ca un călugăr a luat trei pietre de la Ierusalim,  şi cu aceste pietre el a luat tot harul din Ţara Sfântă. Patriarhul, a cerut sfântului să întoarcă două dintre pietre, spunând ca ii este indeajuns una pentru el. Sf. Davit, ascultător, a întors două dintre pietre, şi a treia adus-o la mănăstirea sa. Această piatră a devenit o sursă de vindecare şi de minuni pentru cei credincioşi. Sf. Davit a adormit în pace, la sfârşitul secolului al 6-lea. După odormirea sfântului, regiunea Gareji a devenit cunoscută sub numele de Pustia Davit – Gareji. Astăzi, moaştele sale şi cele ale ucenicului său Lukiane, se află în Biserica Schimbarea la Faţă din Lavra Sf. Davit – Gareji. 

2. Sf. Dodo și dezvoltarea Vieţii monahale

              Viața ascetică în Gareji a început în simplitate: Sfinții Davit și Lukiane s-au stabilit într-o peșteră naturală, mâncând tot ce Dumnezeu le oferea. Mai târziu, urmașii lor au extins peștera naturală și au săpat noi peşteri în roca-nisipoasă moale. Potrivit dr. Lado Mirianashvili, președintele Fundaţiei Ştiinţifice Udabno, “chiliile tăiate in piatra de la Gareji au fost la început destul de mici și neregulate. Ele au fost în mod intenționat săpate incommode deoarece acestea au fost destinate pentru o viață de ascetism. Urmând tradiția de Est, pustnicii și călugări eremiti trăiau în imediata apropiere a celorlalţi. Ei slujeau împreună într-o biserică comună.” Multe dintre chilii au fost săpate în pereţii stâncilor, pentru a proteja călugării de raidurile tâlharilor și invadatorilor.

          Printre mulții călugări atraşi de Comunitatea Sf. Davit a fost şi ieromonahul Dodo. Un membru al familiei regale Andronikashvili, părintele Dodo a fost tuns în monahism în timp ce era încă un adolescent. El a trăit ca un pustnic în Ninotsminda în regiunea Kakheti, nu departe de locul unde se nevoia Sfântul Davit.

          Auzind de minunile făptuite de către Sf. Davit, el a decis să îl viziteze pe acest om sfânt. El a rămas pentru o perioadă acolo, şi în timp Sf. Davit a recunoscut sfințenia vieţii parintelui Dodo și l-a trimis să trăiască pe partea opusă a muntelui cu un grup de alți ucenici.                                                                                                 

          Acolo, lucrând în rugăciune, călugării si-au săpat peşteri in piatră. In scurt timp, din cauza zelului părinților pentru viața monahală, mănăstirea a crescut la două sute de călugări. Sf. Dodo a continuat să ducă o viaţă ascetică strictă, chiar și în aceste condiții: chilia lui era o nișă mică sculptată în stâncă  unde abia era loc pentru el să se întindă. După adormirea sa, călugării l-au îngropat în acea chilie. Moaștele sale au fost în cele din urmă mutate la Biserica Schimbarea la Față din Lavra Sf.Davit.

          De-a lungul următoarelor secole, aproximativ douăzeci de mănăstiri au fost fondate în regiune. Deșertul a devenit un oraş, cu peşteri funcţionând nu numai ca si chilii și biserici, dar, de asemenea, ca şi hambare, brutării, ateliere, magazine, și grajduri. Călugării au început să cultive pământul, să amenajeze terase din munte, să cultive plante. Apa era o problemă în timpul sezonului uscat, și așa călugării au “conceput un sistem eficient de a utiliza apa din precipitații. Ei au tăiat un sistem de fisuri între fețele de dealuri abrupte care canalizau apa de ploaie in imense rezervoare tăiate in piatră, fiecare cu o capacitate de 30,000-50,000 litri. Există şi azi patru astfel de rezervoare în Lavră. Apa colectată astfel, a fost folosită nu numai pentru scopuri de irigare, dar chiar şi pentru băut. Plăcile din rocă de var (calcar) cu care au fost căptușite bazinele au servit drept dezinfectant natural. Jgheaburi pentru adăparea animalelor, au fost tăiate aproape de rezervoare.”[1]

3. Evul Mediu

              Secolul al 9-lea a marcat o nouă eră pentru mănăstirile de la Davit – Gareji. Unul dintre cei mai mari nevoitori din această perioadă a fost Sf. Ilarion Georgianul. Deja tuns in monahism încă din tinerețe, Sfântul a venit la Lavra St Davit Gareji la vârsta de șaisprezece ani, în căutarea unei vieți mai pustniceşti. El s-a alăturat asceților de acolo, trăind într-o peșteră înghesuită, pe o faleză înaltă, pentru următorii zece ani.

          Oameni din tot ținutul georgian veneau să audă cuvintele părintelui și să vadă modul său minunat de viață. Sfatul său pentru cei asaltaţi de războiul interior era “adu-ţi aminte de ultima ta zi, şi nu vei mai păcătui niciodata.”

              El a fost în cele din urmă hirotonit preot și la scurt timp după aceasta înscăunat ca stareț al mănăstirii. Când a fost presat de către localnici ca să devină episcop, el a demisionat din staret și a plecat pe jos in pelerinaj la locurile sfinte din Palestina.     Șaptesprezece ani mai târziu, după mari nevoinţe ascetice în pustia Iordania, Sf. Ilarion s-a întors la Lavra Sfântului Davit. La moartea mamei sale, pr. Ilarion a donat jumătate din averea ei la mănăstire. Unchiul dinspre mamă al Sf. Ilarion s-a amărât când a descoperit că o mare parte din averea imensă a surorii sale a fost dată mănăstirii. Fiind un caracter războinic, el a lansat un asalt asupra mănăstirii, și s-a intors la pocăință numai după ce s-a îmbolnăvit de epilepsie și a fost vindecat prin rugăciunile Sf. Ilarion.

          Cu fondurile sale, Sf. Ilarion a extins pestera-chilie a Sf. Davit, locul de odihnă a moaștele sale, și a transformat-o într-o biserică, care există încă și astăzi . Sf. Ilarion a început trendul bisericilor de dimensiuni mai mari, și de-a lungul secolelor 9 si 10, biserici cu mici bolte și cupole au fost tăiate în stânca peretiilor Mănăstirii Gareji.[2]

          Sf. Ilarion, confruntându-se din nou cu pericolul de a fi numit episcop, plecă în Bizanț, stabilindu-se mai întâi pe Mt. Olympus în Asia Mică și în cele din urmă odihnindu-se în Tesalonic. El a fost renumit în întreagul Imperiu Bizantin ca un mare făcător de minuni și a fost iubit de cătreîmpăratul Vasile Macedonianul (867-886) .

          În timpul Evului Mediu, în ciuda incursiunilor devastatoare ale turcilor selgiucizi, mănăstirile Davit – Gareji au devenit un centru pentru școala Kakhetiană de pictură. Unele dintre caracteristicile distinctive ale aceastei școli este simplitatea compoziţiei şi culorile pale[3], reflectând mediul arid din jur. Această înflorire a iconografiei a fost parțial favorizată prin construirea bisericilor de formă dreptunghiulară și simetrice[4] – un proces care a fost inițiat de către Sf. Ilarion. Multe exemple din iconografia acestei perioade supraviețuiesc până in prezent, și oamenii de știință au descoperit chiar fresce datând din secolul al 8-lea.

Mai des intâlnite sunt frescele pictate între secolul 10 și secolul 13. Cele mai bune realizări ale școlii Gareji de pictură supraviețuiesc în Mănăstirea Bertubani, situată la sud de Lavra Sf. Davit.
          În 1121 regele Davit Constructorul a învins o mare coaliție de Turci în bătălia de la Didgori. Cu expulzarea turcilor selgiucizi din Georgia, mănăstirile au cunoscut o epocă de aur a culturii, până in Secolul al 13-lea. În această perioadă de dezvoltare spirituală și culturală, pustiei Davit-Gareji a atins apogeul său. Au fost construite noi mănăstiri, cum ar fi Udabno, Bertubani și Chichkhituri, și cele vechi au fost extinse și organizate.

4. Era martiriului

              Invaziile Mongole din secolul al 13-lea au inaugurat declinul Mănăstirilor Davit -Gareji. Barbarii au jefuit și distrus mănăstirile, au ucis călugări și au ars manuscrise.  In următoarele șase secole călugării s-au confruntat cu un val după val de invadatori cu intenția de a distruge modul lor de viață ascetic.
          În 1616, sheihul persan Abbas Întâiul a invadat Georgia cu o imensă armată. După ce a devastat o mare parte din ţinutul de est al Georgiei, sheihul și armata sa s-a retras la Mănăstirea Gareji pentru a-şi petrece timpul la vânătoare. A campat tabăra nu departe de Lavra St Davit, şi în noaptea de Sf. Paști, Sheihul a spionat un traseu de lumini ce se desfăşura in jurul muntelui. El a fost imediat informat că o mănăstire se află acolo și că monahii au sărbătorit Învierea lui Hristos.
           Sheihul însetat de sânge a ordonat imediat oamenii săi să atace mănăstirea și să ucidă pe toți cei găsiţi acolo. Când soldații au ajuns, călugării săvârşeau Sfânta Liturghie. Părinții au cerut permisiunea de a termina Liturgia și de a lua Sfânta Împărtășanie.

          Când Sfânta Liturghie a fost incheiată, călugării s-au predat singuri la persani. Musulmanii au ucis prima data pe stareţul Arsenie și apoi pe restul călugărilor din Lavră. După aceea, perşii s-au separat in batalioane şi au pornit spre celelalte mănăstiri ucigând toţi călugării pe care i-au întâlnit.

          Pe drumul spre Mănăstirea Chichkhituri, musulmanii au găsit doi tineri călugări care au fugit din Lavră. Fiind puşi să aleagă între a se converti la islam sau a primii martiriul, tinerii au mărturisit pe Hristos și au fost imediat uciși. O tufă de trandafiri a răsărit acolo și a continuat să înflorească și să producă un parfum minunat până în secolul al 19-lea.

          Conform Patriarhului Anton I, moaştele a Șase mii de martiri din Davit – Gareji au fost în cele din urmă aşezate în Martirium-ul Motsameta. Moaştele lor au fost puse să se odihnească într- un satsnakheli, o cutie de piatră folosită pentru a zdrobi strugurii, care simbolizează pătimirea.[5] Astăzi, moaştele lor se află în Biserica Schimbarea la Fată din Lavra Sf. Davit.
        La sfârșitul secolului al 17-lea, mai întâi regele Teimuraz și mai târziu Regele Archil au încercat să reînvie viața monahală în Davit – Gareji. Acest lucru a fost realizat în cele din urmă, sub conducerea Sfântului Onopre ( Machutadze ), care în anul 1690 a fost numit stareţ. Înainte de a îmbrățișa monahismul, Sfântul Onopre a fost un nobil bogat. Cu permisiunea soției sale, el a plecat la mănăstirile Davit – Gareji și s-a angajat la o viață ascetică strictă.
          La acel moment, mănăstirile au fost supuse la raiduri frecvente din partea Tâlharilor din Daghestan. Pe lângă faptul că tâlharii au martirizat mulți călugări, ei au capturat pe Sf. Onopre, care însă a fost cruțat de la moarte de intervenţia lui Dumnezeu.

          Spre sfârșitul vieții sale Sfântul Onopre a fost tuns în schima mare și a luat un jurământ de tăcere, purtând lanțuri grele și dormind doar pe o rogojină zdrențuită. El a devenit un împlinitor neîncetat al rugăciunii lui Isus și și-a văzut mai dinainte sfârșitul său, odihnindu-se în pace de sărbătoarea Botezului Domnului. El este prăznuit la 29 septembrie.
          Din această perioadă si până la mijlocul secolului al 18-lea, complexul Davit-Gareji a format singurul centru pentru literatură din Estul Georgiei. Mănăstirea Dodorka a fost nucleul acestei școli. Călugării au scris multe lucrări religioase originale și  au copiate multe manuscrise.

5. Epoca modernă

          Viața monahală a încetat complet după anul 1921, când Uniunea Sovietică şi-a impus sistemul de credință atee asupra statului georgian. În 1948 regiunea Davit-Gareji a fost transformată într-un poligon pentru instrucţii militare pentru armata sovietică. Soldații sovietici au folosit mănăstirile sculptate în stâncă, ca ținte pentru rachete, rezultând în distrugerea de peșteri și fresce. În 1991regiunea a fost returnată Bisericii, dar totuşi instrucţii militare la scară mică (fără artilerie) sunt efectuate şi astăzi acolo.
          De puţin timp, arheologii au început să studieze și să excaveze zona Mănăstirii. În timpul unei expediții din anul 1995 organizată de fundaţia Ştiinţifică Udabno, o mănăstire absolut necunoscută a fost descoperită. Arheologii au numit-o locul “Mravaltskaro” (mai multe izvoare). Acolo ei au găsit cinci biserici parțial sau în totalitate pline cu nămol.Conform Dr. Lado Mirianashvili una dintre acestea este unică în arhitectură. Domul este în formă de trei cilindri descrescători în diametru (cum ar fi un tort mare de nuntă). Nicăieri în Georgia sau în restul lumii nu a fost găsită o biserică de arhitectură similară. Au fost descoperite fresce într- una dintre capele, împreună cu o imensă colectie de graffiti medievale.
De la descoperirea sa, biserica principală a fost complet golită de pământ, și slujbe au avut loc, din nou, acolo.
          În anul 2000, Biserica Schimbarea La Faţă din Lavră, unde se aflau moaștele Sf. Davit, a fost excavată. Mormintele Sf. Davit și Sf. Dodo au fost reconstruite, iar noi pietre funerare au fost plasate pe ele.
          În prezent, fundatia Ştiinţifică Udabno, în colaborare cu Institutul de Teologie al Universitaţii din Zurich, studieză istoria, arta și arhitectura de la Mănăstirea Dodorka. După Lavră aceasta este cea mai veche mănăstire din complex, cu multe caracteristici arhitecturale unice.
          În 1988 Erekle Makharadze s-a mutat la Pustia Davit – Gareji în scopul de a cerceta și dezgropa complexul monahal pentru muzeul sovietic. În timpul său liber el a studiat caligrafia și s-a angajat să copieze Evangheliile de mână. Acest fapt l-a adus în atenția Sanctităţii Sale Patriarhul Catolicos – Ilia al II-lea, care i-a cerul lui Erekle să copieze Evangheliile şi pentru el. În câțiva ani, Patriarhul l-a hirotonit pe Erekle și l-a numit director spiritual al Davit – Gareji.

                             Bisearica nou reconstruita din Lavra Sf. Davit              

În această perioadă el a înviat viața monahală și a primit tunderea in monahism, primind numele de Davit, in cinstea Sf. Davit din Goreji. El a fost numit în curând episcop și este în prezent Mitropolit de Alaverdi.

          Astăzi, Lavra Sfântului Davit este înfloritoare. O obște frumoasă s-a dezvoltat în jurul actualului stareț, arhimandritul Ilarion, și prin muncă intensă de reconstrucție, Lavra a recâștigat o mare parte din frumusețea sa originală. În prezent, trei ieromonahi, doi călugări, trei rasofori, și doi fraţi trăiesc în mănăstire. De asemenea, se fac incercări pentru a revigora viața monahală la Mănăstirea Sf. Ioan Botezatorul. Până în prezent, există doar un singur frate, împreună cu un grup de laici care slujesc mănăstirii. Odată cu învierea Bisericii Ortodoxe din Georgia, se speră că va înflori si viața ascetică din Pustia Davit-Gareji şi că ea va fi un centru de Credință pentru poporul georgian.

VIZITA PRIM-MINISTRULUI GRECIEI LA MANASTIREA SIMONOPETRA DIN SFANTUL MUNTE ATHOS.

Regimul Sfântului Munte și moștenirea monahilor

SCANDALUL VATOPEDI: Scenariul „războiului serviciilor secrete” dintre Occident şi Rusia!

Primul-Ministru grec Antonis Samaras la Muntele Athos

“Trecem prin momente grele, dar cu ajutorul lui Dumnezeu rămânem în picioare!”

 Menţionăm că parlamentarul LAOS, Kyriakos Velopúlas a declarat la Real FM că în persoana Stareţului Efrem are loc o ciocnire de interese între Rusia şi America. Domnul Velopúlas a subliniat că decizia de arest preventiv s-a luat imediat după călătoria sa în Rusia şi după întâlnirea lui Gheronda cu Vladimir Putin.

Primul-Ministru grec, Antonis Samaras, a vizitat Muntele Athos, sâmbătă, 15 februarie, întrerupând astfel o “tradiţie tabu” instituită de către membrii partidului său, Noua Democraţie, după publicarea scandalului din jurul Mănăstirii Vatopedi, din 2008. Vizita Premierului grec a durat 24 de ore. Samaras a fost aşteptat în capitala Muntelui Athos, Karyes, sâmbătă seara şi a plecat din Athos duminică, la orele 17.00.

Premierul a vizitat Mănăstirile Iviron şi Simonos Petras şi s-a închinat la Icoana Maicii Domnului “Axion Estin” din Biserica Protaton din Karyes. El s-a întâlnit cu reprezentanţii celor 20 de mănăstiri şi, în discuţiile avute, a abordat probleme cum ar fi regulile fiscale aplicate în regiune, problema Esfigmenu, continuarea tradiţiei Şcolii ecleziastice athonite.  Samaras a fost însoţit de membrii Noii Democraţii, Konstantinos Arvanitopoulos, Ministrul Educaţiei şi Cultelor, de Theodoros Karaoglou, Ministrul pentru Macedonia şi Tracia, precum şi de Yiannis Ioannidis, candidat pentru postul de guvernator central al Macedoniei, şi Stavros Kalafatis, candidat pentru primăria municipiului Salonic.

La Mănăstirea Simonos Petras, unde şi-a încheiat vizita de două zile în Sfântul Munte, Prim-Ministrul grec Antonis Samaras a exprimat faptul că ţara lasă în urmă zilele încercării. „Trecem prin momente grele, dar cu ajutorul lui Dumnezeu rămânem în picioare. Ne-au cerut sacrificii mari, dar dacă şi la greu statul vă este alături, este pentru că avem de partea noastră Ortodoxia şi limba”, a menţionat în acest sens Prim-Ministrul.  „Cred”, a adăugat, „că, încet- încet, lăsăm în urmă zilele încercării şi statul grec îşi va putea face pe deplin datoria faţă de Sfântul Munte”.

În discuţiile purtate cu Sfânta Chinotită, Prim-Ministrul a fost înştiinţat despre toate problemele Republicii Monahale Athos şi a exprimat încredinţarea că se vor găsi soluţii după o examinare a acestora de către ministerele specializate.

Traducere şi adaptare după mai multe surse pentru Blogul Sfântul Munte Athos de Elena Dinu şi Laurenţiu Dumitru / Sursa: Sfantul Munte Athos.wordpress.com/\

S.S.M. conține o dispoziție specială în legătură cu moștenirea monahilor din Sfântul Munte. Conform articolului 101 [6], «averea fiecărui monah revine mănăstirii de care aparține, de vreme ce respectivul monah i-a cedat în scris toată avuția sa înainte să fie tuns în monahism. De asemenea, toată averea dobândită de respectivul monah după tunderea sa revine mănăstirii, indiferent că acesta a murit în alt loc. Pentru datoriile monahilor nu este responsabilă mănăstirea de care aceștia aparțin, de vreme ce acestea au fost făcute fără permisiunea scrisă a mănăstirii. Frații de la chinovii nu pot avea avere proprie».

Dispozițiile articolului 101 din S.S.M. au rămas în vigoare și după votarea proiectului de lege 99, care se referă în general la moștenirea călugărilor de pe teritoriul statului elen, și sunt valabile până astăzi [9].

Întrucât moștenirea monahilor aghioriți este reglementată de prevederile cuprinse în S.S.M., se naște în mod logic următoarea întrebare: pot fi anulate pe viitor aceste prevederi? Răspunsul la această întrebare are legătură cu problema generală a consolidării constituționale a dispozițiilor S.S.M. și a protecției sporite de care se bucură aceste dispoziții, comparativ cu legile comune. Atât în teorie, cât și în jurisprudență [10], au fost formulate două teorii diametral opuse în legătură cu chestiunea lărgirii protecției constituționale a prevederilor cuprinse în S.S.M. și în Decretul Legislativ 10/16.09.1926 și, prin extensie, (în legătură) cu posibilitatea modificării sau anulării acestor prevederi. Conform primei teorii [11], numai dispozițiile din S.S.M. și din Decretul Legislativ, care cuprind reglementări referitoare la autoadministrarea Sfântului Munte se bucură de protecția constituțională prevăzută în art. 105 § 3 S și au o autoritate sporită, fapt care înseamnă că dispozițiile care nu se referă la chestiunea autoadministrării nu constituie parte a regimului aghiorit, nu au o autoritate sporită și, prin urmare, pot fi modificate sau chiar abrogate în cadrul unui viitor proiect de lege.

Conform celei de-a doua teorii [12], care e și mai corectă, întreg conținutul S.S.M. este consolidat la nivel constituțional, indiferent că dispozițiile reglementează chestiuni privitoare la autoadministrarea Sfântului Munte sau chestiuni de altă natură. Acest lucru înseamnă că întreg S.S.M., precum și Decretul Legislativ care îl validează, reprezintă părți ale unui drept special și excepțional, care are o autoritate sporită față de legile comune și care nu poate fi modificat sau abrogat, decât dacă este aplicată procedura prevăzută în art. 105 § 3 S, adică dacă este întocmit un nou Statut de către cele douăzeci de mănăstiri athonite, statut care trebuie aprobat de Patriarhia Ecumenică și confirmat de Statul elen. Prin urmare, orice lege votată de statul elen (în cadrul unei proceduri normale – art. 73 S), care intră în contradicție cu vreo dispoziție a S.S.M., este din start invalidă.

Concluzia care decurge din această a doua teorie este următoarea: dispozițiile articolului 101 din S.S.M. referitoare la moștenirea monahilor aghioriți se bucură de o validitate sporită (în virtutea dispozițiilor articolului 105 § 3 S) față de legile comune (prevăzute în art. 73 S), pentru simplul fapt că sunt cuprinse în S.S.M. De aceea, în opinia mea, articolul 101 din S.S.M. nu poate fi modificat printr-o lege comună, decât numai dacă se aplică procedura prevăzută în art. 105 § 3 S, care prevede întocmirea unui nou Statut de către cele douăzeci de mănăstiri athonite, statut care trebuie aprobat ulterior de Patriarhia Ecumenică și confirmat de Statul elen. În plus, nu trebuie să se recurgă la art. 99 din Legea Introductivă a Codului Civil (L.I.C.C.) pentru a se argumenta păstrarea în vigoare a art. 101 din S.S.M. referitor la moștenirea monahilor. Și asta pentru că, chiar și în cazul în care nu ar fi existat art. 99 din L.I.C.C., art. 101 tot ar fi avut o validitate sporită față de Codul Civil, care nu depășește statutul de lege comună. În consecință, art. 99 din L.I.C.C. cedează în fața prevederilor art. 101 din S.S.M.

2. Așa cum subliniat anterior, dispozițiile art. 101 din S.S.M. sunt destul de neclare, fapt care a facilitat apariția a numeroase moduri de interpretare și care a generat o întreagă serie de probleme și dispute [13]. Aceste dificultăți de interpretare și dispute aprige rezultă nu numai din modul de formulare a dispozițiilor, ci și din faptul că, dincolo de cunoscutele probleme generate de chestiunea moștenirii monahale – așa cum este, de pildă, dovada tunderii în monahism sau împărțirea averii monahului în avere de dinainte și de după tundere – mai apare o problemă: «idioritmia». În esență, idioritmia presupune anularea principiului sărăciei, fapt care înseamnă că monahii pot avea avere proprie [14]. În timp ce în chinovii monahii se îmbracă din aceleași dulapuri, mănâncă împreună în aceeași Trapeză, indiferent de gradul pe care îl au, nu au avere personală și, în general, toate sunt comune, în mănăstirile idioritme monahii păstrează sau dobândesc propria avere, mănâncă separat, cu excepția marilor sărbători când mănâncă împreună [15]. Așadar monahii din acest tip de mănăstiri au propria lor avere, își pregătesc singuri de mâncare și, în general, se întrețin singuri din banii pe care îi câștigă din «lucrul manual» și din care plătesc o anumită sumă «pentru cheltuielile mănăstirii» [16].

Primele mănăstiri idoritmice au apărut în Athos în secolul XIV [17]. Însă, cu câteva secole mai devreme (sec. IX), monahii din Sfântul Munte renunțaseră deja la principiul sărăciei. Ca dovadă a acestui fapt stau statuturile Sfântului Munte din perioada bizantină și post-bizantină, prin care s-a încercat suprimarea înclinației spre iubirea de avere, însă fără succes. În «Tipicul lui Tzimiskís» (970-972 d.H.), cunoscut și sub numele de «Trágos», întâlnim o serie de măsuri de limitare a activității economice a mănăstirilor, așa cum este, de pildă, interzicerea cumpărării și revânzării unui ogor la un preț mai bun. Totuși nu întâlnim nici o aluzie la averea mănăstirilor, nici măcar la păstrarea votului sărăciei de către monahi [19]. De cealaltă parte, acest Tipic lasă liberă chestiunea vânzării și donării de proprietăți care aparțin mănăstirilor.

În orice caz, încă din secolul X, «idioritmia», ca mod de organizare a mănăstirilor, având drept caracteristică de bază iubirea de avere și anularea principiului sărăciei, începuse să câștige teren în fața chinoviilor (mănăstirilor de obște). De aceea, împăratul Manuil II Paleologul a încercat – prin editarea Tipicului IV (1406) – să reînvie unele obiceiuri mai vechi în Sfântul Munte, inclusiv să reimpună principiul sărăciei [20]. Lovitura de grație în ceea ce privește dispozițiile canonice și bisericești referitoare la principiul sărăciei în Sfântul Munte a fost dată în 1783, prin Tipicul VI al patriarhului Gavriil IV, care permitea împrumutul cu dobândă între monahi [21]. Cert este că sistemul idioritmic se impusese nu numai în micile mănăstiri aghiorite, ci și în mănăstiri mari, precum Marea Lavră, Vatopedi, Iviron, ș.a. Biserica a fost dintotdeauna împotriva regimului idioritmic al mănăstirilor, lucrând din greu pentru restabilirea vieții de obște [22], fapt pentru care, de-a lungul timpului, multe mănăstiri, din idioritmice, au devenit chinovii și viceversa [23].

În cele din urmă, în perioada post-bizantină, s-a impus idioritmia ca sistem de organizare a vieții monahale în Sfântul Munte în detrimentul organizării chinoviale. De aceea au și fost incluse în S.S.M. dispoziții referitoare la organizarea și administrarea mănăstirilor idioritmice [24].

Astăzi, în Sfântul Munte [25] există în total douăzeci de mănăstiri «împărătești, patriarhale și stavropegice», împărțite în două categorii: chinovii și idioritmice. În ceea ce privește identitatea lor juridică, predomină ideea că acestea reprezintă Persoane Juridice de Drept Civil (P.J.D.C.) [26], deși există și voci care susțin că acestea sunt de fapt persoane juridice duale [27]. Chinoviile nu pot fi transformate în mănăstiri idoritmice, în timp ce acestea din urmă pot deveni chinovii, conform dispozițiilor din S.S.M. [28]. Spre exemplu, în anul 1992, ultima din cele 9 mănăstiri idioritmice înscrise în S.S.M. (Pantokrátor) [29] a fost transformată în chinovie.

Prin urmare, în prezent în Sfântul Munte nu mai există nici o mănăstire idioritmică. De aceea, dispozițiile articolului 101 din S.S.M. care se adresează monahilor din mănăstirile idioritmice și reglementează chestiuni referitoare la moștenirea lor, sunt lipsite de interes practic.

Unii cercetători [30] susțin că, în ciuda transformării tuturor mănăstirilor idioritmice în chinovii, în Sfântul Munte continue să existe 8 schituri care funcționează conform regimului idioritmic. Din acest motiv, în cadrul interpretării dispozițiilor referitoare la dreptul aghioritic, ne vom confrunta în continuare, pe timp nelimitat, cu cazuri de monahi care se supun sistemului idioritmic de reglementare a averii lor.

Chiar și dacă admitem faptul că până în zilele noastre există schituri în Sfântul Munte care funcționează conform regimului idioritmic, nu cred că acest lucru înseamnă că moștenirea monahilor care locuiesc în ele va fi administrată în mod diferit comparativ cu moștenirea monahilor din chinovii. Și aceasta deoarece, conform articolului 126 din S.S.M. [31], toate schiturile și chiliile [32] care aparțin mănăstirilor din Sfântul Munte sunt considerate proprietăți inalienabile și de neînstrăinat ale acestora. Ele nu au o identitate juridică [33] și, de aceea, averile moștenite de la monahii care au locuit aici revin în posesia mănăstirii de care aparțin. De altfel, articolul 126 din S.S.M., care conține dispoziții referitoare la aceste schituri și chilii, nu specifică în mod special că moștenirea monahilor care viețuiesc în acestea trebuie administrată în alt mod. Prin urmare, dat fiind faptul că, conform dispozițiilor clare ale articolului 127 din S.S.M. [34], «toți monahii care locuiesc în aceste schituri și chilii sunt considerați frați ai mănăstirii de care aparțin», moștenirea acestora este administrată în baza acelorași reguli care sunt valabile și pentru monahii mănăstirii respective [35]. Cu alte cuvinte, și în cazul lor sunt valabile dispozițiile articolului 101 din S.S.M.

În concluzie, putem spune că și monahii din schituri și chilii, chiar dacă acestea sunt idioritmice, întrucât aparțin de chinovii, se supun dispozițiilor articolului 101 din S.S.M., care reglementează chestiunea privitoare la moștenirea monahilor din chinovii.

3. Deși nu există un interes practic în ceea ce privește moștenirea monahilor din mănăstirile idioritmice ale Sfântului Munte, totuși considerăm necesar să fie inclusă și aceasta în paginile acestui studiu. Așadar, în general, analiza moștenirii monahilor din Sfântul Munte urmează o împărțire în patru segmente. Mai întâi, însă, avem o împărțire în două, conform sistemului general de moștenire a averii monahilor de pe întreaga suprafață a statului elen: avem așadar averea dobândită de monah înainte de tunderea sa în monahism și averea dobândită din momentul intrării în viața monahală. Cu alte cuvinte, tunderea în monahism continuă să reprezinte un factor decisiv în procesul de reglementare a averii monahale. În continuare, împărțirea de face în funcție de apartenența monahului la chinovie sau la mănăstire idioritmică. În consecință, structurarea dispozițiilor referitoare la averea monahilor aghioriți se face după cum urmează: a) averea de dinainte de tunderea în monahism, care aparține monahului fie din chinovie, fie din mănăstire idioritmică și b) averea de după tundere, care, la fel, care aparține monahului care trăiește fie în chinovie, fie în mănăstire idioritmică.

2008

 Scandalul Vatopedi

Sfânta Mănăstire Vatoped:

Scenariul „războiului serviciilor secrete” dintre Occident şi Rusia!

de Lazaros Eleutheriadis

Vă prezentăm în acest articol câteva din semnele de întrebare pe care le ridică arestarea precipitată a Stareţului Efrem.

 Ne pune pe gânduri[1]

Întrunirea extraordinară a Dublei Sinaxe a Sfântului Munte din august 2011, la care au participat, în afară de reprezentanţii permanenţi, şi stareţii Sfintelor Mănăstiri, a provocat neliniştea Guvernului elen. “Acest organism suprem al Sfântului Munte a mai fost convocat în mod extraordinar şi în trecut, ca să abordeze problema prezenţei hitleriste în Sfântul Munte şi nu doar atunci”, după cum comentează aghioriţii.

 Statutul Sfântului Munte

 Sfântul Munte este un segment al statului grec aflat sub regim de autoadministrare şi care politic se supune Ministerului Elen de Externe, iar religios se află sub jurisdicţia Patriarhie Ecumenice de Constantinopol.

Teritorial este împărţit în 20 de regiuni autoadministrate. Fiecare regiune este constituită dintr-o mănăstire de-sine-stătătoare şi din diferite alte aşezări monahale care depind de aceasta (schituri, chilii, colibe, sihăstrii).

Responsabil pentru fiecare mănăstire este Stareţul, care este ales pe viaţă de către monahii mănăstirii. Stareţii tuturor mănăstirilor alcătuiesc Sfânta Sinaxă şi exercită puterea legislativă.

În paralel, în fiecare an, este ales de către mănăstire şi reprezentantul acesteia în Sfânta Chinotita care exercită puterea    administrativă, în timp ce puterea executivă o exercită Sfânta Epistasie [gr. ἐπιστασία, supraveghere] şi este alcătuită din 4 membri aleşi din primele 5 mănăstiri în ordinea ierarhică a acestora. Sfânta Chinotită, ca autoritate supremă, controlează respectarea fidelă a Cartei Statutare a Sfântului Munte, alcătuită din 184 de articole, care a fost întocmită şi aprobată pe 10 mai 1924 la Karyes.

Statutul de autoadministrare a Sfântului Munte constituie un ghimpe în relaţiile dintre guvern şi Sfântul Munte, având ca vârf al iceberg-ului încercarea de încălcare a Constituţiei şi a Cartei Statutare a Sfântului Munte.

De asemenea, sunt încălcate şi convenţiile internaţionale ale admiterii Greciei în Uniunea Europeană, potrivit cărora aşezămintele aghiorite sunt scutite de plata TVA-ului.

Guvernul, printr-o lege anticonstituţională, încearcă să intervină în reglementarea scutirilor de impozite vamale şi fiscale care se aplică Sfântului Munte şi care încă din 1926 nu au fost încălcate niciodată, în ciuda grelelor situaţii istorice.

Sfânta Mănăstire Vatoped este a doua în ierarhia mănăstirilor aghiorite. Este situată la mijlocul laturii nord-estice a peninsulei. Katholikon-ul acesteia este închinat Buneivestiri a Maicii Domnului. Mănăstirea s-a aflat în centrul atenţiei publice în 2008, când a izbucnit scandalul politico-economic “Vatoped” prezentat ca având caracter infracţional în dauna domeniului public şi ai cărui principali protagonişti au fost persoane politice, şefi de servicii şi persoane fizice şi juridice private şi a cărui urmare directă a fost căderea guvernului K. Karamanlis (să reţin acest lucru!).

 Câteva date din istoricul mănăstirii

 Prima clădire a mănăstirii a fost construită de către împăratul Constantin cel Mare. În secolul al V-lea, această mănăstire a fost distrusă de împăratul Iulian Apostatul. Ea a fost reconstruită de către împăratul Theodosie cel Mare, ca semn de recunoştinţă pentru salvarea minunată a fiului său Arcadie care, potrivit tradiţiei, după ce a căzut din corabia sa arhipelag, a ieşit la uscat teafăr şi nevătămat prin mijlocirile Maicii Domnului şi adus într-un tufiş, de unde şi numele mănăstirii: “Vatopaidíon” [gr. βάτος, tufiş, παῖς, copil].

În septembrie 2009, Comisia Patriarhală pentru Sfântul Munte a pus în discuţie ştergerea termenului de “Mare” [gr. Μεγίστη] din titulatura Sfintei Mănăstiri Vatoped, despre care a afirmat că ar fi adăugat arbitrar şi impropriu, deoarece titlul de “Mare” aparţine istoric doar Mănăstirii Sfintei Lavre. Mănăstirea Marii Lavre este prima în ierarhia mănăstirilor aghiorite şi cea mai mare ca întindere. Cuvântul “lavră” înseamnă mănăstire cu un mare număr de monahi.

Mănăstirea Vatoped se află puţin mai la nord de extrema de sud-est a peninsulei Athos, pe o suprafaţă plată stâncoasă. La o distanţă de o oră şi jumătate de Karyes cu automobilul şi la vreo 7 ore de mers pe jos, iar de la coastă la doar 20 de minute, unde se află “şantierul naval” al mănăstirii.

La intrarea în mănăstirea s-a amenajat de curând o pistă pentru elicoptere, folosită la nevoie atunci când este greu accesibil drumul rutier. Mănăstirea este foarte mare, cu turnuri de fortificaţie […], cu aşa-numitele “opăritoare” de la intrările mănăstirii de unde monahii aruncau “ulei fierbine” ca să se apere de năvălirile piraţilor, complexul având structura arhitectonică a castrelor.

Mănăstirea s-a construit pe locul unde se pare că o existat cetatea pelasgică antică Akrothosi. În 963 d.Hr., Sfântul Athanasie Athonitul şi obştea sa a construit de la început zidul cu patru laturi în continuarea katholikon-ului Sfintei Mănăstiri având în capăt şirurile de chili, la îndemnul şi cu finanţarea prietenului său, împăratul Bizanţului, Nichifor Fokas.

Puterea monahală a Vatopedului, totalul monahilor şi a aşezămintelor dependente, variază azi între 320-330 de persoane.

 Revenind la actualitate

 Conturile Mănăstirii Vatoped au fost blocate şi continuă să rămână blocate, fără să existe nici o justificare legală, dorindu-se astfel să se provoace un adevărat marasm economic în viaţa mănăstirii.

Cercurile juridice apreciază drept paranoică intervenţia autorităţilor care se justifică prin acuzaţii de spălare de bani negri şi de finanţare a terorismului la Mănăstirea Vatoped.

În vizorul “serviciilor secrete străine” şi nu numai, se află regimul special de administrare a societăţii Sfântului Munte, legea “avatoului” şi obştea “răzvrătită” a Mănăstirii Esfigmenu.

O mărturie de “răzvrătire” a Mănăstirii Esfigmenu o constituie buletinul de ştiri al Mănăstirii Esfigmenu, care vorbeşte de intenţiile de anulare a privilegiilor Sfântului Munte.

Potrivit unor informaţii exclusive pe care le avem de ceva vreme, unele “cercuri extrainstituţionale şi instituţionale” pun la cale planuri de anulare parţială şi generală a legii “avatonului” şi, pentru a-şi atinge scopul, reclamă cu insistenţă urgenta înlăturare a obştii Mănăstirii Esfigmenu. Şi asta pentru că le apare ca inerent pericolul ca mănăstirea să devină polul principal al împotrivirii monahilor aghioriţi – şi nu numai – faţă de a abrogarea legii “avatonului”.

În acest spirit se pare că într-adevăr au avut loc mai multe discuţii în Consiliul Europei, existând în acelaşi timp o mişcare de abrogare a legii “avatonului” şi din partea unor femei din cercurile politice, independent de Consiliul Europei (vezi interviul Annei Karamánou, fost europarlamentar al PASOK, 2003).

În acest scop, puţinele surse de informare de care dispunem şi pe care le prezentăm cu toată reţinerea, susţin că au avut loc cu ştiinţa Patriarhului Ecumenic primele tatonări ale unor reprezentanţi aghioriţi ai sfintelor mănăstiri cu privire la anularea legii “avatonului”. Din răspunsul lor reiese că această problemă pusă de SUA şi UE este negociabilă.

Astfel, neoficial, s-a pus în mişcare o întreagă procedură de anulare a legii avatonului prin impunerea la început a unei intrări controlate a femeilor (care va constitui, desigur, alibiul pentru deplinul control al Sfântului Munte).

În planul la care se pare că vor recurge este cuprinsă anularea legii “avatonului”, într-o primă fază, doar în două mănăstiri mai accesibile ale Sfântului Munte, una din partea de est şi una din partea de vest. Sfânta Mănăstire Vatoped se află “cu totul întâmplător” în partea estică şi se pare că ar putea fi prima victimă a planului de anulare a legii “avatonului”.

Orice legătură dintre “scandalul” Vatopedi şi încercarea de “cucerire” a Sfântului Munte constituie până în prezent o simplă ipoteză, datorită lipsei de date doveditoare. Însă indiciile încep să devină mai clare, iar studiul acestora şi concluziile, va constitui obiect de studiu ştiinţific pentru istoricii din viitor.

Întregul “scandal” Vatoped conţine şi “cute” care nu au fost făcute publice sau nu au fost încă investigate suficient, consider că din motive oportuniste. Cea mai importantă întrebare care se pune este: de ce SUA şi UE doreşte să se anuleze legea “avatonului” în Sfântul Munte?

Cu toate acestea, neliniştea aghioriţilor ţine mai mult de intenţia de controlare a posibilelor reacţii de împotrivire faţă de aplicarea unei asemenea hotărâri care vor avea loc atât în Sfântul Munte, cât şi în afara acestuia. Adică, o hotărâre care în fapt va adeveri şi va îndreptăţi politica bisericească de ani de zile a obştii Mănăstirii Esfigmenu legată de legea “avatonului”. O asemenea evoluţie, prin forţa lucrurilor, ar putea să facă din Sfânta Mănăstire Esfigmenu pârghia principală a opoziţiei tuturor celor care se refuza anularea legii “avatonului”. Se consideră că atunci se vor tulbura echilibrele instabile ale unităţii ortodocşilor, iar urmările vor fi neprevăzute.

Din acest motiv şi pentru a se evita o asemenea eventualitate intră în acţiune “serviciile secrete străine”, care programau, aşa cum afirmă aceleaşi surse, ca în vara lui 2011 să aibă loc alungarea obştii din mănăstirea istorică Esfigmenu. Însă, pentru că până acum toate aceste încercări ale lor nu numai că au căzut în gol, dar în plus au constituit cauza alăturării şi altor susţinători ai mănăstirii, pe masă s-a pus spre cercetare scenariul incredibil şi în acelaşi timp inacceptabil al alungării monahilor din mănăstire.

Astea sunt scenarii ruşinoase pentru cei care le pun la cale.

Pe scurt voi menţiona proiecte mai largi de “atacare” a Bisericii Ortodoxe şi de “cucerire” a Sfântului Munte de către parlamentari şi politicieni meschini, dar şi de mişcări de clerici care dau motiv de supoziţii  care nu se potrivesc cu haina pe are o poartă.

Patriarhul Ecumenic se prezintă ca neavând nici un amestec, dar indirect a manifestat o poziţie fermă împotriva “răzvrătitei” obşti monahale. Vor ajunge să spună turmei creştine că monahii care nu acceptă abrogarea legii “avatonului” şi nici ecumenismul sunt unii care se comportă ca monahii “răzvrătiţi” ai Esfigmenului.

Astfel, în mod indirect, se va înăbuşi şi orice mişcare care se împotriveşte dialogurilor ecumeniste şi unirii cu celelalte confesiuni creştine, în timp ce se aşteaptă crearea unui climat favorabil pentru unirea de fapto cu Vaticanul şi care se pregăteşte prin dialogul teologic aflat în desfăşurare.

Semnificativă este polemica îndreptată împotriva Bisericii Ortodoxe a domnului Sifunáki, şi nu numai, care, cu orice prilej, susţine “nelimitat” orice proiect de “anihilare” a Bisericii şi a monahismului. Se vede treabă că unii îi acordă suport politic şi pârghii de susţinere a acestei poziţii.

 Diferite reacţii

 Sfântului Munte i-a fost dedicată emisiunea “60 Minutes” a canalului american CBS [http://www.youtube.com/watch?v=cDBJZjZZyLQ] care a fost promovată în Ajunul Crăciunului. Din comentariile canalului menţionăm: “este vrednic de mirare exemplul pe care îl dau monahii într-o epocă în care până şi Biserica se arată atrasă de ispita banului”.

Luni, Arhiepiscopul Ciprului, Hrisostom, într-un comunicat-declaraţie insultător a tunat şi-a fulgerat împotriva lui Efrem: “Clericii şi monahii trebuie să fie foarte atenţi şi sunt datori să se limiteze la cadrele bisericeşti şi monahale, unde nu încap vânzările de afaceri”.

În timp ce, la aceeaşi oră Arhiepiscopul Ieronim acorda sprijin Stareţului. […]

Sfânta Epistasie îşi declară susţinerea faţă de Stareţul Mănăstirii Vatoped, Efrem, care s-a întrunit special pentru a discuta această temă. Reprezentanţii celor 20 de mănăstiri au decis să trimită o scrisoare către procurorul Curţii de Apel, rugându-l să examineze cazul arestării preventive a Stareţului. În plus, vor trimite o scrisoare şi către Ministerul de Externe, cerând să se respecte procedurile cu privire la accesul funcţionarilor judecătoreşti în Sfântul Munte.

Preşedintele partidului LA.O.S., domnul Iorgos Karatzaféris a declarat: “hotărârea cu privire la Efrem ascunde interese autohtone şi străine…”.

Nelinişti

Cecul de milioane de euro pe care, după întoarcerea din Rusia, Stareţul Efrem l-a oferit Arhiepiescopului Ieronim pentru cantina săracilor şi căminele Bisericii, probabil că se află în spatele redeschiderii cazului Vatoped şi al arestării preventive a Stareţului, dincolo, desigur, de obişnuitele interese politice. Suma provine de la daniile în bani ale celor 3.000.000 de credincioşi ruşi care s-au închinat la Sfântul Brâu al Maicii Domnului în timpul procesiunii conduse de Stareţul Efrem în Rusia, unde a fost primit cu onorurile cuvenite unui conducător de stat.

Prin arestarea preventivă a lui Gheronda Efrem şi prin scenariul de groază în care a fost băgat Sfântul Munte este semnalată următoarea “uneltire”: Sfântul Munte este prezentat lumii ca “o peşteră de tâlhari”, ca “marele demon terorist” purtător de rasă care ameninţă societatea. Din nefericire! Având interesul politic: “Să fie scoase din societate şi calomniate în persoana unui monah, întregul monahism şi Ortodoxia, cu alte cuvinte, stâlpul de susţinere al societăţii elene”. Este monstruos ca un monah să fie scos nu doar “vinovat”, ci chiar “infractor periculos” atât timp cât nu există nici o acuzaţie concretă asupra infracţiunilor sale şi, mai ales, când pentru scandalul “politic” al Vatopedului, puterea guvernamentală (prima “vinovată”, dacă scandalul chiar ar fi real) a fost scoasă basma curată!

Este monstruos ca într-o “infracţiune” prin excelenţă “politică” să fie considerat responsabil UN SINGUR monah aflat ÎN AFARA puterii guvernamentale!

Este de n-ori monstrous să fie socotit “suspet de fugă” un monah, a cărui întreagă viaţă şi purtare, precum şi faptul că de ani de zile are domiciliu stabil, nu pledează, nici în cel mai mic amănunt, în direcţia acuzaţiei “suspect de fugă”. În persoana monahului Efrem s-a găsit prilejul pe care s-a întemeiat toată această teribilă minciună grosolan “confecţionată” şi mizerabilă împotriva Sfântului Munte şi a Ortodoxiei. Acest caz nu vizează doar persoana lui Gheronda Efrem. Este de dimensiuni naţionale şi internaţionale, pentru că neagă „printr-o lovitură sub centură“ orice valoare umană şi orice drept demoncratic, distruge însuşi Dreptul şi regulamentele din Codul Penal al acestuia, impunând ordinul dictatorial: “Hotărâm şi ordonăm”.

Şi toate acestea cu scopul viclean şi interesat politic: “Să fie scoase din societate şi calomniate în persoana unui monah, întregul monahism şi Ortodoxia, cu alte cuvinte, stâlpul de susţinere al societăţii elene”

Conducerea Bisericii, însă, cum reacţionează? Ar trebui să ridice lumea în faţa acestui atac atât de provocator şi dictatorial împotriva lui Gheronda Efrem, şi prin aceasta, a Sfântului Munte. Pe de altă parte avem opoziţia Rusiei faţă de “administraţia elenă”.

Prietenul personal al lui Putin, preşedinte al Căilor Ferate Ruse, Vladimir Ianukin, şi conducătorul Fundaţiei Sfântul Apostol Andrei cel Întâi-Chemat, s-a referit deschis la intervenţia politică în această problemă. A subliniat în acest sens: “Asemenea decizii judecătoreşti nu pot fi explicate decât prin legăturile politice ale anumitor cercuri ale administraţiei elene, care doresc astfel să demonstreze Occidentului promptitudinea lor în negarea principiilor de organizare a vieţii duhovniceşti care sunt întărite prin Constituţia Elenă”.

Fermă a fost reacţia Patriarhiei Moscovei, al cărei comunicat s-a referit la “cruzimea fără precedent” manifestată prin decizia de arestare preventivă a unui monah în Ajunul Crăciunului. În paralel, s-a precizat că protestele în lumea ortodoxă rusă şi internaţională se vor intensifica în zilele următoare. Se aşteaptă, totuşi, şi o poziţie oficială a Patriarhiei Ecumenice, în orele sau zilele următoare.

O mulţime de întrebări a stârnit călătoria Stareţului Efrem în Rusia unde a dus Cinstitul Brâu al Maicii Domnului care se păstrează la Mănăstirea Vatoped a Sfântului Munte.

Merită notat că la Cinstitul Brâu s-a închinat nu doar mulţimea de credincioşi ruşi, ci şi Putin.

Relaţia lui Efrem cu Fundaţia rusă a Sfântului Apostol Andrei cel Întâi-chemat şi, prin extindere, cu Patriarhia Moscovei şi cu Putin, creează stranii “asocieri” semne de întrebări.

Fundaţia rusă se adresează Sfintei Chinotite a Sfântului Munte, Patriarhului Ecumenic Bartolomeu, Patriarhului Moscovei, Chiril, tuturor întâi-stătătorilor Bisericilor Ortodoxe, precum şi către toţi ortodocşii, cerând să îl apere pe Stareţul Efrem, căruia i se aplică sancţiuni disproporţionate prin această procedură judecătorească.

Această “intersecţie” a religiei cu politica, nu poate aduce decât suferinţe în Biserică şi în monahism, şi, desigur, dă şi apă la moară duşmanilor Bisericii.

Doresc să menţionez în încheiere câteva din articolele generale şi speciale ale Cartei Statutare a Sfântului Munte, pe care le-am ales pentru a arăta, pe cât este posibil, ce conţine legea “avatonului” şi despre ce este vorba.

Articolul 6 Toţi monahii care locuiesc în Sfântul Munte, de orice naţionalitate ar fi, sunt consideraţi deţinători ai cetăţeniei greceşti.

Articolul 12 Sfântul Munte se bucură, potrivit celor prevăzute mai sus, de privilegii speciale şi de scutiri de impozite, aşa cum acestea sunt formulate concret în dispoziţia prezentei Carte Staturare.

Articolul 107 Numirile avocaţilor apărători ai mănăstirii se fac direct prin document al autorităţilor monahale.

Articolul 169 Pădurile Peninsulei Sfântului Munte nu sunt supuse legilor silvice ale statului.

Articolul 175 Înfiinţarea în mănăstiri sau în aşezămintele monahale dependente de acestea a magazinelor comerciale sau exercitarea activităţilor cu obiectiv commercial care nu sunt specifice nevoilor locale sunt interzise cu desăvârşire.

Articolul 176 Oricine intră în Sfântul Munte, în afara pelerinilor din zonele învecinate, au nevoie de permis de vizitare a mănăstirilor şi a aşezămintelor monahale.

Articolul 177 Orice monah sau rosofor care nu aparţine unei mănăstiri sau aşezământ monahal al Sfântului Munte, dar care vagabondează în Sfântul Munte, este expulzat cu concursul autorităţii politice de către Sfânta Epistasie.

Articolul 178 În afară de monahii şi de începătorii înscrişi canonic, nimeni altcineva nu are permisiunea să fie rasoforit, iar cei care încalcă acest regulament sunt expulzaţi potrivit articolului 177.

Articolul 181  Orice proprietate imobiliară a Sfintelor Mănăstiri este absolut neînstrăinabilă ca lucru ce ţine de dreptul dumnezeiesc.

Articolul 183 Constituirea sau înfiinţarea de corporaţii de către persoane sau obşti monahale în Sfântul Munte se interzice cu desăvârşire ca fiind incompatibilă şi contrară regimului monahal din Sfântul Munte.

Articolul 184 Orice acţiune prozelitistă sau propagandistă de tip moral, religios, eclezial, social, naţionalist sau de orice altă natură în Sfântul Munte se interzice cu desăvârşire fiind pedepsită cu expulzarea.

Articolul 186 Intrarea în Peninsula Sfântului Munte a femeilor, potrivit celor prevăzute mai sus, este interzisă.

Articolul 187 Orice dispoziţie contrară prezentei Carte Statutare nu poate avea valabilitate în Sfântul Munte.

Cine se poate ascunde în spatele intenţiei de anulare a legii “avatonului” şi cine sunt cei care vor abrogarea autoadministrării Sfântului Munte şi de ce?

Cine sunt cei care au ticluit acest scenariu al “războiului serviciilor secrete” dintre Occident şi Rusia şi ce urmăresc? […]

Rusia a creat un consiliu pentru apărarea arhimandritului Efrem

Sfânta Luminița

(Sfânta Fotini)

Sfânta Luminița (Sfânta Fotini)

Sfânta Fotini [rom. Luminița, gr.Φωτεινός, "luminos”]

Sfânta Muceniță Fotini – Samarineanca

de Mitropolitul Augustin de Florina

Iubitii mei, va voi vorbi simplu, ca sa ma intelegeti toti. Dar oare vor exista urechi care sa auda? O profetie zice ca vor veni vremurile in care oamenii isi vor astupa urechile ca sa nu auda adevarul lui Dumnezeu (II Timotei 4, 4). Cu nadejdea ca ma veti auzi indraznesc sa vorbesc.

Nu stiu daca ati fost atenti la evanghelie. Vorbeste despre o femeie pacatoasa, care a crezut in Hristos. Aceasta s-a botezat mai apoi, a primit numele de Luminița (Fotini) si in cele din urma a fost martirizata ea insasi, dar si multe rude ale ei. Este sfanta si este sarbatorita nu numai astazi, in Duminica Samarinencii, ci si pe 26 februarie. „Samarineanca” (Ioan 4, 9) nu este numele ei, ci inseamna locul obarsiei ei. Dupa cum unei femei care este din Macedonia ii spunem machidoanca, asa si aceasta se numeste samarineanca, deoarece provenea din Samaria, o regiune din Palestina, mai sus de Ierusalim, cu capitala in cetatea Samaria. Locuitorii ei au crezut la inceput in Dumnezeul cel Adevarat ca si iudeii, insa mai pe urma au amestecat religia cea adevarata cu obiceiurile si traditiile idolatre, si astfel si-au schimbat religia. Atentie! Pentru ca si noi crestinii mai tineri care avem unica religie adevarata, am amestecat sfanta noastra credinta cu obiceiuri idolatre. Un astfel de obicei este de pilda carnavalul de la lasatul secului de carne. Carnavalul nu este un obicei crestin, dansurile nebunesti, chefurile si distractiile; sunt idolatre. Se amesteca uleiul cu apa? Nu. Tot asa nu poti sa amesteci si credinta noastra cu idolatriile. Asadar, religia samarinenilor era una falsificata si de aceea iudeii o disprețuiau.

In ceea ce priveste calitatea morala a samarineencii, am spus ca era o femeie pacatoasa, foarte pacatoasa. S-a casatorit. Si-a luat un barbat. L-a tinut? Nu. L-a lasat. A luat al doilea. L-a tinut? Nu. A luat al treilea. L-a tinut? Nu. A luat al patrulea. Nici pe acesta nu l-a tinut. A luat al cincilea. Si de acesta s-a despartit. Le vrea pe acestea Dumnezeu? Asa sunt si unele femei de astazi. Hristos spune: un barbat-o femeie; fecioara si ea, fecior si el, se intalnesc si fac o familie. Acum, in blestematele vremuri de acum, si la oras si la sat, femeia nu traieste doar cu barbatul ei. Spune minciuni, ca isi are barbatul ei, pentru ca ea se amesteca si cu unul si cu altul. Exista femei care s-a amestecat cu zece barbati; nu le pasa. Infricosator lucru e adulterul. Evanghelia spune ca la crestini doar lopata groparului desparte familia. Asadar, samarineanca era ca multele femei de astazi; traia in faradelege. De aceea, vedem ca avea si rusine. De unde se vede asta? In timp ce celelalte femei mergeau dimineata la fantana pentru apa, la fantana care era in afara satului, ea mergea cu galeata la amiaza, ca sa nu se intalneasca cu cineva .
Ea se ferea de ei, ii ocolea, iar ei o dispretuiau. Toti o dispretuiau, insa unul singur nu a dispretuit-o, unul singur a iubit-o sincer si s-a interesat de ea: Hristos, pe Care l-au numit „prieten al pacatosilor” (Matei 11,19; Luca 7, 35). Ca s-o gaseasca, a mers pe jos kilometri, ca ciobanul care isi pierde oaia si alearga ca s-o gaseasca intre stanci si prin vagauni. S-a dus acolo, in cetatea lor, ca sa gaseasca aceasta oaie pierduta. Cand a ajuns, s-a asezat la fantana. Peste putin timp, iata samarineanca! Vine ca sa-si umple galeata. Hristos ii spune: – Da-mi sa beau. Ea, data peste cap, a ramas nedumerita. – Tu, iudeu, ceri apa de la mine, o samarineanca? – Daca ai fi stiut Cine este Cel care iti cere, tu I-ai fi cerut, iar El ti-ar fi dat o alta apa; apa nemuritoare din care, band cineva, nu va mai inseta niciodata. – Domnule, zice femeia, daca ai o astfel de apa, da-mi-o, ca sa numai insetez si sa numai vin aici ca sa scot. Atunci Hristos ii spune: – Mergi si cheama-l pe barbatul tau si vino aici. – Nu am barbat. – Bine ai zis ca nu ai barbat, ca cinci barbati ai schimbat si cel pe care il tii acum nu este al tau. Ea s-a pierdut. Acesta este un strain – s-a gandit – si vine de departe; de unde stie viata mea?
Asa a inceput dialogul. Din cuvintele pe care i le-a spus Hristos, femeia a inteles ca nu are inaintea ei un om obisnuit.
– Noi, zice, asteptam un profet mare, pe Mesia, Care ne va explica toate tainele. Atunci Hristos ii descopera: „ Eu sunt, Cel care vorbesc cu tine; Eu sunt Cel pe Care Il asteapta si samarinenii si iudeii si intreaga lume! Surprinsa, femeia isi lasa acolo galeata si alearga in sat. Ea, care se ferea sa vada vreun om, acum le aduce la cunostinta tuturor samarinenilor, chemandu-i sa vina si sa-L vada pe Hristos. Si s-au dus. Hristos a sezut cu ei doua zile. Au auzit cuvintele cele de aur si au crezut si ei. Mai apoi ii ziceau femeii: Acum nu mai credem, pentru ca ne-ai spus tu; am crezut singuri pentru toate cate am auzit si am cunoscut ca Acesta este intr-adevar Hristosul, Mantuitorul lumii. Aceasta este pe scurt istorisirea Evangheliei de astazi. Biserica ne pune inainte pe samarineanca ca pe o pilda de pocainta sincera. Pentru ca pacatoasa era si ea, dar pacatosi suntem si noi toti, iubitii mei, barbati si femei, batrani si copii. Toti cati coboram din Adam si din Eva purtam in noi samanta pacatului si a pierzarii.

Moaştele Sfintei Muceniţe Fotini din imagine se găsesc la Mănăstirea Dionisiu

Desigur, noi astazi suntem mult mai pacatosi. Nu traim ca in vremurile de demult. Traim in anii marii stricaciuni si coruptii. Nicicand omenii nu au pacatuit ca acum. Zilele noastre par a fi zilele sfarsitului. Putem sa avem case mari, cu radiofoane, cu televizoare; pot copiii nostri sa studieze, sa avem portofelul plin, sa dispunem de automobil, sa chefuim si sa ne distram; dar suntem pacatosi, foarte pacatosi. In vremurile vechi, in satele noastre erau colibe. Dar in colibele cu lumanari si faclii locuiau sfinti. Acum in palate locuiesc demoni.
Ne-am schimbat, suntem foarte diferiti de stramosii nostri. Inainte cu o suta de ani nu exista om necredincios, acum si copii mici iti zic: „Nu exista Dumnezeu!”. Altadata, oamenii nu isi puneau mana pe Evanghelie, acum cu usurinta o pun si jura mincinos. Altadata nu injurau, acum zi si noapte injura tot ce este sfant si cuvios. Altadata, suna clopotul si – aripi la picioare! – toti alergau la Biserica si plangeau cand treceau Sfintele Taine si udau pamantul cu lacrimile lor. Si se faceau minuni. Acum, suna clopotul si din zece crestini, daca vine unul, iar acesta pandeste momentul cand se va termina slujba, ca sa iasa afara. Altadata divortul nu era cunoscut. Acum emit divorturile ca o fabrica de caramizi; judecatorii si avocatii traiesc din divorturi, iar medicii din avorturi. Acolo am ajuns. Si consecinta? Vine pedeapsa: cutremure, inundatii, secete, boli necunoscute altadata (cum este cancerul care secera), poluarea aerului, si mai ales riscul radiatiilor care otraveste torul. Omule nemultumitor, care-L injurai pe Dumnezeu, te temi sa mananci si sa bei, ca sa nu te otravesti si sa nu mori dupa profetia Apocalipsei (vezi 8, 10-11 ). Va veni insa ziua in care pentru un pahar cu apa curata vei da o lira si nu-l vei gasi, ne va pedepsi, pentru ca toti a plecat de langa El, preoti, episcopi, patriarhi, mici, mari, de dreapta, de stanga, negri, albi, rosii, verzi, toti fara exceptie .

* * *

Ce sa facem? Sa deznadajduim? Nu! Sa avem nadejdea samarinencii, care era atat de pacatoasa. Aceasta este credinta noastra! Il ia pe corb si-l face porumbel. Ia o desfranata si o face apostol. Ia un talhar si-l face sfant. Mare este puterea pocaintei! De aceea, nu ne va judeca Dumnezeu pentru ca am pacatuit, ci ne va judeca, pentru ca nu ne-am pocait.
Domnul ne cheama la pocainta pe toti. Preoti, Episcopi, Patriarhi, mici si mari, de dreapta si de stanga. Asteapta sa ne intoarcem la El, deoarece se apropie sfarsitul lumii.
Sa ne rugam, sa postim, sa alegam la Biserica, ca sa ne miluiasca Dumnezeu. Acestea am avut sa vi le spun dragostei voastre.

Familia Sfintei Luminița – ocrotitoarea celor ce poartă numele Luminiţa (Fotini)

Am câteva prietene care poartă numele Luminiţa. Şi m-au întrebat ce sfântă este ocrotitoarea lor. Răspunsul este sfânta muceniţă Fotini (cuvântul provine din limba greacă şi înseamnă lumină), care a primit cununa muceniciei la Roma, în vremea împăratului Nero, împreună cu cei doi fii şi cele cinci surori. Iată şi viaţa acestei sfinte martire a lui Hristos:Tot în această zi, pomenirea sfintei muceniţe Fotini samarineanca, cu care a vorbit Domnul Hristos la fântână, şi cei împreună cu dânsa.

Pe vremea lui Neron, împăratul Romei, s-a pornit prigoană mare împotriva creştinilor. Căci după ce sfinţii apostoli Petru şi Pavel au pătimit mucenicia, căutau şi pe ucenicii lor să-i piardă. Atunci, sfânta Fotini, aflându-se cu Iosi, fiul ei, în cetatea Cartaginei, în Africa, propovăduia acolo Evanghelia lui Hristos, cu îndrăzneală. Iar Victor, fiul ei cel mai mare în vârstă, făcând vitejii mari în războiul cu avarii, care se ridicaseră cu oaste asupra romanilor, a fost făcut general de către împărat şi a fost trimis, după aceea, în Italia, ca să chinuiască pe toţi creştinii ce se aflau acolo. Atunci ducele Sebastian, care era în Roma, auzind de el şi chemându-l la sine, i-a zis: ştiu bine, generale, că eşti creştin, şi mai ştiu că maica ta împreună cu Iosi, fratele tău, urmau lui Petru. Dar ceea ce ţi-a poruncit împăratul caută să faci cu toată nevoinţa, ca să nu-ţi primejduieşti viaţa. Atunci Victor i-a zis: eu vreau să fac voia cerescului şi nemuritorului Împărat; cât priveşte însă porunca împăratului Neron, ca să chinuiesc pe creştini, nici măcar nu pot să aud un lucru ca acesta. Atunci ducele îi zise: te sfătuiesc, Victore, ca pe un bun prieten, că de vei şedea la judecată şi vei cerceta pe cei ce se cunosc că sunt creştini şi-i vei chinui, vei plini şi voia împăratului şi vei dobândi şi averile creştinilor. Dar trimite ştiri maicii tale şi fratelui tău să nu-şi mai arate pe faţă învăţăturile lor, învăţând pe elini, ca să se lepede de credinţa părintească, pentru ca să nu cazi şi tu în nevoie până în cele din urmă; ci să vă păstraţi credinţa în Hristos, precum voiţi. Victor însă i-a zis: departe de la mine să fac una ca aceasta şi să chinuiesc vreun creştin, sau să iau ceva de la dânsul, sau să sfătuiesc, cum zici tu, pe mama mea sau pe fratele meu ca să nu propovăduiască pe Hristos Dumnezeu; ci încă mai vârtos şi eu propovăduitor al lui Hristos sunt şi voi fi, ca şi ei şi suntem gata să primim orice rău ce ni se va întâmpla. Atunci ducele zise: eu, frate, te sfătuiesc ceea ce îţi este de folos, iar tu vei vedea ce vei face. Acestea zicând ducele, îndată a orbit şi a căzut jos, din pricina unei dureri neaşteptate şi crude a ochilor şi a rămas fără glas. Ridicându-l de la pământ, cei ce se aflau acolo, l-au aşezat pe un pat, şi a zăcut trei zile nevorbind nimic. Apoi, după trei zile, a strigat cu glas mare, zicând: unul este Dumnezeu: Cel al creştinilor! Şi Victor intrând la dânsul i-a zis: cum de te-ai schimbat aşa, îndată? Iar el i-a zis: mă cheamă Hristos, dulcele meu Victor! Şi îndată catehizându-l şi învăţându-l, l-a botezat şi după ce a ieşit din apă, îndată a văzut şi a slăvit pe Dumnezeu. Văzând mulţimea această minune s-a înfricoşat ca nu cumva să păţească şi ei asemenea, de nu vor crede şi au venit către Victor de s-au botezat.

După aceasta a ajuns la urechile împăratului Neron, că Victor, generalul Italiei şi Sebastian ducele cetăţii propovăduiesc învăţătura lui Petru şi a lui Pavel şi a celorlalţi apostoli şi că aduc pe toţi la Hristos. Încă şi că mama generalului, Fotini, cu Iosi fiul ei, trimişi fiind la Cartagina, făceau şi ei asemenea. Împăratul, fierbând de mânie, a trimis slujitori în Italia să aducă pe creştinii de acolo, bărbaţi şi femei, la Roma. Atunci Domnul s-a arătat acestor creştini zicându-le: “Veniţi către Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi. Nimic să nu vă temeţi, că Eu sunt cu voi şi Neron cu ai lui va fi biruit”. Iar către Victor, a zis: “De acum Fotin va fi numele tău, căci mulţi luminându-se prin tine, vor veni la Mine; iar cuvântul tău va întări pe Sebastian spre mărturisire; şi fericit va fi cel ce se va nevoi până la sfârşit”. Acestea zicând Hristos Domnul, S-a suit la cer. Şi au fost descoperite şi sfintei Fotini toate cele ce erau sã i se întâmple mai târziu. Purcezând ea de la Cartagina cu mulţime de creştini, a ajuns la Roma cea mare. Şi s-a tulburat toată cetatea, zicând: cine este aceasta, care a venit cu atâta mulţime? Dar ea, cu îndrăzneală, mărturisea pe Hristos. Atunci a fost prins de către soldaţi şi Fotin fiul ei, împreună cu Sebastian ducele. Iar sfânta mergând mai înainte de dânşii, s-a înfăţişat lui Neron, cu Iosi şi cu cei ce erau cu dânsa. Şi Neron i-a zis: pentru ce aţi venit la noi? Iar sfânta i-a spus; pentru ca să te învăţăm, să te închini lui Hristos. După aceea cei ce se găseau de faţă au adăugat: Sebastian ducele şi Victor generalul, cei ce tăgăduiesc credinţa în zeii voştri au venit din Italia la Roma. Şi împăratul a poruncit să-i aducă, şi venind ei înăuntru, la împărat, acesta le-a zis: ce aud despre voi? Şi sfinţii i-au răspuns: câte ai auzit despre noi, împărate, toate sunt adevărate. Iar el privind cu căutătură sălbatică asupra sfinţilor, le-a zis: vă lepădaţi de Hristos, sau voiţi mai degrabă să pieriţi într-un chip cât se poate de groaznic? Dar sfinţii, ridicând ochii spre cer, au zis: O, Hristoase, Împărate al cerului, să nu se întâmple niciodată una ca aceasta, ca să ne despărţim de credinţa şi dragostea pe care o avem către Tine! . Apoi împăratul a întrebat iarăşi pe sfinţi: care este numele vostru? Iar sfânta i-a zis: eu am fost numită Fotini de Iisus Hristos, Dumnezeul meu; iar surorile mele: cea de a doua, care s-a născut după mine, se numeşte Anatoli; a treia, Foto; a patra, Fotida; a cincea, Paraschevi; şi a şasea, Chiriachi. Iar fiii mei aceştia: cel dintâi se numeşte Victor, care a fost numit mai pe urmă de Domnul meu Iisus Hristos, Fotin; iar al doilea, care este cu mine, Iosi. Atunci Neron a zis: cu toţii v-aţi înţeles între voi să vă supuneţi la chinuri şi să muriţi pentru Nazarinean? Şi sfânta a zis: da, toţi pentru Dânsul, cu veselie şi cu bucurie, vom muri. Atunci împăratul a poruncit să fie supuşi toţi sfinţii la cele mai grele chinuri, până ce vor înceta să mai creadă în Hristos. Însă cu ajutorul lui Dumnezeu, sfinţii au îndurat toate felurile de chinuri, mărturisind cu tărie că Hristos este Dumnezeu. Aceasta a făcut ca mulţi dintre chinuitori şi dintre păgâni care erau de faţă să creadă în Dumnezeul creştinilor şi să mărturisească pe Hristos Dumnezeu adevărat. Din pricina aceasta au fost şi ei supuşi la chinuri şi ucişi fiind au primit cununa muceniciei dimpreună cu sfânta Fotini şi cu toţi sfinţii care erau împreună cu ea. Fotinia cu familia.

Tot în această zi, pomenirea sfintei Anatoli, a doua soră a sfintei Fotini, care de sabie s-a săvârşit. Tot în această zi, pomenirea sfintei Foto, a treia soră a sfintei Fotini, care de sabie s-a săvârşit. Tot în această zi, pomenirea sfintei Fotida, a patra soră a ei, care fiind legată de doi copaci şi despicându-se, s-a săvârşit. Tot în această zi, pomenirea sfintei Paraschevi, a cincea soră a ei, care de sabie s-a săvârşit. Tot în această zi, pomenirea sfintei Chiriachi, a şasea soră a ei, care de sabie s-a săvârşit. Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Iosi, fiul sfintei Fotini, care de sabie s-a săvârşit. Tot în această zi, pomenirea sfântului Victor – Fotin, celălalt fiu al sfintei Fotini, care de sabie s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Sebastian, ducele, şi Hristodul, care de sabie s-a săvârşit.Sfinţii mucenici Sebastian şi Hristodul au murit de sabie în vremea împărăţiei lui Nero (54-68). Ei au împreună-pătimit cu sfânta muceniţă Fotini (sau Fotina).

Cititi și Pătimirea Sfintei, Slăvitei, Marei Muceniţe Fotinia (Luminița) şi a celor împreună cu dînsa
(26 februarie) l

Surse:http://www.augoustinos-kantiotis.gr/Sursa http://acvila30.wordpress.com/2011/05/22/aceasta-este-credinta-noastra-omilia-mitrop-augustin-la-duminica-samarinencei/ , http://ortodoxiesiviata.blogspot.com/2009/02/sfanta-mucenita-fotini-ocrotitoarea.html

 Scrisoare deschisă către Patriarhul Daniel înaintea întalnirii Intâistătătorilor celei Una Sfântă

 Sobornicescă și Apostolească  Biserică a celor celor 14  Autocefalii Ortodoxe ce se vor întâlni

la Constantinopol săptămâna viitoare

Mulți laici, teologi, preoți și mitropoliți cer urmatoarele de la Marele Sinod Ecumenic:

amintim doar cateva teme mai importante,

1.Condamnarea tratului de la Balamad din 1993 semnat de B.O.R. (PĂRINTELE IUSTIN PÂRVU)/

2.  Condamnarea actului din 7 decembrie 1965 prin care se ridicau concomitent anatemele de la Constantinopol şi Roma de catre Patriarhul Atenagora , făra acordul unui  Sinod Ecumenic (din 16, respectiv 20 iulie 1054):( Pr. Marcu Manolis /)

3. Convocarea unui sinod panortodox în vederea condamnării  ecumenismului – care este negarea existenţei concrete şi istorice a Bisericii/-(Sinaxa Clericilor si monahilor din Grecia)

4.  Biserica Ortodoxă Română  să reanalizeze documentul acceptat oficial în Sfântul Sinod din 8-9 decembrie 1994, prin care se recunosc “Bisericile necalcedoniene” ca Ortodoxe/ – (Pr. Matei Vulcanescu)

5. Condamnarea ereziei monofizite (Mitropolitul Ierotheos Vlahos)

6.  Recunoastrea  Sinoadele al VIII-lea şi al IX-lea Ecumenice care au condamnat erezia Filioque, teologia eretică a lui Varlaam, erezia despre harul creat şi au dat dreptate Sfântului Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, şi scrierilor sale despre „cei ce vieţuiesc cu sfinţenie în isihie”/ (Mitropolitul  Serafim  de Pireu)

7. Condamanrea ereziei masonice/ (Mitropolitul Serafim de Pireu) 

Scrisoarea a doua către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în problema monofizită.

Pr. Iustin Pârvu condamnă tratul de la Balamand din 1993 semnat de B.O.R pe tema Biserica Ortodoxă și cea Catolică (în dialog cu maica Fotini)

Bisericile catolice orientale și DOCUMENTUL (ACORDUL) DE LA BALAMAND – 1993. Uniatismul, metodă de unire din trecut şi căutarea actuală a deplinei comuniuni

”Să ne rugăm să înmulțească Domul secerătorii că sunt puțini 

Mărturisirea de credință a celor 7 sinoade ecumenice au fost stabilite de Sfinții Părinți prin Duhul Sânt. Dacă ne lepădăm de ele, ne lepădăm de Duhul Sfânt.

A fi episcop în zilele noastre, înseamnă să accepți condiția de mucenic”

-Introducere-

Declarația de la Balamand este un document adoptat de Comisia Mixtă de Dialog Teologic Catolic-Ortodox pe data de 23 iunie 1993 în Mănăstirea Balamand din Liban. Titlul complet al documentului este “Uniatismul, metodă de unificare ce aparține trecutului, și căutarea deplinei comuniuni în prezent” (orig. fr. L’Uniatisme, méthode d’Union du passé, et la recherche actuelle de la pleine communion). Părțile au căzut pe de o parte de acord că uniația este o metodă revolută pentru realizarea unității Bisericii, iar pe de altă parte au stabilit că bisericile unite cu Roma au dreptul la existență. Prin Declarația de la Balamand bisericile ortodoxe au recunoscut astfel existența bisericilor catolice orientale. http://ro.wikipedia.org/wiki/Declarația_de_la_Balamand

Comisia Mixtă de Dialog Teologic Catolic-Ortodox este cadrul oficial în care teologi catolici și ortodocși caută soluții pentru realizarea unității dintre Biserica Catolică și bisericile ortodoxe. Comisia s-a constituit ca urmare a declarației comune a papei Ioan Paul al II-lea și a patriarhului Demetrios I, declarație făcută pe 30 noiembrie 1979 la Constantinopol.

Mănăstirea Balamand, cunoscută inițial sub numele Belmont (alternativ Beaumont, Bellimontis ultra Mare, Bellus-Mons, precum și Valmand), este o mănăstire întemeiată în anul 1157 de călugării cistercieni, drept cea mai mare abație a ordinului cistercian în Orient, la ca. 15 km sudvest de Tripoli, în Munții Libanului. În contextul căderii orașului în mâinile sultanului Qualawun, cistercienii s-au retras din Balamand în anul 1289. Trei sute de ani mai târziu mănăstirea a fost ocupată de călugări greco-ortodocși, care o folosesc până în prezent. În anul 1833 a fost întemeiat un seminar teologic în incinta mănăstirii, din care a rezultat în anul 1988 Universitatea Balamand.http://ro.wikipedia.stirea_Balamand

Bisericile ortodoxe sunt bisericile care recunosc doar primele șapte sinoade ecumenice (fara 8 si 9), fiind denumite de aceea și Biserici ale celor șapte sinoade. Împreună ele alcătuiesc Ortodoxia. Nu toate bisericile ortodoxe sunt recunoscute ca atare de celelalte biserici ortodoxe. În comuniune sunt doar bisericile autocefale cu cele autonome, pe când cele necanonice sunt excluse de la uniunea mutuală. http://ro.wikipedia.Biserici_Ortodoxe

 Pr. Iustin Pârvu condamnă tratul de la Balamand din 1993 semnat de B.O.R pe tema Biserica Ortodoxă și cea Catolică 

de monahia Fotini

Pătinte, cum vedeți ratificarea tratatului de la Balamand, din 1993, de către sinodul Bisericii Ortodoxe Române, pe tema raportului dintre Biserica Ortodoxa şi cea catolică? Toate celelalte Biserici Ortodoxe au respins sinodal acele declarații din tratat, ca fiind eretice, numai Biserica Română fiind singura care nu l-a respins nici până azi.

Nu poporul nostru poartă vina, atâta timp cât aceste tratate s-au făcut şi s-au semnat pe ascuns. Ierarhii noştri nu au cerut părerea şi acordul poporului, dar nici măcar nu am fost înştiințați. Doamne fereşte, mâine poimâine ne trezim că Biserica Română nu se mai cheamă Biserica Ortodoxă, ci catolică. Noi nu ne putem asuma greşelile lor dogmatice. Şi vom ține la hotărârile celor 7 sfinte sinoade ecumenice cu prețul vieții. Pentru noi aceasta este sfânt: mărturisirea de credință a celor 7 sinoade ecumenice. Acestea au fost stabilite de Sfinții Părinți prin Duhul Sânt. Dacă ne lepădăm de ele, ne lepădăm de Duhul Sfânt. Nu e loc de îndoială în privința dogmelor. Ierarhii noştri când sunt investiți în episcopie depun un jurământ cum că se obligă să păzească dreapta credință şi cele 7 sinoade ecumenice. Dacă încalcă jurământul, atunci nu mai sunt episcopi, nu se mai supun Sfinților ierarhi, păstorii lor.

Deci dacă ei nu se supun mai marilor lor, adică Sfinților Părinți, cum să ne pretindă nouă ascultare? Noi nu ascultăm de furi, ci de glasul Bisericii, care vorbeşte prin Sfinții Părinți, nu prin minți îmbătate de mitrele aurite din capul lor. Ei au datoria să revadă acordurile de la Balamand şi Biserica să îşi revizuiască poziția ortodoxă, spre liniştea poporului nostru ortodox. Biserica catolică deține erezii foarte mari în sânul ei, noi nu avem ce discuta cu nişte fățarnici care şi-au inventat propria lor biserică în afara harului lui Dumnezeu, pentru a fi independentă şi de sine stătătoare, asemenea lui Lucifer care a vrut să îşi ridice alt scaun pe tronul Dumnezeirii. Papalitatea a închis credincioşilor bisericii lor porțile Împărăției cerurilor ca să se închine lui pe un alt tron, la Vatican. Au încercat să ne subjuge şi pe noi, aruncând în ograda noastră şopârla uniatismului, dar sângele martirilor noştri mărturisitori i-a alungat cu puterea harului lui Dumnezeu. Aceste compromisuri ale ierarhilor noştri se săvârşesc nu dintr-o convingere dogmatică, ei ştiu prea bine adevărul, ci se poartă aşa datorită intereselor politice. Nu au puterea să se opună, pentru că a fi episcop în zilele noastre, înseamnă să accepți condiția de mucenic. Nu e uşor nici pentru ei. Noi avem datoria să îi trezim şi să ne rugăm pentru ei să aibă puterea de a se opune rătăcirilor dogmatice şi să fortifice Biserica cu mărturisirea lor dreaptă.

Noi, cei care am rămas ortodocşi în acest popor, ne dezicem de rătăcirile şi compromisurile lor. Au intrat lupii în turma noastră pentru că semănătorii sunt puțini, lipsesc teologii în măsură să poată combate nişte rătăciri de la adevărurile de credință. Se duc degeaba în străinătate şi fac atâtea şcoli teologice, dar nu auzi pe niciunul care să mărturisească nişte realități dureroase din sânul Bisericii. Pentru că ei când vin din străinătate aşteaptă o coroană de arhiereu, o coroană de secretar, să îşi pună guleraşe frumoase, genți strălucitoare şi maşini luxoase şi cică formează Biserica Ortodoxă. Dar nu asta formează Biserica Ortodoxă, Biserica ortodoxă o formează poporul simplu de rând binecredincios, băbuca aceea care îşi aprinde lumânarea cu lacrimi în ochi şi țăranul care nu cedează ortodoxia străinilor. Ortodoxia nu e în catedrale şi în zgârie nori, nu e în caracterul Biserici noastre, ci Ortodoxia sălăşluieşte în Peştera boilor de la Betleem, în care s-a născut smerit Dumnezeu. Acolo coboară Duhul Sfânt, aici e culcuşul harului Duhului Sfânt, în inima smerită şi înfrântă. De la Părintele Stăniloae nu mai avem profesori teologi care să facă o reală catehizare studenților. Şi teologii se formează aşa cum văd la păstorii lor. Dar ar trebui să înțeleagă că păstorii supremi sunt Sfinții Părinți şi slavă Domnului sunt atâtea cărți publicate. Nimeni nu poate spune că nu a ştiut.

Teologilor noştri le lipseşte râvna sau scânteia dragostei de adevăr. Să învățăm de la greci, care aşa mândri cum sunt ei, totuşi nu renunță la principiile ortodoxe ale Bisericii, ei fac educație religioasă, catehetică şi dogmatică de mici copiilor lor, astfel încât poporul grec este crescut într-un mediu bizantin şi înțeleg uşor dogma ortodoxă. La noi a fost o teologie sporadică şi o ortodoxie plină de necazuri şi greutăți. Eu rar am întâlnit profesori de teologie în puşcărie, şi dacă erau, erau fără atitudine. Au fost câțiva buni dar puțini, cum a fost Părintele Arsenie; mai mult cei simpli şi fără carte au apărat Biserica la noi. Să ne rugăm să înmulțească Domul secerătorii că sunt puțini. Orice credincios trebuie să îşi însuşească un minim de cunoştințe dogmatice, catehismul ortodox şi să fie trezvitor să nu primească orice învățătură cu uşurință de la oricine, numai de la Sfinții Părinți şi preoții mărturisitori. Să fim vigilenți pentru că sectele iau amploare şi în curând Ortodoxia românească, dacă o ține tot aşa, o să iasă la pensie „

apărut în nr. 19 al revistei ATITUDINI

 explicatie

Bisericile catolice orientale ,

sunt acele biserici particulare care folosesc un rit oriental și sunt parte a Bisericii Catolice. Aceste biserici sunt prezente în estul Europei, în Orientul Mijlociu și în India, având comunități diasporale în vestul Europei și în SUA. Bisericile catolice orientale mai sunt cunoscute fie ca biserici catolice răsăritene, fie ca biserici catolice de rit oriental.

Bisericile Catolice Răsăritene pot fi împărțite în două mari clase:

1. Cele care nu au ieșit niciodată din comuniunea cu Biserica Romană. Biserica Maronită și uneori cea Siro-Malabar sunt trecute în această categorie.
2. Cele care s-au format prin trecerea parțiala sau integrală a unei Biserici Ortodoxe (Răsăritene sau Orientale) în comuniune cu Biserica Romană. Aceste biserici mai sunt numite și Biserici Unite, care formeazăa cea mai mare parte a credincioșilor catolici de rit oriental.

Printre Bisericile Unite se numără și Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică), prezentă în România, Europa de vest și SUA.Lista Bisericilor Catolice Orientale:

• De rit alexandrin:
  • Biserica Catolică Coptă (patriarhie): Egipt
  • Ethiopic Catholic Church (mitropolie): Etiopia, Eritreea

• De Rit Antiohian (sau vest-sirian):
  • Maronite Church (patriarhie): Liban, Cipru, Iordania, Israel, Palestina, Egipt, Siria, Argentina, Brazilia, SUA, Australia, Canada, Mexic
  • Syrian Catholic Church (patriarhie): Liban, Irak, Iordania, Kuwait, Palestina, Egipt, Sudan, Siria, Turcia, SUA, Canada, Venezuela
  • Syro-Malankara Catholic Church (arhiepiscopie majoră): India, SUA

• De Rit Catolic Armean:
  • Biserica Armeano-Catolică (patriarhie): Liban, Iran, Irak, Egipt, Siria, Turcia, Palestina, Ucraina, Franta, Grecia, America Latina, SUA, Canada, Europa de Est

• De Rit Est-Sirian (sau Chaldeean):
  • Chaldean Catholic Church (patriarhie): Irak, Iran, Liban, Egipt, Siria, Turcia, SUA
  • Syro-Malabar Catholic Church (arhiepiscopie majoră): India, SUA

• De rit bizantin (sau constantinopolitan), cunoscute ca „biserici greco-catolice”:
  • Albanian Byzantine Catholic Church (administrare apostolică): Albania
  • Belarusian Byzantine Catholic Church (în prezent fără ierarhie): Republica Belarus / Bielorusia
  • Bulgarian Greek Catholic Church (exarhat apostolic): Bulgaria
  • Byzantine Church of the Eparchy of Križevci (o eparhie și un exarhat apostolic): Croația, Serbia și Muntenegru
  • Greek Byzantine Catholic Church (doua exarhate apostolice): Grecia, Turcia
  • Greek-Catholic Melkite Church (patriarhie): Siria, Liban, Iordania, Israel, Brazilia, SUA, Canada, Mexic, Irak, Egipt, Sudan, Kuwait, Australia, Venezuela, Argentina
  • Hungarian Byzantine Catholic Church (o eparhie și un exarhat apostolic): Ungaria
  • Italo-Albanian Catholic Church (două eparhii și o abație teritorială): Italia
  • Macedonian Byzantine Catholic Church (exarhat apostolic): Macedonia
  • Biserica Română Unită cu Roma (arhiepiscopie majoră): România, Europa Occidentală, SUA, Canada
  • Russian Byzantine Catholic Church: (două exarhate apostolice, fără ierarhi): Rusia, China
  • Ruthenian Catholic Church (o mitropolie sui iuris, o eparhie și un exarhat apostolic): SUA, Ucraina, Cehia
  • Biserica Greco-Catolică din Slovacia (o arhiepiscopie, două episcopii și un exarhat apostolic): Slovacia, Canada
  • Biserica Greco-Catolică Ucraineană (arhiepiscopie majoră): Ucraina, Polonia, SUA, Canada, Marea Britanie, Australia, Germania, Peninsula Scandinavă, Franța, Brazilia, Argentina
  • Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserici_catolice_de_rit_oriental

DOCUMENTUL (ACORDUL) DE LA BALAMAND – 1993

Uniatismul, metodă de unire din trecut şi căutarea actuală a deplinei comuniuni

-Introducere-

1. La cererea Bisericii Ortodoxe, continuarea normală a dialogului teologic cu Biserica Catolică a fost întreruptă, pentru ca să fie imediat abordată problema care a fost numită „uniatism”.

2. Cu privire la metoda care a fost numită „uniatism”, Comisia mixtă a declarat la Freising (iunie 1990) că: „noi respingem uniatismul ca metodă de refacere a unităţii, pentru că această metodă se opune tradiţiei comune a Bisericilor noastre”.

3. În ceea ce priveşte Bisericile Orientale Catolice, este limpede că ele, ca părţi ale comuniunii catolice, au dreptul la existenţă şi la lucrare pentru a răspunde nevoilor spirituale ale credincioşilor lor.

4. Documentul elaborat la Ariccia de către Comitetul mixt de coordonare a dialogului (iunie 1991) şi perfectat la Balamand (iunie 1993), indică o metodă care ne este comună în căutarea din prezent a comuniunii depline dintre cele două Biserici, îndreptăţind astfel excluderea „uniatismului” ca metodă.

5. Acest document cuprinde două părţi: (1) Principii eclesiologice şi (2) Reguli practice. Principii eclesiologice

6. Despărţirea dintre Biserica Răsăriteană şi cea Apuseană nu numai că n-a înăbuşit niciodată dorinţa de unitate voită de Hristos pentru Biserica Sa, ci adesea, această situaţie contrară naturii Bisericii Sale a fost pentru mulţi o ocazie de a trezi conştiinţa şi mai mult de a dori realizarea unităţii potrivit poruncii Mântuitorului.

7. În decursul veacurilor s-au făcut mai multe încercări de restabilire a unităţii. Aceste încercări au căutat să-şi atingă scopul pe căi diferite, adesea prin concilieri după cum cerea situaţia politică, istorică, teologică şi spirituală a fiecărei epoci. Din păcate nici unul dintre aceste eforturi n-a reuşit să restabilească deplina comuniune dintre Biserica Răsăriteană şi cea Apuseană, ba chiar, uneori au înteţit opoziţiile.

8. În ultimele patru secole, în diverse regiuni ale Răsăritului, au fost luate iniţiative din interiorul anumitor Biserici şi sub impulsul unor factori exteriori Bisericii, pentru restabilirea comuniunii dintre Biserica Răsăritului şi Biserica Apusului. Aceste iniţiative au condus la unirea unor anumite comunităţi cu Scaunul de la Roma, şi au antrenat, drept consecinţă, ruperea acestor comunităţi de Bisericile lor mame din Răsărit. Aceasta s-a produs nu fără concursul şi nu fără intervenţia unor interese din afara Bisericii. Aşa s-au născut Bisericile Orientale Catolice şi s-a creat o situaţie care a devenit sursă de conflicte şi de suferinţe, mai întâi pentru ortodocşi şi, apoi, chiar pentru catolici.

9. Oricare ar fi fost intenţia şi autenticitatea voinţei de a fi fideli poruncii lui Hristos, „ca toţi să fie una”, exprimate prin aceste uniri parţiale cu Scaunul Romei, trebuie să constatăm că restabilirea unităţii dintre Biserica de Răsărit şi cea de Apus nu s-a împlinit prin ele şi că dezbinarea persistă, ba chiar este şi înveninată de aceste încercări de unire.

10. Situaţia astfel creată a dat naştere, ca urmare, la tensiuni şi opoziţii. În mod progresiv, în deceniile care au urmat acestor uniri, acţiunea lor misionară a înscris printre priorităţi, efortul de convertire a altor creştini, în mod individual sau în grup, pentru a-i face „să se întoarcă” la Biserica lor. Pentru a legitima această tendinţă, sursă de prozelitism, Biserica Catolică a dezvoltat o viziune teologică după care ea se prezenta pe sine ca unica depozitară a mântuirii. Reacţionând, Biserica Ortodoxă, la rândul ei, a preluat aceeaşi viziune, după care numai ea putea garanta mântuirea. Pentru a asigura mântuirea fraţilor „separaţi”, au avut loc chiar rebotezări de creştini, ignorându-se existenţa libertăţii religioase a persoanelor şi a credinţei lor, perspectivă la care epoca era puţin sensibilă.

11. Pe de altă parte, anumite autorităţi civile au făcut încercări de a-i readuce pe catolicii orientali în Biserica părinţilor lor. În acest scop, aceste autorităţi civile n-au ezitat, când li s-a oferit ocazia, de a folosi mijloace inacceptabile.

12. Din cauza felului în care acum catolicii şi ortodocşii se consideră, într-un chip nou, în raportul lor cu taina Bisericii şi se redescoperă ca Biserici-surori, această formă de „apostolat misionar”, descrisă mai sus, şi care a fost numită „uniatism”, nu mai poate fi acceptată nici ca metodă de urmat, nici ca model de unitate căutată de Bisericile noastre.

13. Prin urmare, mai ales după Conferinţele panortodoxe şi după Conciliul II Vatican, redescoperirea şi repunerea în valoare, atât de către ortodocşi, cât şi de către catolici, a Bisericii ca şi comuniune, au schimbat radical perspectivele şi, deci, atitudinile.

De o parte şi de alta se recunoaşte că ceea ce Hristos a încredinţat Bisericii Sale – mărturisirea credinţei apostolice, participarea la aceleaşi taine, mai ales la preoţia unică prin care se săvârşeşte jertfa unică a lui Hristos, şi succesiunea apostolică a episcopilor – nu mai pot fi considerate ca proprietate exclusivă a uneia dintre Bisericile noastre. În acest context, este evident că orice rebotezare este exclusă.

14. Potrivit celor spuse mai înainte, Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică se recunosc reciproc ca Biserici-surori, responsabile împreună de menţinerea Bisericii lui Dumnezeu în credincioşie faţă de planul divin. După cuvintele papei Ioan-Paul II, efortul ecumenic al Bisericilor-surori din Răsărit şi Apus, bazat pe dialog şi rugăciune, caută o comuniune perfectă şi totală, care să nu fie nici absorbţie, nici fuziune, ci întâlnire în adevăr şi dragoste (cf. „Slavorum Apostoli”, nr. 27).

15. Rămânând în chip ferm inviolabilă libertatea persoanelor şi obligaţia universală de a urma glasul conştiinţei, în efortul de restabilire a unităţii, nu este vorba de a căuta convertirea persoanelor de la o Biserică la alta, pentru a le asigura mântuirea. Este vorba de a realiza împreună voinţa lui Hristos pentru ai Săi şi planul lui Dumnezeu cu Biserica Sa, printr-o căutare comună, de către Biserici, a unui acord deplin asupra conţinutului credinţei şi asupra implicaţiilor acesteia. Acest scop este urmărit de dialogul teologic în curs. Prezentul document reprezintă o etapă necesară în acest dialog.

16. Bisericile Catolice Orientale care au voit restabilirea comuniunii depline cu Scaunul roman şi căruia i-au rămas credincioase, au drepturile şi obligaţiile care decurg din legarea lor de această comuniune din care fac parte. Aceste Biserici Catolice Orientale au ca principii care reglementează atitudinea lor faţă de Bisericile Ortodoxe, acele principii care au fost afirmate de către Conciliul II Vatican şi au fost puse în practică de către papii care le-au precizat consecinţele practice, în diversele documente publicate de atunci încoace. Trebuie, deci, ca aceste Biserici să fie integrate, atât la nivel local, cât şi la nivel universal, în dialogul dragostei, în respectul reciproc şi în încrederea reciprocă regăsită, şi să intre în dialogul teologic, cu toate implicaţiile lui practice.

17. În această atmosferă, consideraţiile care preced, ca şi regulile practice care vor urma, în măsura în care vor fi efectiv acceptate şi fidel puse în practică, vor fi de natură a conduce spre o soluţie dreaptă şi definitivă a dificultăţilor create Bisericii Ortodoxe de către Bisericile Catolice Orientale.

18. Cu privire la aceasta, papa Paul VI a afirmat, în discursul său ţinut la Fanar (iulie 1967), că „revine conducătorilor de Biserici, ierarhiei lor, sarcina de a conduce Bisericile pe calea care duce la regăsirea comuniunii depline. Ei trebuie să facă acest lucru, recunoscându-se şi respectându-se ca păstori ai turmei lui Hristos care le-a fost încredinţată, având grijă de strânsa lor unitate şi de creşterea duhovnicească a poporului lui Dumnezeu şi să evite tot ceea ce ar putea să-i împrăştie pe credincioşi sau să producă confuzie în rândurile lor” („Tomos Agapis”, nr. 172).

În acest spirit, papa Ioan-Paul II şi patriarhul ecumenic Dimitrios I au precizat împreună: „respingem orice formă de prozelitism, orice atitudine care ar fi sau ar putea fi percepută ca lipsă de respect” (7 decembrie 1987).

Reguli practice

19. Respectul reciproc între Bisericile care se găsesc în situaţii dificile va creşte în chip evident, în măsura în care ele vor respecta regulile practice care urmează:

20. Aceste reguli nu vor rezolva problemele care ne preocupă, dacă în fiecare dintre părţi nu se va face simţită voinţa de iertare, bazată pe Evanghelie şi dacă, în cadrul unui efort constant de reînnoire, nu se va face simţită dorinţa, revitalizată continuu, de a regăsi comuniunea plenară care a existat între Bisericile noastre, mai mult de un mileniu. Spre acest scop trebuie să ne îndreptăm, cu intensitate şi perseverenţă mereu reînnoită. Numai dialogul dragostei ne va ajuta să depăşim neînţelegerile reciproce. Numai acesta oferă climatul necesar aprofundării dialogului teologic, care va permite să se ajungă la deplina comuniune.

21. Primul demers care trebuie pus în practică este acela de a termina cu tot ceea ce poate întreţine discordia, dispreţul şi ura între Biserici. Autorităţile Bisericii Catolice vor ajuta, în scopul acesta, Bisericile Catolice Orientale şi comunităţile lor să pregătească şi ele comuniunea deplină între cele două Biserici, Catolică şi Ortodoxă. Autorităţile Bisericii Ortodoxe vor face acelaşi lucru cu credincioşii lor. Astfel va putea fi îndrumată, cu dragoste şi dreptate, în acelaşi timp, situaţia extrem de complexă care s-a creat în Europa Centrală şi de Răsărit, atât pentru catolici, cât şi pentru ortodocşi.

22. Acţiunea pastorală a Bisericii Catolice, atât latină, cât şi orientală, nu mai urmăreşte să obţină treceri de credincioşi de la o Biserică la alta, adică nu mai vizează să facă prozelitism printre ortodocşi.

Această acţiune pastorală vizează să răspundă nevoilor spirituale ale propriilor lor credincioşi şi nu are nici un fel de voinţă de expansiune în detrimentul Bisericii Ortodoxe.

În această perspectivă, pentru a nu mai rămâne loc neîncrederii şi suspiciunii, este nevoie ca Bisericile să se informeze reciproc asupra diverselor proiecte pastorale pe care le au în vedere. În felul acesta va putea începe şi se va putea dezvolta colaborarea dintre episcopi şi dintre toţi responsabilii Bisericilor noastre.

23. Istoria relaţiilor dintre Biserica Ortodoxă şi Bisericile Catolice Orientale a fost marcată prin persecuţii şi suferinţe. Oricare ar fi fost aceste suferinţe şi cauzele lor, ele nu justifică nici un fel de triumfalism; nimeni nu se poate mândri cu acestea sau să scoată din acestea argumente pentru a acuza sau denigra cealaltă Biserică. Numai Dumnezeu cunoaşte pe adevăraţii Săi mărturisitori. Oricare ar fi fost trecutul, el trebuie lăsat la milostivirea lui Dumnezeu şi toate energiile Bisericilor trebuie să fie concentrate spre a face ca prezentul şi viitorul să fie mai conforme cu voinţa lui Hristos către ai Săi.

24. Va trebui, de asemenea, – şi aceasta este valabil pentru ambele părţi – ca episcopii şi toţi responsabilii să ţină seama cu scrupulozitate de libertatea religioasă a credincioşilor. Aceştia trebuie să poată să-şi exprime liber părerile, să fie consultaţi şi, în acest scop, consultarea lor să fie organizată.

Libertatea religioasă înseamnă garanţia, mai ales în situaţii de conflict, ca credincioşii să-şi poată formula opţiunile lor şi să decidă, fără presiuni din afară, dacă vor să rămână în comuniune fie cu Biserica Ortodoxă, fie cu Biserica Catolică.

Libertatea religioasă ar fi violată dacă, sub pretextul unor ajutoare financiare, s-ar atrage credincioşi ai unei Biserici la o altă Biserică, promiţându-li-se, spre exemplu, şcolarizare şi alte avantaje materiale de care ar fi lipsiţi în propria lor Biserică. În acest context ar trebui ca ajutorul social să fie organizat de comun acord de către Biserici, în aşa fel încât toate activităţile filantropice să evite a da naştere la noi suspiciuni.

25. De altfel, respectul necesar al libertăţii creştine – unul dintre darurile cele mai preţioase primite în Hristos – nu ar trebui să devină un prilej pentru a pune în lucrare, fără consultare prealabilă cu conducătorii unor Biserici, proiecte pastorale care privesc şi pe credincioşii altor Biserici. Nu numai orice presiune, de orice fel ar fi ea, trebuie exclusă, ci respectul conştiinţelor mişcate de autentice atitudini de credinţă, trebuie să fie unul din principiile care să îndrume grija pastorală a responsabililor celor două Biserici şi aceasta trebuie să facă obiectul consultării lor (cf. Gal. 5, 13).

26. Iată de ce trebuie căutat şi angajat un dialog deschis, în primul rând între cei care, la faţa locului, poartă răspunderea Bisericilor. Conducătorii fiecărei comunităţi în cauză vor crea Comisii mixte locale, sau le vor reactualiza pe cele care există, pentru a găsi soluţii problemelor concrete şi a face ca aplicarea acestor soluţii să se facă în conformitate cu adevărul şi dragostea, dreptatea şi pacea. Dacă nu se ajunge la un acord la nivel local, problema va fi supusă instanţelor superioare în Comisii mixte.

27. Neîncrederea va dispărea dacă cele două părţi vor condamna violenţa, acolo unde ea se exercită de către unele comunităţi ale unei Biserici surori. Aşa cum cere papa Ioan-Paul II în Scrisoarea sa din 31 mai 1991, trebuie să se evite absolut orice violenţă şi orice fel de presiune, pentru ca să fie respectată libertatea de conştiinţă. Este de datoria conducătorilor comunităţilor de a-şi ajuta credincioşii să-şi adâncească loialitatea către propria lor Biserică şi către tradiţia acesteia, dar şi de a-i învăţa să evite nu numai violenţa, fie ea fizică, verbală sau morală, atunci când îşi apără drepturile, ci şi de a evita tot ceea ce ar putea duce la dispreţul celorlalţi creştini şi la o contramărturie, distrugând opera de mântuire care este reconcilierea în Hristos.

28. Credinţa în realitatea sacramentală implică datoria de a se respecta toate slujbele liturgice ale celorlalte Biserici. Folosirea violenţei pentru a pune stăpânire pe locaşurile de cult contrazice această convingere. Se doreşte, dimpotrivă, ca, în diferite împrejurări, să se faciliteze slujirea altor Biserici, punându-li-se la dispoziţie propria biserică, printr-un acord care să permită slujirea alternativă, la timpuri diferite, în acelaşi edificiu. Mai mult decât atât, morala evanghelică cere ca cei în cauză să se abţină de la declaraţii sau de la manifestaţii susceptibile de a întreţine o stare conflictuală şi de a pune în pericol dialogul. Nu ne îndeamnă, oare, Sfântul Pavel de a fi primitori unii către alţii, aşa cum Hristos a fost pentru noi, spre slava lui Dumnezeu (cf. Rom. 15,7)?

29. Episcopii şi preoţii au, în faţa lui Dumnezeu, datoria de a respecta autoritatea pe care Sfântul Duh a dat-o episcopilor şi preoţilor celeilalte Biserici şi, pentru aceasta, au datoria de a evita să se amestece în viaţa spirituală a celeilalte Biserici. Când o colaborare devine necesară pentru binele celeilalte Biserici, atunci este recomandabil ca responsabilii ambelor părţi să-şi concentreze acţiunile, stabilind pentru această întrajutorare temeiuri clare, cunoscute de toţi şi care să fie puse în lucrare cu sinceritate şi claritate, respectându-se şi disciplina sacramentală a celeilalte Biserici.

În context, pentru a evita orice răstălmăcire şi pentru a dezvolta încrederea între cele două Biserici, este necesar ca episcopii catolici şi ortodocşi ai aceloraşi teritorii să se consulte înainte de realizarea proiectelor pastorale catolice, care implică crearea de noi structuri în regiuni tradiţional aparţinătoare jurisdicţiei Bisericii Ortodoxe. Aceasta în scopul de a se evita activităţi pastorale paralele, care ar risca să devină repede concurente sau chiar conflictuale.

30. Pentru a pregăti viitorul relaţiilor dintre cele două Biserici, depăşind eclesiologia perimată a întoarcerii la Biserica Catolică, eclesiologie strâns legată de problema tratată în acest document, se va da o atenţie specială pregătirii viitorilor preoţi şi a tuturor acelora care sunt în vreun fel implicaţi într-o activitate apostolică, exercitată acolo unde cealaltă Biserică este în mod tradiţional înrădăcinată. Educaţia lor trebuie să fie, în mod obiectiv, pozitivă cu privire la cealaltă Biserică. Toţi trebuie să fie informaţi, mai întâi despre succesiunea apostolică a celeilalte Biserici şi de autenticitatea vieţii ei sacramentale. De asemenea, trebuie să li se ofere tuturor viitorilor preoţi o prezentare onestă şi globală a istoriei, tinzând spre o istorie concordantă şi chiar comună a celor două Biserici. Se va ajuta, astfel, să se risipească prejudecăţile şi se va evita ca istoria să fie folosită în mod polemic. Această prezentare va face ca toţi să fie conştienţi că durerile dezbinării au fost reciproc suferite, lăsând şi unora şi altora răni adânci.

31. Să ne amintim de îndemnul Sfântului Apostol Pavel către Corinteni (I Cor. 6, 17), care recomanda creştinilor să rezolve diferendele dintre ei prin dialog frăţesc, evitând astfel de a încredinţa intervenţiei autorităţilor civile soluţionarea practică a problemelor care se puneau între Biserici sau comunităţi locale. Aceasta are importanţă, în special pentru intrarea în posesiune sau restituirea bunurilor bisericeşti. Aceasta nu trebuie să se bazeze numai pe situaţii din trecut sau să se sprijine pe principii juridice generale, ci trebuie să ţină seama de complexitatea realităţilor pastorale prezente şi de situaţiile locale.

32. În acest spirit vom putea lucra împreună la reevanghelizarea lumii noastre secularizate. Se vor face eforturi de a se transmite către mass-media informaţii obiective, în special presei religioase, spre a se evita informaţiile inexacte sau tendenţioase.

33. Este necesar ca Biserica să se asocieze în a-şi manifesta recunoştinţa şi respectul pentru toţi cei care, cunoscuţi sau necunoscuţi, episcopi, preoţi sau credincioşi, ortodocşi, catolici orientali (greco-catolici) sau latini, au suferit, au mărturisit credinţa şi au dat mărturie despre fidelitatea lor faţă de Biserică şi, în general, să-şi manifeste recunoştinţa şi respectul faţă de toţi creştinii, fără nici o discriminare, care au suferit persecuţii. Suferinţele lor ne cheamă la unitate şi ne cheamă să depunem, la rândul nostru, o mărturie comună, pentru a răspunde rugăciunii lui Hristos: „ca toţi să fie una, pentru ca lumea să creadă” (Ioan 17,21).

34. Comisia mixtă internaţională pentru dialogul teologic dintre Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă, în Adunarea generală de la Balamand, recomandă cu putere ca aceste Reguli practice, prezentate mai sus, să fie transpuse în lucrare de către Bisericile noastre, inclusiv de către Bisericile Catolice Orientale, chemate să ia parte la acest dialog, care va trebui continuat, în atmosfera senină necesară progresului său, spre restabilirea deplinei comuniuni.

35. Excluzând pentru viitor orice prozelitism şi orice voinţă de expansiune catolică în detrimentul Bisericii Ortodoxe, Comisia speră că a suprimat obstacolul care a împins anumite Biserici autocefale să suspende participarea lor la dialogul teologic şi speră, de asemenea, că Biserica Ortodoxă se va putea regăsi în întregimea ei pentru continuarea lucrării teologice atât de fericit începute.

Sursa:  http://www.vatican.va/roman_curia/pontifical_councils/chrstuni/ch_orthodox_docs/rc_pc_chrstuni_doc_19930624_lebanon_fr.html

 Transplanturile: donație sau crimă?

Transplanturile și acordul prezumat sau donatori de organe fara voie

Comunicare susținută în cadrul conferinței cu tema ”Transplanturile: donație sau crimă?”, care a avut loc sâmbătă, 20-4-2013, orele 16-21,  din Pireu , și a fost organizată de Centrul de Studii Patristice și Centrului Misionar Enoméni Romiosíni, sub egida Sfintei Mitropolii a Pireului în colaborare cu Sfânta Mitropolie a Glifadei.

Transplanturile și acordul prezumat

de Athanásios V. Avramídi, cardiolog, Profesor de Patologie la Universitatea din Atena

Transplanturile au reprezentat o extraordinară reușită științifică, realizată de distinse personalități științifice. Transplanturile salvează vieți omenești și pentru mulți fac posibilă o supraviețuire de mai lungă durată și de mai bună calitate. Pentru transplanturi este nevoie de organe, care se prelevează de la donatori voluntari. Însă datorită rapidei evoluții a transplanturilor, nevoile de organe pentru transplanturi au crescut și ofertele voluntare nu mai puteau să le acopere.

Obținerea de organe pentru transplanturi

S-a ajuns să se inventeze fel și fel de moduri, de metode, dar și de escrocherii care urmăreau obținerea organelor necesare. Între acestea se încadrează și ”relaxarea criteriilor de definire a morții”, dimpreună cu ”reducerea timpului necesar de supraviețuire a muribundului”. Tot între mijloacele de obținere ilicită a organelor se numără și sustragerea semnăturii pentru ”donare de organe” prin legea 2737/99, articolul 12, paragraful 3. Ne surprinde paragraful 6 al articolului 12, care precizează: ”Când medicul terapeut (de la Secția de Terapie Intensivă) diagnostichează moartea trunchiului cerebral, este obligat să întrerupă îngrijirea medicală realizată prin mijloacele artificiale –, iar în caz de încălcare a acestei prevederi, medicul respectiv este pedepsit cu închisoarea și cu penalizare bănească. Bolnavul nu va fi deconectat de la aparate, dacă este vorba de un potențial donator de organe, caz în care continuă susținerea artificială, cu scopul de a menține în viață organele vitale în vederea transplantului”.

Prevederea aceasta, în afară de faptul că este eronată, este și nedreaptă. Pentru că, pe de o parte ”moartea trunchiului cerebral” nu este echivalentă cu ”moartea biologică”, iar pe de altă parte unii oameni caracterizați ca ”morți cerebral” au revenit la viață. Este adevărat, avem de-a face cu suferinzi grav, la care întreruperea susținerii artificiale ar conduce la moarte.

În acest proiect de lege existau și dispoziții despre ”acordul prezumat” și ”inexistența prezumată a refuzului”. Reacțiile de împotrivire ale diferiților ”factori” ai societății noastre, în genere, și ale Bisericii în particular au determinat retragerea acestor dispoziții.

”Acordul” prezumat

”Acordul prezumat” a fost readus în prim-plan de Ministrul Sănătății și al Solidarității Sociale, domnul Andreas Lovérdos, printr-un alt proiect de lege din anul 2011, urmărind în primul rând ”creșterea numărului de donatori de organe”. Era vorba de un demers juridic cu ”intenții utilitariste”, care nu urmărește decât obținerea de organe pentru transplanturi de la oameni care în timpul vieții nu au declarat în scris că ”nu doresc să fie donatori de organe”.

În timpul ”dialogului dintre factorii competenți” cu privire la proiectul de lege, s-au exprimat serioase obiecții: a) Președintele Organizației Naționale de Transplanturi, Profesorul de Neurologie Ioannis Vlahoiánnis, și-a exprimat dezacordul, susținând că: ”Legea nu va aduce creșterea așteptată de donatori, ci va prejudicia prestigiul practicii transplanturilor. Va face să crească suspiciunea cetățenilor cu privire la acestea. Va crea probleme la Secțiile de Terapie Intensivă și medicii vor refuza să mai facă transplanturi”. b) Domnul Petros Alivizátos de la Centrul Cardio-Chirurgical de Transplanturi al Spitalului ”Onassis” atrăgea atenția că Secțiilor de Terapie Intensivă ”nu produc donatori în urma constatării morții cerebrale” și chiar marile secții ale spitalelor universitare nu dau mai mult de un transplant pe an. (Kathimerini, 12.04.2011)

Mitropolitul Mesogheei, Nicolaos, Președintele Comisiei de Bioetică a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei, într-un articol publicat în ziarul ”To Víma” din 10.4.2011, a scris că: ”Acordul prezumat nu are legitimitate etică, iar un acord care este prezumat nu este acord”.

Biserica Ortodoxă a Greciei și-a retras reprezentantul din Organizația Națională de Transplanturi, pentru că nu a fost de acord cu termenul de ”acord prezumat”. Cinci profesori ai Universității Aristoteliene din Thessalonic – între care unul se numără printre vorbitorii de la conferința de astăzi, profesorul Karakatsánis –, printr-o ”scrisoare deschisă către parlamentari”, confirmă că ”Strategia acordului prezumat este lipsită de conștiință democratică și va provoca încă mai puternice reacții de împotrivire… Ce medic va mai îndrăzni să preleveze organe vii de la un bolnav aflat în moarte cerebrală, dacă există împotrivirea clară a rudelor acestuia?… Acord există doar atunci când acesta este exprimat prin viu grai și în scris, iar nu atunci când este presupus în urma neexprimării unei poziții anume”.

Ministrul Lovérdos însă, în ciuda polemicii iscate cu privire la ”acordul prezumat” și în ciuda faptului că această inițiativă legislativă a fost caracterizată drept anticonstituțională, conform articolului 2, paragraful 1 și articolului 5, paragraful 1 ale Constituției Elene, a introdus legea în Parlament așa cum fusese concepută inițial, în liniile ei esențiale.

Reacțiile împotriva proiectului de lege din timpul dezbaterilor din Parlament, chiar și din partea unor persoane ”prietene” ministrului, nu l-au înduplecat nicidecum pe acesta să își schimbe poziția. În toiul controverselor aprinse, însuși Președintele Organizației Naționale a Transplanturilor, profesorul Vlahoiannis, a fost nevoit să își dea demisia. Proiectul de lege cu privire la ”acordul prezumat” a devenit în cele din urmă Legea 3984 din 2011 (FEK A’, numărul 150, 27.6.2011). Conform articolului 9, paragraful 5: ”Prelevarea de organe de la donator muribund se realizează după survenirea morții, al cărei criteriu este moartea trunchiului cerebral, potrivit datelor pe larg dovedite și de ultimă oră ale științei și după cum stabilește hotărârea Consiliului Central al Sănătății cu privire la moartea cerebrală” (hotărârea 9 din 21/20.3.1985). Însă de ani de zile s-a dovedit că decizia aceasta a Consiliului Central al Sănătății din 1985 este eronată din punct de vedere științific. Și este absolut sigur că noțiunea menționată, de ”moarte a trunchiului cerebral”, este insuficientă pentru diagnosticarea ”morții cerebrale” și în nici un caz nu este echivalentă cu ”moartea biologică”.

Inventarea conceptului de ”moarte cerebrală”

Conceptul de ”moarte cerebrală” este un produs al acestei Comisii ad-hoc a Facultății de Medicină de la Harvard, care definește ”coma cerebrală ireversibile” și redefinește moartea din punct de vedere medical. Comisia a întocmit cunoscutele ”criterii Harvard” de diagnosticare a morții, care ar fi echivalentă cu ”moartea trunchiului cerebral” și cu ”moartea cerebrală”. Contribuțiile comisiei au fost următoarele:

1. Redefinirea morții în vederea consacrării juridice a transplanturilor, reducând ”moartea trunchiului cerebral” la ”moarte cerebrală”, menționate amândouă alternativ ca fiind echivalente.
2. Definirea și descrierea ”morților cerebral” pe baza ”criteriilor Harvard”

și

1. Diminuarea timpului de spitalizare a bolnavilor de la Secțiile de Terapie Intensivă cu scopul economisirii de bani și al creării de paturi libere. Din textul final au fost omise dezacordurile și contestările, ca să se dea impresie de unanimitate în decizia finală.

Aceste informații au fost obținute în urma cercetării pe care a efectuat-o în Arhivele din 1968 ale Universității Harvard doamna Mita Giacomini, (Soc. Sci. Med., 33:1465-82, 1997). ”Moartea cerebrală” a fost contestată de cercetători de prestigiu internațional printr-o argumentație bazată pe o bibliografie extinsă. Mulți au sugerat și abandonarea termenului de ”moarte cerebrală” și deja îl folosesc doar în ghilimele. Nu se consideră că ”moartea cerebrală” este echivalentă cu sfârșitul biologic al vieții. Potts și D.W.Evans, în articolul lor ”Are vreo importanță că donatorii de organe nu sunt morți? Urmări etice și de tactică politică” (Does it matter that organ donors are not dead? Ethical and policy implications. J. Med. Ethics, 2005, 31:406-409), au opinat: ”Important este faptul că prelevarea organelor de la un donator mort cerebral este ceea ce îl omoară de fapt pe bolnav”. Prin urmare, în asemenea situații ”donarea de organe vii” devine echivalentă cu ”privarea de viață”, cu omorârea bolnavului.

În mod eronat, Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, în articolul 12 ”al celor 55 de poziții fundamentale ale Eticii Transplanturilor”, a afirmat că: ”… deși nu ține de competențele sale, ar putea accepta opinia unanimă la nivel internațional că moartea cerebrală este echivalentă cu sfârșitul biologic ireversibil al omului”, și că: ”Moartea cerebrală constituie un fapt al distrugerii definitive și inevitabile a creierului…”, deși din punct de vedere științific, echivalarea morții cerebrale cu moartea biologică nu este decât o ”opinie”, care în nici un caz ”nu este unanimă la nivel internațional”. De asemenea, în mod eronat, prin articolul 13, Sinodul Bisericii Greciei a acceptat că ”moartea cerebrală” este echivalentă cu ”sfârșitul biologic al omului”, dar și că: ”… menținerea artificială a respirației întrerupe provizoriu procesul de descompunere a trupului, nu oprește însă plecarea sufletului”. Dar descompunerea trupului nu este amânată de respirația artificială, ci de menținerea artificială a circulației. În ce privește plecarea sufletului, ”prea înfricoșătoare taină este moartea, cum sufletul se desparte în chip năvalnic de trup…”. Dar, întrucât ”cercetarea științifică nu lămurește taina”, nici nouă nu ne este îngăduit ”să mutăm hotarele pe care le-au așezat Părinții noștri”!

Publicația Sfântului Sinod al Bisericii Greciei, cu titlul ”Biserica și Transplanturile”, este insuflată de concepția că ”moartea cerebrală este echivalentă cu sfârșitul biologic ireversibil al vieții omului”. Sfântul Sinod al Bisericii Greciei propune chiar și donarea de organe de la un ”mort cerebral” prin enciclica 2819/7.7.2005, care precizează între altele că s-au declarat ca ”donatori de organe toți Preasfințiții Arhierei Sinodali”. Sinodul Bisericii își va înțelege oare vreodată greșelile? Cine va convinge Sfântul Sinod al Bisericii Greciei să își reconsidere pozițiile din cartea ”Biserica și Transplanturile”, ca să nu mai dezinformată în continuare pliroma Bisericii cu privire la ”moartea cerebrală”!

Replieri ale Ministrului Sănătății

Înaintea de a începe să facă presiuni pentru impunerea ”acordului prezumat”, domnul Lovérdos a afirmat în Parlament că ”va reexamina dispoziția acordului prezumat”. Și că: ”Legea se va aplica după doi ani, după ce mai întâi vor fi informați cetățenii cu privire la acordul prezumat, care este punctul spinos al chestiunii în discuție”… ”Nu strică, însă, a completat el, să existe ca prevedere în sistemul nostru juridic” (Kathimerini, 25.5.2011). Este stranie, desigur, această ”prevedere”. Și se știe că ”acordul prezumat” nu s-a aplicat niciodată și nicăieri. Nici în Spania, unde a fost legiferat, nu s-a aplicat.

În legea 3984/2011, care a fost deja votată, articolul 9, paragraful 2, se menționează: ”Prelevarea de organe de la o persoană muribundă se poate realiza dacă, în timpul vieții, nu și-a exprimat refuzul în acest sens”, potrivit paragrafului 3, în care este descrisă procedura ”declarației de refuz” a prelevării de organe după moartea sa. Declarația aceasta trebuie trimisă la Organizația Națională a Transplanturilor, trebuie validată competent pentru autenticitatea semnăturii, așa încât refuzul să fie consemnat în arhivele respectivei organizații. Dacă nu s-a trecut prin toată această procedură birocratică, indiferent din ce motiv, și declarația de refuz nu a fost înregistrată la Organizația Națională a Transplanturilor, respectivul este automat considerat donator de organe, chiar în pofida voinței sale.

Dispoziția articolului 9, paragraful 2, stabilește: ”Începutul valabilității prezentului paragraf este 1.6.2013. Adică de azi în 40 de zile”. Pentru că ”vremurile nu mai au răbdare”…

…puține lucruri mai pot fi valorificate.

1. Nu a avut loc nici o pregătire a cetățenilor în vederea acceptării ”acordului prezumat”. Prin urmare, premisa informării preliminarii, pe care a pus-o în discuție domnul Lovérdos în vederea aplicării dispoziții începând cu 1.6.2013, nu a fost realizată.

2. Conform noțiunii de ”acord prezumat”, pot să prezum pe baza anumitor date, să presupun ca posibilă o anumită variantă într-o anume chestiune. Nu este însă legitim să ne încredem în prezumții, în probabilități și ipoteze ale unor ”terți” cu privire la ”acordul” într-o chestiune atât de serioasă.

3. ”Acord” înseamnă că îmi exprim ”părerea în acord cu…”. Cine cu cine și asupra cărui lucru se pun de ”acord”? Și cu ce drept intervine un”terț” în voința unui ”mort cerebral”, nemanifestată în scris din timpul vieții?

4. ”Brain” death is not death, adică ”Moartea cerebrală” nu este moarte, a fost un titlu prin care a fost prezentată la nivel internațional ”Declarația Academiei Pontificale de Științe” pe pagina de internet a Vaticanului. Această declarație a fost făcută în urma ”unei reexaminări cu scopul de se adeveri validitatea morții cerebrale la un nivel pur științific”, pe care a cerut-o Papa Ioan-Paul al II-lea din partea Conferinței Academiei de Științe (2-3.2.2005). Cu alte cuvinte, Biserica Romano-Catolică a respins încă o dată conceptul de ”moarte cerebrală” și nu acceptă premisa că ”mortul cerebral este mort”. Însă Ortodoxia Elenă a fost de altă părere!

5. Mitropolitul Nafpaktosului, Ierótheos, scrie foarte detaliat în documentul ”Biserica și Transplanturile” a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei (pp. 353 și 359): ”În cazul așa-numitei morți cerebrale, atât timp cât anumite organe încă funcționează și efectuează procese de menținere a vieții, sufletul continuă să lucreze în om, pentru că sufletul lucrează în întregul trup […]. Și de vreme ce lucrează inima, este activă și energia-lucrarea noetică a omului, chiar dacă omul nu mai are conștiința lumii înconjurătoare”. Prin urmare, nu a avut loc nici ieșirea sufletului din trup!”.

6. În cadrul conferinței științifice și teologice organizată de Mitropolia Glifadei pe 11 martie 2012 cu tema: ”Fenomenul denumit moarte cerebrală este moarte reală?”, s-a dovedit că ”Fenomenul denumit moarte cerebrală nu este moarte”. Această constatare este susținută și de conferința de astăzi. Prin urmare, ”donarea de organe vii” reprezintă și ”privare de viață”, este în esență o ”crimă”!

Concluzii

”Acordul prezumat” prevăzut de legea 3984/2011 este o născocire cu aparență științifică care are aplicații juridice potrivit aspirațiilor celor care l-au inspirat, în vederea sustragerii de organe vitale de la un mort cerebral, cu scopul realizării de transplanturi. Prin urmare, ”prin privarea de viață” unui om, care nu a murit încă. Prin ”acordul prezumat” este anulată personalitatea și liberul arbitru al omului, cu total dezinteres față de caracterul sacru al trupului celui mort. Potrivit Bisericii Ortodoxe, ”violarea liberului arbitru al omului este contrară voinței lui Dumnezeu pentru om”. Prin diagnosticul de ”moarte cerebrală”, cu un total dispreț față de muribund, vor putea preleva pentru transplanturi, pe baza ”acordului prezumat”, organele lui vitale ca fiind, chipurile, ”ale unui cadavru” – fapt care este echivalat cu crima. Prin urmare, este vorba de o disprețuire a persoanei, care ajunge să fie considerată un res, adică un lucru sau o mașinărie stricată din care pot fi luate unele bucăți ca piese de schimb.

Însă scopul obținerii de organe pentru transplanturi ”nu scuză mijloacele”. Și nu poate cineva printr-un simplu ”așa vreau eu” pe care și-l justifică prin ”acordul prezumat” să sustragă organele altuia, compromițând orice simțământ nobil de altruism și de dragoste care îl manifestă adevărații donatori de organe.

Pentru toate aceste motive, ”acordul prezumat” va trebui abrogat. Transplanturile, desigur, trebuie promovate, dar nu în orice mod și cu orice preț. ”Acordul prezumat” nu este în nici un caz un mod de promovare a practicii transplanturilor. Se impune un efort metodic și continuu, pentru că multe sunt interesele egoiste ale multor altora.

Doresc în final să exprim dorința noastră ca strădaniile participanților de la conferința de azi să conducă la abrogarea ”acordului prezumat”, pe baza argumentelor concludente și convingătoare care au fost prezentate.

DECLARAȚIE PE PROPRIE RĂSPUNDERE

(Decalratia http://www.orthros.eu/images/Various/EPM-SEF-Metamox/YpDilwsiArnMet.pdf)

Exactitatea informațiilor declarate prin prezenta pot fi verificate pe baza arhivei altor servicii (conform articolului 8, paragraful 4, Legea 1599/1986).

CĂTRE ⁽¹⁾: Organizația Națională pentru Transplanturi – Secția de Promovare a Donațiilor de Țesuturi și Organe.

 Adresă… Tel…

Prenume, Nume…

Prenumele și numele tatălui…

Prenumele și numele mamei…

Data nașterii⁽²⁾  

Locul nașterii…

Numărul actului de identitate…

Telefon…

Domiciliu…

Fax…

Email…

 Pe proprie răspundere și cunoscând sancțiunile⁽³⁾, prevăzute de dispozițiile paragrafului 6 al articolului 22 al Legii 1599/1986, declar că:

 În cazul morții nu doresc să îmi fie prelevate organele pentru transplant, nu permit nimănui (nici unei rude a mele, nici unui terț sau vreunui factor public sau privat), niciodată și pentru nici un motiv, să revoce această decizie a mea, de asemenea nu concesionez nimănui nici un drept asupra integrității mele trupești nici după moartea mea trupească.

 De asemenea, solicit să faceți cunoscută prezenta declarație tuturor factorilor de răspundere ai domeniului public și privat, care au legătură cu subiectul acesta ca unii ce sunt competenți pentru prelevarea și transplantul de organe umane, pe care prin prezenta îi consider informați.

 Aceeași declarație o fac și în ce-i privește pe copiii mei minori menționați mai sus, a căror grijă o am ca părinte, declarație care va fi valabilă până la majoratul lor.

 Prenume și nume…

 Data nașterii…

 Data [întocmirii documentului]…

Semnătură…

(1)  Aici se menționează de către cetățeanul interesat sau de către autoritatea interesată denumirea serviciului din domeniul public, căruia îi este adresată cererea.

(2)  Se scrie cu litere.

(3)  Cel care în cunoștință de cauză declară informații false sau neagă sau ascunde informațiile adevărate prin declarația pe proprie răspundere semnată este pedepsit cu închisoare cel puțin trei luni. Dacă responsabilul acestor fapte urmărea să obțină pentru sine sau pentru altul un folos material lezând un al treilea sau urmărea să lezeze un altul, este pedepsit cu închisoare până la 10 ani.

(4)  În cazul insuficienței spațiului, declarația poate fi continuată pe verso și se semnează de către declarant.

——————————-

 *Luați în considerare cel puțin 3 copii ale declarației dumneavoastră cu semnătura autentificată la autoritatea publică (Centrul de Deservire a Cetățeanului, municipalitate, poliție etc.); trimiteți prin poștă la Organizația Națională pentru Transplanturi (adresa…) sau prin fax la… și imediat după ce ați trimis sunați la Secretariatul Organizației Naționale pentru Transplanturi pentru a solicita număr de protocol.

Dacă doriți, dintre copiile validate pe care vi le va trimite înapoi Organizația Națională pentru Transplanturi, trimiteți una la Centrul de Studii Patristice și una la o persoană în care aveți încredere.

De acelasi autor Homeopatia –  de Domnul Athanasios B. Avramídis, Cardiolog Profesor de Patologie al Universității din Atena – Partea întâi -http://graiulortodox.wordpress.com/2013/08/03/154-la-judecata-cu-homeopatia-de-domnul-athanasios-b-avramidis-cardiolog-profesor-de-patologie-al-universitatii-din-atena/

Traducere Tatiana Patreache (G.O.)

Sursa traducerii http://www.orthros.eu/ειδήσεις-και-σχόλια/εἰδήσεις/578-μεταμοσχευσεισ-και-εικαζομενη-συναινεση.html

 Unde conduce ”Documentul de la Ravenna” dintre Catolici și Ortodocși? Se va păzi oare nefalsificată credinţa ortodoxă  la Marele Sinod Panortodox?

DOCUMENTUL DE LA RAVENNA ŞI PRIMATUL PAPEI 

Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe uniți pe malul Bosforului

Un gest simbolic a făcut ieri, 6 martie 2014, Sanctitatea Sa, Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, când a invitat pe Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe să facă o poza pe malul Bosforului sub podul care unește Europa de Asia, estul cu vestul. “Cele două poduri care unesc. Noi suntem aici, și vom continua să ne rugăm pentru unitate” a spus Sanctitatea Sa, în amintirea primei poze care a fost făcute cu ocazia Primei Sinaxe a Întâistătătorilor din anul 1992. http://acvila30.ro/

 Unde conduce ”Documentul de la Ravenna” dintre Catolici și Ortodocși?

Se va păzi oare nefalsificată credinţa ortodoxă?

DOCUMENTUL DE LA RAVENNA ŞI PRIMATUL PAPEI

de Arhim. Gheorghe Kapsanis, fostul  stareţ al  Mănăstirii Grigoriu din Sfântul Munte Athos.

În prima sa întrunire de la Ravenna (octombrie 2007), Comisia Mixtă Internaţională pentru Dialog Teologic între ortodocşi şi romano-catolici susţine că a pus „o bază fermă pentru discutarea viitoare a chestiunii primatului la nivelul universal al Bisericii” (Documentul de la Ravenna, paragraful 46)[1]. „Baza fermă”, după cum reiese din cele 46 de paragrafe ale documentului de mai sus, este accepţiunea că în timpul primului mileniu, înainte de Schisma finală din 1054, episcopul Romei era recunoscut ca primul între cei cinci patriarhi în cadrul sinodalităţii bine funcţionabile de atunci. Se anunţă discutarea în continuare asupra primatului după cum urmează: „Chestiunea rolului episcopului Romei în comuniunea tuturor Bisericilor romane să fie studiată în profunzime. Care anume e funcţia specifică a episcopului primului scaun în eclesiologia comunională şi în lumina a ceea ce s-a spus în documentul prezent despre sinodalitate şi autoritate? Cum anume trebuie înţeleasă şi experiată în lumina practicii eclesiale a primului mileniu învăţătura despre primatul universal formulată în Conciliile I şi II Vatican? Sunt chestiuni cruciale pentru dialogul nostru şi pentru speranţele restaurării comuniunii depline între noi” (paragraful 45).

Într-un articol recent al nostru am semnalat că dialogul dintre ortodocşi şi romano-catolici, după cum s-a derulat până acum, arată că duce spre un mod de unire uniat (de tip greco-catolic) şi, desigur, în baza planului elaborat de Vatican. Ne-am exprimat speranţa că”ortodocşii nu vor ceda prerogativelor papale seculare, nu vor uita Uniaţia, nu vor recunoaşte papei vreo formă de primat de autoritate şi de jurisdicţie universală, nici nu vor accepta să colaboreze în planurile unioniste ale Vaticanului, care, direct sau indirect, vor desconsidera neprihănita credinţă ortodoxă”[2].  

 Unde însă conduce ”Documentul de la Ravenna”?

Există motive serioase să credem că „Documentul de la Ravenna” ne întemeiază temerile, că noi ortodocşii cedăm pretenţiilor papale. Motivele sunt următoarele: 

1. Documentul vorbeşte despre”Biserica romano-catolică”. Nu este vorba de un termen tehnic a cărui utilizare va uşura dialogul. Dimpotrivă, i s-a dat un conţinut teologic deplin, aşa încât dialogul să aibă loc cu premiza că Biserica romano-catolică este adevărată, Biserică ortodoxă (drept-slăvitoare).Reprezentanţa ortodoxă a cedat inadmisibil în acest punct. Prin textul de la Balamand (1993) a recunoscut Biserica Romano-Catolică drept Biserică în sensul deplin al termenului:”De ambele părţi se recunoaşte că ceea ce Hristos a încredinţat Bisericii Sale – mărturisirea Bisericii apostolice, participarea la aceleaşi Taine, înainte de toate la unica Preoţie care săvârşeşte unica jertfă a lui Hristos, succesiunea apostolică a episcopilor – nu poate să se considere ca fiind proprietatea doar a uneia din Bisericile noastre”[3]. Este vorba despre o cedare substanţială la baza cea mai temeinică şi de plecare a tratativelor teologice. Adică, în timp ce romano-catolicii, atunci când recunosc anumite elemente constitutive ale Bisericii în Biserica Ortodoxă (Taine valide şi succesiune apostolică), rămân fideli eclesiologiei Vatican II, ortodocşii fac rabat de la credinţa noastră mărturisită în timp de Părinţi de seamă şi de Sinoade, cum că, din pricina dogmelor ei eretice, Biserica Romei a fost tăiată din trupul Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică, nu are elementele care să o constituie ca adevarată Biserică a lui Hristos şi, mai mult, este o Biserică eretică. Ezită să exprime încă şi constatarea istorică, cum a formulat-o Sfântul Marcu Evghenicul: „Înainte cu mulţi ani s-a despărţit de Biserica Apuseană, adică a Romei, faimoasa adunare a comuniunii celorlalţi patru prea sfinţi Patriarhi, despărţită fiind (Biserica Romei) de Biserica Universală a Ortodocşilor prin străine moravuri şi dogme …(iar cele „străine” ortodocşilor se înţeleg în orice caz ca „eretice”)”[4].
2. Dar şi această „recunoaştere reciprocă”, prost făcută, a fost depăşită de Directiva Vaticanului din iulie 2007, cu cunoscutele „Răspunsuri”[5], prin care Papa Benedict al XVI-lea caracterizează Bisericile Ortodoxe locale ca „deficitare”(„suferă o lipsă”), deoarece nu au comuniune cu succesorul lui Petru! Conform Directivei, adevărata Biserică a lui Hristos subzistă doar în Biserica romano-catolică. Demn de semnalat este că Directiva s-a dat cu puţine luni înainte de întrunirea de la Ravenna , fapt care, în aprecierea noastră, aduce de la sine că Vaticanul trasează linia pe care trebuie să o urmeze dialogul. Iar linia este ecumenismul romano-centric, după cum l-a definit Conciliul II Vatican. Lucrul acesta îl arată chiar textul Directivei Vaticanului[6], dar o semnalează şi IPS Atanasie Jeftici, fost episcop de Zahumia şi Herţegovina: „Acest text („Răspunsuri”) arată insistenţa papei Ratzinger de a arăta faţa reală a ecumenismului său romano-catolic, care, în realitate, nu este cel despre care vorbeşte papa, ci acela în care crede şi pe care îl practică”[7]. O acută problematizare pentru Directiva papală de mai sus exprimă şi Sfântul Sinod al Bisericii Greciei către copreşedintele ortodox al Comisiei Mixte pentru Dialog, IPS Ioan, Mitropolit de Pergam, prin scrisoarea sa cu data de 8.10.2007. 

   Nota paragrafului 1 din „Documentul de la Ravenna”, rod prea-probabil al protestului Biserici Greciei, urmează din păcate duhul Directivei papale. În această notă, reprezentanţii ortodocşi, cu toate că asigură că utilizarea termenului „Biserică” nu subminează conştiinţa de sine a Bisericii Ortodoxe ca Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, nu precizează în aceasta nici elementul de bază al conştiinţei de sine a ei: faptul că Biserica Ortodoxă nu acceptă că în Biserica romano-catolică „subzistă” Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Este caracteristic şi constituie verificarea timidă a reprezentanţilor ortodocşi faptul că romano-catolicii au dovedit în aceeaşi contiguitate că nu recunosc decât elemente ale adevăratei Biserici în afara comuniunii romano-catolice. Este clar că „Documentul de la Ravenna” trebuie să fie citit şi interpretat în ipoteza că partea romano-catolică rămâne fidelă şi neclintită în dogmele papale.

3. Referinţele „Documentului de la Ravenna” la credinţa apostolică, la Tainele de iniţiere, la Preoţie , la Euharistie şi la succesiunea apostolică se fac cu atâta naturaleţe pentru Biserica romano-catolică, încât cineva ar putea crede că Biserica romano-catolică în toate aceste puncte este ortodoxă. Dar ne întrebăm împreună cu Sfântul Marcu Evghenicul: „De unde, deci, să ni se arate nouă deodată a fi ortodocşi cu adevărat, cei care de atâţia ani şi de atâţia Părinţi şi Dascăli au fost judecaţi ca eretici?”[8]. Într-adevăr, când romano-catolicii au dat dovezi clare că au renunţat la învăţăturile lor eretice? Dimpotrivă, au dat dovezi bine probate de persistenţă în ele. Cum au credinţă apostolică de vreme ce Filioque-le, harul creat, primatul ca privilegiu de jurisdicţie universală, infailibilitatea, imaculata concepţie a Născătoarei de Dumnezeu şi altele constituie încă dogmele lor de bază indiscutabile? Cum au Taine de iniţiere valide (Botez, Mirungere), Preoţie şi Euharistie, de vreme ce după Sfântul Marcu au fost despărţiţi de Biserica Universală a lui Hristos? Apoi, Sinodul Quinisext a întărit Canonul I al Marelui Vasile, că „cei ce s-au lepădat de Biserică n-au mai avut harul Duhului Sfânt peste ei, căci a lipsit comunicarea prin întreruperea succesiunii … cei ce s-au rupt, devenind mireni n-au avut nici putere de a boteza, nici de a hirotoni; nici nu puteau da altora harul Duhului Sfânt, de la care ei au căzut”. Şi aceasta, cu atât mai mult cu cât aici nu este vorba despre câştigarea celor ce se întorc de la latinism (romano-catolicism) la credinţa Bisericii Universale, ci despre confirmarea din partea Bisericii Ortodoxe a învăţăturilor eretice ale latinilor. Cum au şi succesiune apostolică, deoarece, conform Sfântului Grigorie Teologul, Ortodoxia cugetului confirmă succesiunea apostolică, pe când eterodoxia o distruge? „Căci, pe de o parte, (înţelegem) a avea aceeaşi părere şi a împărţi acelaşi tron, iar, pe de altă parte, a avea o părere contrară şi a sta împotriva tronului; pe de o parte, denumirea, iar pe de alta, adevărul succesiunii” scrie dumnezeiescul Grigorie[9].
4. În „Documentul de la Ravenna” se dezvoltă două importante laturi ale fiinţei Bisericii, sinodalitatea şi autoritatea. S-a căzut de comun acord (paragrafele 40 şi 41) că miezul eclesiologic al sinodalităţii şi al autorităţii a fost experiat de obşte în mod ortodox în primul mileniu de viaţă a Bisericii în Răsărit şi în Apus. Totuşi, oricât am vrea să considerăm ca pozitivă această simfonie, nu ne permite să ne liniştim elucidarea aceluiaşi paragraf: „Nu sunt de acord însă (ortodocşii şi romano-catolicii) în ce priveşte interpretarea dovezilor istorice din această epocă cu privire la prerogativele episcopului Romei drept protos, o chestiune înţeleasă în moduri diferite încă din primul mileniu” (paragraful 41). Prin această elucidare s-au pus bazele pentru o reinterpretare a primatului papal acceptată de către ortodocşi.Fără îndoială, în primul mileniu sinodalitatea funcţiona şi, de aceea, nu a fost dezvoltată autoritatea în modul primatului şi jurisdicţiei universale. Însă alunecarea spre primatul papal nu a avut loc într-o clipă. Din cauza hegemoniei papale peste întreaga Biserică, în Biserica Romei s-a conceput de secole deja o procedură de degradare a sinodalităţii şi de ivire a primatului papal. La această procedură face trimitere direct şi clar „neînţelegerea” dintre ortodocşii şi romano-catolicii Comisiei Mixte de la Ravenna. Totuşi , în timp ce romano-catolicii nu se abat de la interpretarea papo-centrică a termenilor de sinodalitate şi autoritate în primul mileniu de viaţă a Bisericii, acordul „Documentului de la Ravenna” înclină spre recunoaşterea unui primat universal al papei. Doar dacă romano-catolicii acceptă să interpreteze elementele istorice ale primului mileniu ca şi ortodocşii, va fi sigur că vor renunţa la inovaţiile papale ale celui de-al doilea mileniu. Numai cu această premisă discuţia anunţată, în timpul următoarelor întruniri ale Comisiei Mixte asupra interpretării sinodalităţii şi autorităţii în cel de-al doilea mileniu şi de Conciliile I şi II Vatican, va atrage consecinţe ortodoxe, adică se va înclina spre desfiinţarea primatului papal. Altfel, cu siguranţă că deznodământul va fi recunoaşterea unui primat papal jurisdicţional (chiar şi sub forma unei funcţiuni diaconale) peste toată Biserica. Cunoscând strategia Vaticanului, considerăm că romano-catolicii nu pot să renunţe la papo-centrismul lor, la cel vechi şi la cel mai nou, deoarece l-au consfinţit cu hotărârile a treisprezece sinoade „ecumenice” ale lor. Ne amintim ultimele proclamaţii ale papei Ioan Paul al II-lea prin Enciclica „Ut Unum sint” (1995)[10]: „Biserica Catolică are convingerea că a păzit mandatul Apostolului Petru, Episcopul Romei, pe care Dumnezeu l-a zidit „ca pe o căpetenie eternă şi văzută şi temelie a unităţii”” (paragraful 88). Şi: „Sunt convins că am în punctul acesta o responsabilitate specială … să aflu un mod de exercitare a primatului, care, fără a desfiinţa în nici un fel natura misiunii sale, să se deschidă spre o nouă perspectivă” (paragraful 95). De altfel, recentă este şi proclamarea primatului papal de către papa Benedict al XVI-lea la Fanar în 2006. În plus, chiar dacă s-ar întâmpla într-un dialog sincer să nu fie urmată linia Vaticanului, tactica este răsturnarea acordurilor teologilor ori de câte ori nu sunt în acord cu linia Curiei. Să ne amintim de cedarea ortodocşilor în tema prezenţei uniţilor la dialog, chiar de la inaugurarea lui; în ciuda hotărârilor sinodale panortodoxe pentru o poziţie inflexibilă în această temă. Să ne mai amintim răsturnarea căii dialogului asupra uniaţiei şi dezordonata noastră cedare până la linia umilitoare a documentului de la Balamand. Să ne amintim, în sfârşit, şi de brutala intervenţie a papei în timpul celei de a IX-a Întruniri a Comisiei Mixte la Baltimoore şi de naufragierea aşteptărilor ortodoxe vis-a-vis de uniaţie. Şi să nu uităm Directiva papala din iulie trecut! Ne temem în ceea ce priveşte discutarea primatului la următoarele întruniri ale Comisiei Mixte, că linia Vaticanului va fi impusă prin recunoaşterea în favoarea papei de la Roma a unui tip de primat universal, poate sub o formă atractivă (în „cod creştin”, după Meletie Pigas), a slujirii întregii Biserici, dar, totuşi, necunoscut şi neacceptat în Biserica Veche. Ne temem de aceasta, deoarece deja ceva începe imperceptibil să transpară prin paragraful 41 din „Documentul de la Ravenna”.
5. Dorinţa şi speranţa noastră este ca romano-catolicii să renunţe la interpretarea lor papo-centrică asupra elementelor istorice din primul mileniu, ca şi la primatul jurisdicţiei universale ce i-ar urma. Poate aşa, ridicându-se cauza, care este dispoziţia papală de hegemonie, se vor îndrepta şi consecinţele dogmatice. Fericitul părinte Iustin Popovici leagă primatul papal de ereziile papale precum cauza de efect: „Dogma ortodoxă, mai bine zis pan-dogma despre Biserică a fost lepădată şi înlocuită de pan-dogma latino-eretică despre primatul şi infailibilitatea papei, adică a omului. Iar din această pan-erezie s-au născut şi se nasc continuu alte erezii: Filioque-le, excluderea epiclezei, azimele, introducerea harului creat, purgatoriul, tezaurul faptelor prisositoare …”[11]. Cu dorinţa şi perspectiva ca latinii din veacul al XV-lea să respingă inovaţiile lor dogmatice, Sfântul Marcu al Efesului a mers la Sinodul de la Ferrara-Florenţa , dar s-a izbit de aroganţa papală a lui Eugeniu al IV-lea. Cu aceeaşi dorinţă şi perspectivă, ca papii şi teologii lor să renunţe la papo-centrimul lor, a scris Sfântul Dositei al Ierusalimului Dodekavivlos sau Istoria asupra celor care au patriarhisit în Ierusalim[12], după cum semnalează succesorul său în scaunul Ierusalimului şi editorul ei, pururea pomenitul Hrisant: „Şi prin cartea de faţă – ca prin Apostolii propovăduitori de Dumnezeu şi prin de Dumnezeu purtătorii Părinţi Răsăriteni şi Apuseni, venindu-şi în simţire şi mişcaţi fiind – şi, de bună voie, mai-marii Bisericii apusene să reuşească însăşi aceasta şi să unească Bisericile, mişcaţi de râvnă dumnezeiască, şi să înceteze schismele şi smintelile, care sînt uneltele diavolului”[13]. Desigur, Hrisant observă cu nădejde: „Chiar dacă ar primi îndreptare Biserica Apuseană şi ar lepăda înnoirile şi toate câte nu le avea când era în împreună-glăsuire cu Biserica Răsăriteană, atunci şi episcopul Romei desigur va fi după cum se zice în tot pământul de sub soare primul în ceata patriarhilor şi va fi proclamat cu îndrăzneală de către prea marile Biserici şi de către Arhiereii lumii primul la ecfonise, iar în diptice se va aşeza după cum era şi mai demult, înainte de schismă; dar unitatea Bisericilor îi va înnoi şi îi va reda cu multă bucurie şi mulţumire privilegiile şi mijlocirile cele corecte şi cinstea”[14]. Dar, după cum se ştie, Conciliile I şi II Vatican au dogmatizat o instituţie papală mai rigidă.În ceea ce ne priveşte, dialogul teologic, când are loc de pe baze ortodoxe, nu este rău. Ar putea să fie considerat participarea noastră umană la lucrarea lui Dumnezeu pentru revenirea, dacă este posibil, a eterodocşilor la credinţa şi comuniunea Bisericii Universale. Printre aceste condiţii, importantă este persistenţa noastră în egală măsură pe poziţia consfinţită sinodal a Bisericii Ortodoxe împotriva papismului, atât în ceea ce priveşte multitudinea de învăţături diferite, cât şi în ceea ce priveşte hegemonismul papo-centric asupra întregii Biserici. Din păcate, „Documentul de la Ravenna” nu observă poziţia ortodoxă, patristică şi sinodală, clară şi fără nici o umbră de îndoială. Lipseşte duhul în care a tratat unirea Bisericilor Sfântul Marcu Evghenicul la Sinodul de la Ferrara-Florenţa , când a impus chiar din principiu ca bază a discuţiei inviolabilitatea Simbolului şi interpretarea sa ortodoxă. Lipseşte cugetul eclesiologic al hotărârilor sinodale ale Patriarhilor Răsăritului din timpul turcocraţiei. Lipseşte duhul sincerităţii cu care vorbeşte Sfântul Nectarie al Pentapolei în lucrarea sa Despre cauzele schismei. Dimpotrivă, domină o îndoielnică „eclesiologie comunională (socială)”, în care comuniunea nu se înţelege între ortodocşi în credinţa Bisericilor locale, ci între Biserica Ortodoxă şi Biserica eterodoxă a Romei. De semnalat, că nu este vorba despre o „comuniune eclesiastică”, ci de o „comuniune eclesială” (ecclesial communion). În „eclesiologia comunională (socială)” de mai sus se subestimează importanţa pe care o au, mai întâi, inviolabilitatea Credinţei apostolice, care, în „Documentul de la Ravenna”, rămâne o simplă referinţă fără importanţa marcantă pe care i-o dă Biserica Ortodoxă spre deosebire de Roma eterodoxă, iar, în al doilea rând, se subestimează porunca Sfintelor Canoane despre neîmpărtăşirea cu ereticii în Taine şi, mai ales, în Euharistie, poruncă care este trecută sub tăcere cu desăvârşire. Totuşi, ambele aceste elemente sunt de bază în învăţătura ortodoxă despre Biserică ca şi comuniune.

   Din „Documentul de la Ravenna” transpare tendinţa de a înfrunta chestiunea primatului papal ca o „normalizare” a privilegiilor papale şi nu ca o problemă profund teologică care se referă la însăşi taina lui Hristos. Acceptarea primatului jurisdicţional asupra întregii Biserici, adică un episcop să fie cap şi conducător al Bisericii întregi, fie chiar şi însărcinat cu un rol de slujire (diaconie), este o blasfemie la adresa Persoanei lui Hristos ca unic Cap al trupului Bisericii. Primatul jurisdicţional constituie o răsturnare a eclesiologiei ortodoxe, conform căreia deasupra tuturor episcopilor este Sinodul Ecumenic. În acesta prezida în iubire episcopul Romei ca egal împreună cu episcopii săi, dar în mijlocul episcopilor se aşeza Sfânta Evanghelie ca simbol al prezenţei lui Hristos, unicul cap al Bisericii întregi. Unicul privilegiu al episcopului Romei (de semnalat: atunci când era ortodox), care este acceptat din punct de vedere ortodox, este preşedenţia (protokathedria) în sinoade (motivată de onoare) între cei cinci patriarhi ortodocşi şi, ca urmare, pomenirea lui ca primul între ceilalţi patriarhi în Diptice. Aceasta reiese din litera şi Duhul canonului 28 al Sinodului IV Ecumenic. Celelalte pretenţii ale episcopului Romei şi rolul lor nu sunt acceptate de Biserică. Prin urmare, este nevoie de multă atenţie asupra terminologiei expresiei, care e predominantă în „Documentul de la Ravenna” şi care a fost proclamată în Italia – chipurile – recunoaşterea pentru prima oară de către ortodocşi a primatului papei[15]. Faimoasa expresie spune: „Primii (protoi) trebuie să-l recunoască pe cel ce este primul (protos) între ei” (paragraful 10). Ambiguitatea expresiei este evidentă. Biserica întotdeauna a recunoscut „protokathedria” episcopului Romei, desigur, atâta vreme cât el era ortodox, însă niciodată până astăzi nu a acceptat vreun primat sau vreo autoritate a sa peste Biserica întreagă, cu atât mai mult cu cât Biserica Romei persistă în dogmele ei eretice.

6. La următoarele întruniri ale Comisiei Mixte se aşteaptă să se discute rolul episcopului Romei şi modul de exercitare a primatului său în „comuniunea bisericilor”! Nouă, ortodocşilor însă, nu ne este cu putinţă să acceptăm o re-interpretare papo-centrică a primatului episcopului Romei. Din pricina interpretării papo-centrice a primatului, papa a fost investit cu privilegii absolut inacceptabile, fără consimţământul celorlalte Biserici ale Vechii Pentarhii şi, în plus, spre răsturnarea rânduielii canonice (întărite sinodal) a Bisericii vechi. Câteva din acestea care, cu amploare, cu multă putere în cuvânt şi cu satisfăcătoare garantare teologică au fost stigmatizate de partea ortodoxă (noi facem trimitere argumentat la pururea pomeniţii patriarhi Dositei al Ierusalimului şi Meletie Pigas al Alexandriei), sunt următoarele:

   1. Primatul jurisdicţional, deoarece apostolul Petru a fost – chipurile – capul colegiului apostolic şi a avut asupra lor un primat de putere (jurisdicţional)[16].
   2. Infailibilitatea papei[17].
   3. Papa este mai presus de sinoade[18].
   4. Episcopul Romei este deasupra celorlalţi patriarhi[19].
   5. Tronul Romei este judecător al tuturor şi nu se supune judecăţii nimănui[20].
   6. Tronul Romei are dreptul de „ekkliton” asupra întregii Biserici[21].
   7. Papa se consideră episcop al Bisericii Universale (adică din toată lumea)[22]. Amintim că papa (doar el!) până astăzi semnează: episcop al Bisericii Universale.
   8. Papa este capul universal al Bisericii cu misiune de slujire (diaconală). Acesta este un loc în care partea romano-catolică investeşte şi astăzi; să ne amintim faimoasa expresie, că papa este „sluga slugilor lui Dumnezeu”! „Documentul de la Ravenna” vorbeşte despre primatul diaconal al papei de la Roma şi, de aceea, este necesară o atenţie deosebită. Meletie Pigas, preasfinţitul patriarh al Alexandriei, care recent a fost aşezat în sinaxarul Bisericii, scrie printre altele despre el: „Dar,(ei) zic, trebuie să fie cineva dintre episcopi ş între episcopi mai presus. Desigur, pe acesta îl numesc cap diaconal (ce slujeşte) … , dar tuturor acestor episcopi doar Hristos este Conducător şi Cap … Ei (a se înţelege romano-catolicii) conferă acestui cap diaconal o autoritate nemărginită şi asupra credinţei şi asupra Bisericii … În timp ce manifestă o mască de cap ce slujeşte, se comportă cu o tiranie mai absolutistă decât orice stăpânire absolutistă”[23].

Din cele de mai sus se înţelege că acordul de la Ravenna asupra sinodalităţii şi autorităţii nu îndeplineşte criteriile eclesiologice ortodoxe, aşa încât să poată constitui o bază sigură pentru discutarea ulterioară a primatului papal. Cu toate acestea, dacă se va continua discuţia asupra modului de interpretare a primatului papal în cel de-al II-lea mileniu şi de către conciliile I şi II Vatican, aceasta trebuie să se facă de către reprezentanţi ortodocşi care au cunoştinţă de Ortodoxia Sfinţilor Părinţi şi nu de mentalitatea vremurilor ce predispune la compromisuri sau de dispoziţia totalitară a Vaticanului. Recunoaşterea vreunuia din „privilegiile” papei menţionate mai sus sau acordul în ceva asemănător, care contravine eclesiologiei ortodoxe, înseamnă fără îndoială o unire uniată (de tip greco-catolic) cu care nu vom fi de acord. Şi aceasta, deoarece suntem datori să ne păzim pe noi înşine şi poporul ortodox de o mască uniată contemporană, care dincolo de alte urmări, va aduce primejduirea mântuirii noastre veşnice; şi deoarece suntem datori, în acelaşi timp, să ajutăm, dacă este cu putinţă, şi pe „mai-marii Bisericii Apusene, să-şi vină în simţire”, după cum zicea pururea pomenitul patriarh Hrisant al Ierusalimului, şi să lepede papismul lor spre mântuirea lor şi a poporului lor, care ignoră Ortodoxia.

Sfântul Munte, 30 decembrie 2007 – preluat şi tradus din greceşte din periodicul « Παρακαταθήκη » (noiembrie – decembrie 2007) – Legat de acest subiect Pr. Iustin Pârvu condamnă tratul de la Balamad din 1993 semnat de B.O.R pe tema Biserica Ortodoxă și cea Catolică ( în dialog cu maica Fotini)http://graiulortodox.wordpress.com/2014/02/28/pr-iustin-parvu-condamna-tratul-de-la-balamad-din-1993-semnat-de-b-o-r-pe-tema-biserica-ortodoxa-si-cea-catolica-in-dialog-cu-maica-fotini/ (Pr. Matei Vulcanescu)Biserica Ortodoxă Română  să reanalizeze documentul acceptat oficial în Sfântul Sinod din 8-9 decembrie 1994,- a celor două declarații comune de la Chambesy (1990 și 1993) – prin care se recunosc “Bisericile necalcedoniene” ca Ortodoxe/

CÂND EPISCOPUL ROMEI  ERA ORTODOX, ATUNCI ERA PRIMUL ÎNTRE PATRIARHI

COMUNICAT

Întrucât presa a prezentat în mod denaturat şi tendenţios documentul comun privitor la primat în Biserică, precizăm următoarele:

Comisia Mixtă Internaţională pentru Dialog Teologic între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano‑Catolică, care şi-a început activitatea în anul 1980, are scopul de a analiza aspecte ale învăţăturii de credinţă aflate în divergenţă între cele două Biserici, în vederea „restaurării comuniunii depline dintre cele două Biserici, bazată pe unitatea de credinţă, potrivit experienţei şi tradiţiei comune a Bisericii primare”. În măsura în care această Comisie ar găsi soluţiile necesare concilierii, ea nu are mandatul de a se pronunţa asupra posibilei uniri a celor două Biserici, decizia revenind, în ceea ce priveşte partea Ortodoxă, Sinodului Panortodox (din 2016).

 Membrii Comisiei de dialog, întruniţi la Belgrad (septembrie 2006) şi Ravenna (octombrie 2007) au dezbătut rolul episcopului şi al sinoadelor în viaţa Bisericii, la nivel local, regional şi universal, documentul comun adoptat precizând următoarele: „Ambele părţi (n.n. cea ortodoxă şi cea romano catolică) sunt de acord că în vremea Bisericii nedespărţite (până în 1054), această ordine canonică (taxis) (n.n. Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim) era recunoscută de toţi. (n.n. Cele două părţi) mai sunt de acord că Roma, care potrivit expresiei Sfântului Ignatie al Antiohiei este Biserica care „prezidează în iubire” (Ep. Către Romani, prolog), ocupa primul loc în această ordine canonică (taxis) şi, prin urmare, episcopul Romei era primul (protos) între patriarhi. (n.n. Cele două Biserici) nu sunt de acord însă în ceea ce priveşte interpretarea dovezilor istorice din prezent cu privire la prerogativele episcopului Romei drept protos, o chestiune care era deja înţeleasă în moduri diferite în primul mileniu” (paragraf 41 din Documentul întrunirii de la Ravenna).

 Delegaţii Bisericilor Ortodoxe şi cei ai Bisericii Romano Catolice nu au luat în discuţie şi nu au căzut de acord asupra faptului că episcopul Romei ar fi, în acest moment, primul între patriarhii lumii. Acest lucru ar fi imposibil, de vreme ce actualul episcop al Romei a şi eliminat, la începutul anului 2006, dintre titlurile sale pe cel de patriarh al Occidentului. Primatul papal va fi luat în discuţie de această comisie în următoarele două etape: 2007-2009 „Primatul în primul mileniu creştin”; 2009-2011 „Primatul în cel de-al doilea mileniu creştin”.

† Petroniu Sălăjanul Arhiereu Vicar al Episcopiei Oradiei, Delegat al Bisericii Ortodoxe Române la dialogul teologic internaţional între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică

DOCUMENTUL DE LA RAVENNA

[Document sub embargo; poate fi publicat doar după 15 noiembrie]

Consecinţe ecleziologice şi canonice ale naturii sacramentale a Bisericii:

comuniune eclezială, sinodalitate şi autoritate

(Ravenna, 13 octombrie 2007)

Introducere

1. „Ca toţi să fie una. Precum Tu, Părinte, eşti în Mine şi Cu în Tine, aşa şi ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M‑ai trimis” (In 17, 21). Dăm slavă Dumnezeului Unu în Treime, Care ne‑a adunat pe noi, membrii Comisiei Internaţionale Mixte pentru Dialog Teologic între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano‑Catolică, pentru a putea da în ascultare un răspuns comun acestei rugăciuni a lui Iisus. Suntem conştienţi că dialogul nostru reîncepe într‑o lume profund schimbată în ultimul timp. Procesele de secularizare şi globalizare, ca şi provocarea pusă de noile întâlniri între creştini şi credincioşii altor religii cer ucenicilor lui Hristos să dea o mărturie de credinţa, speranţa şi iubirea lor. Fie ca Duhul Domnului înviat să dea putere inimilor şi minţilor noastre pentru a da roadele unităţii în relaţiile dintre Bisericile noastre, ca să putem sluji împreună unitatea şi pacea întregii umanităţi. Fie ca Acelaşi Duh să ne conducă la exprimarea deplină a misterului comuniunii ecleziale, ca să‑l putem recunoaşte cu mulţumire ca pe un minunat dar făcut de Dumnezeu lumii, ca pe un mister a cărui frumuseţe iradiază îndeosebi în sfinţenia sfinţilor, la care suntem cu toţii chemaţi.

2. Urmând planul adoptat la prima sesiune de la Rodos (1980), Comisia mixtă şi‑a început lucrările abordând misterul Sfintei Treimi şi al Euharistiei. Ceea ce a făcut cu putinţă o mai adâncă înţelegere a comuniunii ecleziale, atât la nivelul comunităţii locale adunate în jurul episcopului ei, cât şi la nivelul relaţiilor dintre episcopi şi dintre Bisericile locale prezidate de fiecare dintre aceştia în comuniune cu Biserica una a lui Dumnezeu răspândită în întreaga lume (Documentul München, 1982). Pentru a clarifica natura comuniunii, Comisia mixtă a subliniat apoi relaţia existentă între credinţă, Taine — mai ales cele trei Taine ale iniţierii creştine — şi unitatea Bisericii (Documentul Bari, 1987). După care, studiind Taina Preoţiei în structura sacramentală a Bisericii, Comisia a indicat limpede rolul succesiunii apostolice drept garanţia comuniunii (koinonia) întregii Biserici şi a continuităţii ei cu Apostolii în tot timpul şi în tot locul (Documentul Valaamo, 1988). Din 1990 şi până în 2000 tema principală discutată de Comisie a fost cea a „uniatismului” (Documentul Balamand, 1993; Baltimore, 2000), o temă căreia îi vom mai acorda atenţie şi în viitorul apropiat. Acum reluăm tema abordată în finalul Documentului Valaamo şi vom reflecta asupra comuniunii ecleziale, a sinodalităţii şi autorităţii.

3. Pe baza afirmaţiilor comune ale credinţei noastre trebuie să tragem acum consecinţele ecleziologice şi canonice care decurg din natura sacramentală a Bisericii. Întrucât Euharistia, privită în lumina misterului Treimii, constituie criteriul vieţii ecleziale ca atare, cum anume reflectă în mod văzut structurile ei instituţionale misterul acestei comuniuni (koinonia)? Întrucât Biserica una şi sfântă e realizată atât în fiecare Biserică locală care celebrează Euharistia, cât şi în comuniunea (koinonia) tuturor Bisericilor, cum anume manifestă viaţa Bisericilor această structură sacramentală?

4. Unitatea şi multiplicitatea, relaţia constitutivă pentru Biserică dintre Biserica una şi multele Biserici locale pune şi chestiunea relaţiei dintre autoritatea inerentă în orice instituţie eclezială şi  sinodalitatea (conciliaritatea) care decurge din misterul de comuniune al Bisericii. Întrucât termenii „autoritate” şi „sinodalitatea (conciliaritatea)” acoperă o zonă extrem de largă, vom începe prin a defini modul în care îi înţelegem.*

I. Fundamentele sinodalităţii (conciliarităţii) şi autorităţii

1. Sinodalitatea (conciliaritatea)

5. Termenul conciliaritate sau sinodalitate derivă din cel de conciliu — concilium în latină, synodos în greacă — care desemnează în primul rând o adunare de episcopi în exerciţiul unei responsabilităţi anume. El poate fi însă luat şi într‑un sens mai cuprinzător cu referire la toţi membrii Bisericii (potrivit termenului slav sobornost). Prin urmare, vom vorbi întâi de toate de sinodalitatea (conciliaritatea) în sensul că în virtutea Botezului fiecare membru al Trupului lui Hristos îşi are locul şi responsabilitatea proprie în comuniunea (communio în latină, koinonia în greacă) euharistică. Sinodalitatea (conciliaritatea) reflectă misterul treimic şi îşi are temeiul ultim în acesta. Aşa cum spune Sfântul Vasile cel Mare (Despre Duhul Sfânt 45), cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt „enumerate” fără însă ca desemnarea unei Persoane drept a „doua” sau a „treia” să implice vreo micşorare sau subordonare. În chip asemănător, şi între Bisericile locale există o ordine (taxis), care nu implică însă vreo inegalitate în natura lor eclezială.

6. Euharistia manifestă comuniunea (koinonia) trinitară actualizată între credincioşi drept unitatea organică a mai multor membre [ale unui corp], fiecare din ele având o harismă, o slujire sau o funcţie proprie necesare în varietatea şi diversitatea lor zidirii tuturor în Trupul eclezial unul al lui Hristos (cf. 1 Co 12, 4–30). Toţi sunt chemaţi, angajaţi şi socotiţi responsabili — fiecare într‑un mod diferit, dar nu mai puţin real — în realizarea comună a lucrărilor care fac prezente prin Duhul Sfânt slujirea lui Hristos, „Calea, Adevărul şi Viaţa” (In 14, 6). În acest mod se realizează în umanitate misterul comuniunii (koinonia) mântuitoare cu Sfânta Treime.

7. Întreaga comunitate şi fiecare persoană din ea e purtătoare a „conştiinţei Bisericii” (ekklesiastike syneidesis, cum o numeşte teologia greacă; sensus fidelium în terminologia latină). În virtutea Botezului şi Mirungerii sau Confirmării, fiecare membru al Bisericii exercită o formă de autoritate în Trupul lui Hristos. În acest sens, toţi credincioşii (nu numai episcopii) sunt responsabili pentru credinţa mărturisită la Botezul lor. Este învăţătura noastră comună că, primind „ungerea de la Cel Sfânt” (1 In 2, 20. 27), poporul lui Dumnezeu în comuniune cu păstorii lui nu poate greşi în chestiuni ce ţin de credinţă (cf. In 16, 13).

8. O sarcină specifică în vestirea credinţei Bisericii şi în clarificarea normelor de conduită creştină o au prin instituire dumnezeiască episcopii. „Ca urmaşi ai Apostolilor, episcopii sunt răspunzători de comuniunea în credinţa apostolică şi de fidelitatea faţă de exigenţele unei vieţi în acord cu Evanghelia” (Documentul Valamo, nr. 40).

9. Forma principală în care se exercită comuniune între episcopi sunt sinoadele (cf. Documentul Valamo, nr. 52). Aceasta deoarece „legătura cu comuniunea apostolică îi leagă împreună pe toţi episcopii legând episcopatul (episkope) Bisericilor locale de colegiul Apostolilor. Şi ei la rândul lor formează un colegiu înrădăcinat de Duhul în unicitatea dată «o dată pentru totdeauna» a grupului apostolic, martor unic al credinţei. Aceasta înseamnă nu numai că ei trebuie să fie uniţi între ei în credinţă, misiune, împăcare, ci şi că au în comun aceeaşi responsabilitate şi aceeaşi slujire faţă de Biserică” (Documentul München, III, 4).

10. Dimensiunea sinodală a vieţii Bisericii ţine de natura ei profundă. Cu alte cuvinte, ea este întemeiată în voinţa lui Hristos pentru poporul Său (cf. Mt 18, 15–20), chiar dacă realizările ei efective sunt în chip necesar determinate de istorie şi de contextul social, politic şi cultural. Astfel definită, dimensiunea sinodală a Bisericii poate fi găsită la cele trei niveluri ale comuniunii ecleziale — local, regional şi universal: la nivelul local al diecezei încredinţate episcopului; la nivelul regional al unui grup de Biserici locale cu episcopii lor care îl „recunosc pe primul (protos) dintre ei” (canonul 34 apostolic); şi la nivel universal, unde primii (protoi) din diversele regiuni împreună cu toţi episcopii conlucrează în cele ce privesc totalitatea Bisericii. Şi la acest nivel cei (protoi) trebuie să‑l recunoască pe cel ce este primul (protos) între ei.

11. Biserica există în multe şi diverse locuri care manifestă catolicitatea ei. Catolicitatea aparţine unui organism viu, Trupul lui Hristos. Atunci când este în comuniune cu celelalte Biserici locale, fiecare Biserică locală e o manifestare a Bisericii lui Dumnezeu una şi indivizibilă. Catolicitatea înseamnă aşadar a fi în comuniune cu Biserica una din toate timpurile şi din toate locurile. Iată de ce ruptura comuniunii euharistice înseamnă rănirea uneia din însuşirile esenţiale ale Bisericii, catolicitatea ei.

2. Autoritatea

12. Când vorbim de autoritate, ne referim la exousia aşa cum este ea descrisă în Noul Testament. Autoritatea Bisericii vine de la Domnul şi Capul ei, Iisus Hristos. Primind autoritatea Sa de la Dumnezeu Tatăl, Hristos a împărtăşit‑o după Învierea Sa prin Duhul Sfânt Apostolilor (cf. In 20, 22). Prin Apostoli ea a fost transmisă episcopilor, urmaşii lor, şi prin ei întregii Biserici. Iisus Hristos Domnul nostru Şi‑a exercitat autoritatea în diverse moduri prin care se manifestă în lume Împărăţia lui Dumnezeu până la împlinirea ei eshatologică (cf. 1 Co 15, 24–28): învăţând (cf. Mt 5, 2; Lc 5, 3), făcând minuni (cf. Mc 1, 30–34; Mt 14, 35–36), scoţând duhurile necurate (cf. Mc 1, 27; Lc 4, 35–36), iertând păcatele (cf. Mc 2, 10; Lc 5, 24) şi conducându‑i pe ucenicii Săi pe căile mântuirii (cf. Mt 16, 24). Potrivit poruncii primite de la Hristos (cf. Mt 28, 18–20), exerciţiul autorităţii proprii Apostolilor şi, după ei, episcopilor, include vestirea şi învăţătura evangheliei lui Dumnezeu, sfinţirea prin Sfintele Taine, mai ales prin Euharistie, şi călăuzirea păstorească a celor ce cred (cf. Lc 10, 16).

13. Autoritatea în Biserică aparţine lui Iisus Hristos Însuşi, singurul Cap al Bisericii (cf. Ef 1, 22; 5, 23). Prin Duhul Sfânt se împărtăşeşte de autoritatea Lui şi Biserica, Trupul Său (cf. In 20, 22–23). Autoritatea în Biserică are drept scop adunarea întregii umanităţi în Iisus Hristos (cf. Ef 1, 10; In 11, 52). Legată de harul primit în hirotonie, autoritatea nu e posesiunea privată a celor ce o primesc, nici nu e primită prin delegaţie de la comunitate; e mai degrabă un dar al Duhului Sfânt menit slujirii (diakonia) comunităţii şi niciodată nu e exercitat în afara ei. Exerciţiul ei include participarea întregii comunităţi, episcopul fiind în Biserică şi Biserica în episcop (cf. Sfântul Ciprian, Epistola 66, 8).

14. Exerciţiul autorităţii în Biserică în numele lui Hristos şi în puterea Duhului Sfânt trebuie să fie în toate formele şi la toate nivelurile lui o slujire (diakonia) a iubirii, aşa cum a fost cea a lui Hristos (cf. Mc 10, 45; In 13, 1–16). Întrucât exprimă o autoritate dumnezeiască, autoritatea de care vorbim nu poate exista în Biserică decât în iubirea dintre cel care o exercită şi cei supuşi ei. Este, prin urmare, o autoritate fără dominaţie, fără constrângere fizică sau morală. Întrucât e o participare la exousia Domnului Celui răstignit şi înviat, Căruia I s‑a dat toată autoritatea în cer şi pe pământ (cf. Mt 28, 18), ea poate şi trebuie să cheme la ascultare. În acelaşi timp, din pricina Întrupării şi Crucii, ea se deosebeşte radical de cea a stăpânitorilor neamurilor şi a mai‑marilor acestei lumi (cf. Lc 22, 25–27). Chiar dacă autoritatea e încredinţată unor oameni care din pricina slăbiciunilor şi păcatului sunt ispitiţi să abuzeze de ea, totuşi prin însăşi natura ei identificarea evanghelică între autoritate şi slujire constituie o normă fundamentală pentru Biserică. Pentru creştini a conduce înseamnă a sluji. Exerciţiul şi eficacitatea spirituală a autorităţii ecleziale sunt, prin urmare, asigurate de un consimţământ liber şi o conlucrare voluntară. În plan personal, aceasta se traduce în ascultare faţă de autoritatea Bisericii pentru a urma lui Hristos Care a rămas ascultător în iubire faţă de Tatăl până la moartea, şi încă moarte pe cruce (cf. Flp 2, 8).

15. Autoritatea în Biserică se întemeiază pe Cuvântul lui Dumnezeu prezent şi viu în comunitatea ucenicilor. Scriptura e Cuvântul revelat al lui Dumnezeu aşa cum l‑a identificat Biserica prin Duhul Sfânt prezent şi activ în ea în Tradiţia vie primită de la Apostoli. În inima acestei Tradiţii stă Euharistia (cf. 1 Co 10, 16–17; 11, 23–26). Autoritatea Scripturii derivă din faptul că ea este Cuvântul lui Dumnezeu care, citit în Biserică şi de Biserică, transmite Evanghelia mântuirii. Prin Scriptură, Hristos Se adresează comunităţii adunate şi inimii fiecărui credincios. Prin Duhul Sfânt prezent în ea Biserica interpretează autentic Scriptura potrivit nevoilor timpurilor şi locurilor. Practica permanentă a Sinoadelor de a întroniza Evangheliile în mijlocul adunării lor în acelaşi timp atestă prezenţa lui Hristos în Cuvântul Său — punctul necesar de referinţă pentru toate discuţiile şi deciziile lor —, cât şi afirmă autoritatea Bisericii de a interpreta acest Cuvânt al lui Dumnezeu.

16. În Iconomia Sa dumnezeiască, Dumnezeu vrea ca Biserica să aibă o structură orientată spre mântuire. De această structură esenţială ţin credinţa mărturisită şi Tainele săvârşite în succesiune apostolică. Autoritatea în comuniunea eclezială e legată de această structură esenţială: exerciţiul ei e reglementat de canoanele şi statutele Bisericii. Unele din aceste reglementări pot fi diferit aplicate potrivit nevoilor comuniunii ecleziale din diferitele timpuri şi locuri, cu condiţia ca structura esenţială a Bisericii să fie mereu respectată. Astfel, aşa cum comuniunea în Taine presupune comuniunea în aceeaşi credinţă (cf. Documentul Bari, nr. 29–33), tot aşa pentru a exista o comuniune eclezială deplină între Bisericile noastre trebuie o recunoaştere reciprocă a legislaţiilor canonice în diversitatea lor legitimă.

II. Tripla actualizare a sinodalităţii (concilarităţii) şi autorităţii

17. După ce am indicat fundamentee sinodalităţii şi autorităţii în Biserică şi am observat complexitatea conţinutului acestor termeni, trebuie să răspundem acum la următoarele întrebări: cum anume exprimă şi servesc elementele instituţionale ale Bisericilor misterul comuniunii (koinonia)? Cum anume exprimă structurile canonice ale Bisericilor viaţa lor sacramentală? În acest scop am distins între trei niveluri de instituţii ecleziale: cel al Bisericii locale adunate în jurul episcopului ei; cel al unei regiuni care cuprinde mai multe Biserici locale; şi cel al întregului pământ locuit (oikoumene), şi care îmbrăţişează toate Bisericile locale.

1. Nivelul local

18. Biserica lui Dumnezeu există acolo unde există o comunitate adunată în Euharistia prezidată nemijlocit sau prin preoţii săi de un episcop hirotonit legitim în succesiunea apostolică, care învaţă credinţa primită de la Apostoli şi stă în comuniune cu ceilalţi episcopi şi Bisericile lor. Rodul acestei Euharistii şi acestei slujiri e acela de a aduna într‑o comuniune autentică de credinţă, rugăciune, misiune, iubire frăţească şi ajutor reciproc pe toţi cei care în Botez au primit Duhul lui Hristos. Această comuniune e cadrul în care se exercită întreaga autoritate eclezială. Criteriul exercitării ei este comuniunea.

19. Fiecare Biserică locală are misiunea de a fi prin harul lui Dumnezeu un loc în care e slujit şi cinstit Dumnezeu, în care e vestită Evanghelia, în care sunt săvârşite Tainele, în care credincioşii se străduiesc să uşureze suferinţele lumii şi în care fiecare credincios îşi poate afla mântuirea. Ea este lumina lumii (cf. Mt 5, 14–16), aluatul (cf. Mt 13, 33), poporul preoţesc al lui Dumnezeu (cf. 1 Ptr 2, 5. 9). Normele canonice care o conduc urmăresc asigurarea acestei misiuni.

20. În virtutea Botezului care l‑a făcut mădular al lui Hristos fiecare botezat e chemat potrivit darurilor Duhului Sfânt Unul să slujească în comunitate (cf. 1 Co 12, 4–27). Astfel, prin comuniunea în care toate mădularele sunt în slujba celorlalte, Biserica locală apare deja „sinodală” sau „conciliară” în structura ei. Această „sinodalitate” nu se arată doar în relaţiile de solidaritate, ajutor reciproc şi complementaritate pe care le au între ei diverşii slujitori hirotoniţi. Fireşte, prezbiteriul e consiliul episcopului (cf. Sfântul Ignatie al Antiohiei, Către Trallieni 3), iar diaconul e mâna lui dreaptă (Didascalia Apostolilor 2, 28, 6), astfel încât, potrivit recomandării Sfântului Ignatie, totul să fie făcuT în simfonie (cf. Către Efeseni 6). Sinodalitatea îi implică pe toţi membrii comunităţii şi într‑o ascultare faţă de episcopul care e şi protos‑ul şi capul (kephale) Bisericii locale, ascultare cerută de comuniunea eclezială. În acord cu tradiţiile răsăriteană şi apuseană, participarea activă a laicilor, bărbaţi şi femei, a monahilor şi persoanelor cu voturi, se realizează în dieceză şi parohie prin multe forme de slujire şi misiune.

21. Harismele membrilor comunităţii îşi au originea în Duhul Sfânt Unul şi sunt menite spre binele tuturor. Acest fapt aruncă o lumină atât asupra exigenţelor, cât şi a limitelor autorităţii fiecăruia în Biserică. Nu trebuie să existe nici pasivitate, nici substituire de funcţii, nici neglijenţă ori dominaţie a nimănui de către altcineva. Toate harismele şi slujirile din Biserică converg în unitate sub slujirea episcopului aflat în slujba comuniunii Bisericii locale. Toţi sunt chemaţi să fie reînnoiţi de Duhul Sfânt în Sfintele Taine şi să răspundă în căinţă (metanoia) constantă, pentru ca astfel să fie asigurată comuniunea lor în adevăr şi iubire.

2. Nivelul regional

22. Întrucât Biserica îşi revelează catolicitatea în adunarea liturgică (synaxis) a Bisericii locale, această catolicitate trebuie să se manifeste într‑o comuniune cu celelalte Biserici care mărturisesc aceeaşi credinţă apostolică şi împărtăşesc aceeaşi structură eclezială fundamentală, începând cu cele vecine, în virtutea răspunderii lor comune pentru misiune în regiunea lor (cf. Documentele München, III, 3 şi Valaamo, nr. 52 şi 53). Comuniunea între Biserici se exprimă în hirotonia episcopilor. Potrivit ordinii canonice, această hirotonie e conferită de trei sau mai mulţi episcopi sau cel puţin de doi (cf. canonul 4 Niceea), care acţionează în numele corpului episcopal şi al poporului lui Dumnezeu, ei înşişi primindu‑şi slujirea de la Duhul Sfânt prin punerea mâinilor în succesiune apostolică. Când acest lucru se săvârşeşte în conformitate cu canoanele, e asigurată comuniunea între Biserici în adevărata credinţă, Taine şi viaţa eclezială, precum şi comuniunea cu generaţiile anterioare.

23. O astfel de comuniune efectivă între mai multe Biserici locale, fiecare din ele fiind Biserica catolică dintr‑un loc anume, se exprima prin anumite practici: participarea episcopilor scaunelor vecine la hirotonia unui episcop pentru o Biserică locală; invitaţia adresată unui episcop dintr‑o altă Biserică de a concelebra la Liturghia (synaxis) Bisericii locale; invitaţia extinsă  credincioşilor acestor alte Biserici locale de a participa la masa euharistică; schimbul de scrisori cu ocazia unei hirotonii; şi oferirea de asistenţă materială.

24. Un canon primit atât în Răsărit, cât şi în Apus exprimă relaţia dintre Bisericile locale ale unei regiuni: „Episcopii fiecărui neam (ethnos) trebuie să‑l cunoască pe primul (protos) dintre ei şi să‑l socotească drept cap (kephale) şi să nu facă nimic fără avizul (gnome) lui, şi fiecare să facă numai câte privesc parohia [eparhia] lui şi satele de sub ea. Dar nici acela să nu facă ceva fără avizul (gnome) tuturor. Fiindcă aşa va fi o armonie (homonoia) şi va fi slăvit Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh” (canonul 34 apostolic)

25. Această normă, care reapare în mai multe forme în tradiţia canonică, se aplică tuturor relaţiilor dintre episcopii unei regiuni, fie ei ai unei provincii, mitropolii sau patriarhii. Aplicarea ei practică poate fi găsită în sinoadele unei provincii, regiuni sau patriarhii. Faptul că întotdeauna componenţa unui sinod regional e în esenţă episcopală, chiar atunci când include şi alţi membri ai Bisericii, revelează natura autorităţii sinodale. Doar episcopii au vot deliberativ. Autoritatea unui sinod se bazează pe natura slujirii episcopale înseşi şi manifestă natura colegială a episcopatului în slujba comuniunii Bisericilor.

26. Un sinod implică participarea tuturor episcopilor unei regiuni. El este guvernat de principiul consensului şi armoniei (homonoia) însemnate de concelebrarea euharistică, precum este implicat de doxologia finală a mai sus‑citatului canon 34 apostolic. Cu toate acestea, în pastoraţia lui fiecare episcop e judecător şi responsabil înainte lui Dumnezeu pentru treburile diecezei lui (cf. Sfântul Ciprian, Epistola 55, 21); el este însă păzitorul catolicităţii Bisericii sale locale şi trebuie să aibă grijă mereu să promoveze comuniunea cu celelalte Biserici.

27. De aici urmează că un sinod regional nu are vreo autoritate asupra altor regiuni bisericeşti. Dar schimbul de informaţii şi consultările între reprezentanţii mai multor sinoade sunt o manifestare a catolicităţii, precum şi a ajutorului reciproc şi iubirii ce trebuie să domnească între toate Bisericile locale spre mai marele folos comun al tuturor. Fiecare episcop e răspunzător pentru întreaga Biserică împreună cu toţi colegii săi în una şi aceeaşi misiune apostolică.

28. În acest fel mai multe provincii bisericeşti au ajuns să‑şi întărească legăturile de responsabilitate comună. Acesta a fost unul din factorii care dau naştere patriarhiilor din istoria Bisericilor noastre. Sinoadele patriarhale sunt guvernate de aceleaşi principii ecleziologice şi aceleaşi norme canonice valabile pentru sinoadele provinciale.

29. În secolele următoare atât în Răsărit, cât şi în Apus s‑au dezvoltat noi configuraţii de comuniune între Bisericile locale. În Răsăritul creştin au fost întemeiate noi patriarhii şi Biserici autocefale, iar în Biserica latină a apărut recent un anume mod de grupare a episcopilor: Conferinţele Episcopale. Acestea din urmă nu sunt din punct de vedere ecleziologic simple subdiviziuni administrative, ci exprimă spiritul de comuniune în Biserică, respectând totodată diversitatea culturilor umane.

30. Într‑adevăr, oricare ar fi contururile şi statutul ei canonic, sinodalitatea regională demonstrează că Biserica lui Dumnezeu nu e o comuniune de persoane sau Biserici locale tăiate de rădăcinile lor umane. Întrucât e o comuniune de mântuire şi întrucât această mântuire e „restaurarea creaţiei” (cf. Sfântul Irineu, Împotriva ereziilor 1, 36, 1), ea îmbrăţişează persoana umană în tot ceea ce o leagă de realitatea umană creată de Dumnezeu. Biserica nu e doar o colecţie de indivizi; e făcută din comunităţi cu culturi, istorii şi structuri sociale diferite.

31. În gruparea de Biserici locale la nivel regional catolicitatea apare în adevărata ei lumină. Ea este expresia prezenţei mântuirii nu într‑un univers nediferenţiat, ci într‑o umanitate aşa cum a fost creată şi mântuită de Dumnezeu. În misterul mântuirii, natura umană e în acelaşi timp asumată în deplinătatea ei, cât şi vindecată de ceea ce a insuflat în ea păcatul prin autosuficienţă, orgoliu, neîncredere în alţii, agresivitate, gelozie, invidie, falsitate şi ură. Comuniunea (koinonia) eclezială e darul prin care întreaga umanitate e legată şi adunată la un loc în Duhul Domnului Cel înviat. Departe de a cădea în uniformitate, această unitate creată de Duhul cheamă şi astfel păstrează — şi, într‑un anume sens, sporeşte — chiar diversitatea şi particularitatea.

3. Nivelul universal

32. Fiecare Biserică locală e în comuniune nu numai cu Bisericile vecine, ci cu totalitatea Bisericilor locale, cu cele prezente acum în lume, cu cele care au fost de la început, cu cele care vor fi în viitor şi cu Biserica deja în slavă. Potrivit voinţei lui Hristos, Biserica e una şi indivizibilă, aceeaşi întotdeauna şi în orice loc. ambele noastre părţi mărturisesc în Simbolul niceo‑constantinopolitan că Biserica e una şi catolică. Catolicitatea ei îmbrăţişează nu numai diversitatea comunităţilor umane, ci şi unitatea lor fundamentală.

33. Este limpede, prin urmare, că în toate Bisericile locale trebuie mărturisită şi trăită una şi aceeaşi credinţă, că pretutindeni trebuie săvârşită aceeaşi unică Euharistie şi că în toate comunităţile trebuie să opereze aceeaşi slujire apostolică. O Biserică locală nu poate modifica Crezul formulat de Sinoadele Ecumenice, deşi a trebuit întotdeauna „să dea la probleme noi răspunsuri potrivite bazate pe Scripturi şi în acord şi continuitate esenţială cu expresiile anterioare ale dogmelor” (Documentul Bari, nr. 29). De asemenea, o Biserică locală nu poate schimba printr‑o hotărâre unilaterală vreun punct fundamental privitor la forma slujirii bisericeşti, şi tot astfel nici o Biserică locală nu poate celebra Euharistia în separaţie voită de celelalte Biserici locale fără a afecta în mod serios comuniunea. În toate acestea e lezată legătura comuniunii înseşi — şi astfel însăşi fiinţa Bisericii.

34. Din pricina acestei comuniuni toate Bisericile reglementează prin canoane tot ce ţine de Euharistie şi Taine, slujire şi hirotonie, precum şi predania (paradosis) şi învăţătura (didaskalia) credinţei. Este limpede de ce în acest domeniu e nevoie de reguli şi norme disciplinare.

35. În cursul istoriei, atunci când se iveau probleme serioase care afectau comuniunea universală şi înţelegerea între Biserici — fie cu privire la interpretarea autentică a credinţei, fie la slujiri şi la relaţia lor cu întreaga Biserică, ori la disciplina comună pe care o cere fidelitatea faţă de Evanghelie — s‑a recurs la Sinoade Ecumenice. Ele erau ecumenice nu numai pentru că reuneau episcopi din toate regiunile şi îndeosebi pe cei ai celor cinci scaune mari: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, potrivit vechii ordini (taxis), ci şi pentru că hotărârile lor doctrinare solemne şi formulele lor de credinţă comune, îndeosebi cele asupra unor puncte cruciale, sunt obligatorii pentru toate Bisericile şi toţi credincioşii, pentru toate timpurile şi toate locurile. De aceea hotărârile Sinoadelor Ecumenice rămân normative.

36. Istoria Sinoadelor Ecumenice arată care anume trebuie privite drept caracteristicile lor speciale. Chestiunea trebuie studiată mai îndeaproape în dialogul nostru viitor ţinând seama de evoluţia structurilor ecleziale din ultimele secole în Răsărit şi în Apus.

37. Ecumenicitatea hotărârilor unui Sinod e recunoscută printr‑un proces de receptare fie lung, fie scurt, în care prin reflecţie, discernământ, discuţie şi rugăciune întregul popor al lui Dumnezeu recunoaşte în aceste hotărâri credinţa apostolică una a Bisericilor locale, care a fost mereu aceeaşi, şi ai cărei învăţători (didaskaloi) şi păzitori sunt episcopii. Acest proces de receptare e interpretat în mod diferit în Răsări şi Apus potrivit tradiţiilor lor canonice specifice.

38. Conciliaritatea sau sinodalitatea  implică, prin urmare, mult mai mult decât pe episcopii adunaţi; implică şi Bisericile lor. Episcopii sunt purtătorii şi glasul credinţei Bisericilor lor. Hotărârile episcopilor trebuie receptate în viaţa Bisericilor, îndeosebi în viaţa lor liturgică. Receptat ca atare, fiecare Sinod Ecumenic, în sensul deplin şi propriu al cuvântului, e o manifestare a comuniunii întregii Biserici şi o slujire adusă acestei comuniuni.

39. Spre deosebire de sinoadele diecezane şi regionale, un sinod ecumenic nu e o „instituţie”, a cărei frecvenţă să poată fi reglementată de canoane, ci mai degrabă un „eveniment”, un kairos inspirat de Duhul Sfânt Care călăuzeşte Biserica astfel încât aceasta să dea naştere în ea instituţiilor de care are nevoie şi care răspund naturii ei. Armonia între Biserică şi sinoade e atât de profundă încât chiar şi după ruptura între Răsărit şi Apus, care a făcut imposibilă ţinerea unor sinoade ecumenice în sensul strict al termenului, ambele Biserici au continuat să ţină sinoade ori de câte ori se iveau crize serioase. Aceste sinoade au reunit episcopii unor Biserici locale în comuniune cu Scaunul Romei sau, înţeleasă într‑un mod diferit, cu Scaunul Constantinopolului. În Biserica Romano‑Catolică unele din aceste sinoade ţinute în Apus au fost privite drept ecumenice. Această situaţie, care a obligat ambele aripi ale creştinătăţii să convoace sinoade proprii fiecăreia, a favorizat disensiuni care au contribuit la înstrăinarea reciprocă. Trebuie deci căutate mijloacele care vor permite restabilirea unui consens ecumenic.

40. În practica obişnuită, comuniunea universală a Bisericilor era menţinută în primul mileniu prin relaţii frăţeşti între episcopi. Aceste relaţii între episcopi, între episcopi şi protoi‑i lor, precum şi între protoi‑i înşişi în ordinea canonică (taxis) atestată de Biserica veche, întreţineau şi consolidau comuniunea eclezială. Istoria înregistrează consultările, scrisorile şi apelurile la scaunele mari, îndeosebi la cel al Romei, care toate exprimă într‑un mod viu solidaritate pe care o creează comuniunea (koinonia). Prevederi canonice cum sunt: includerea în diptice a numelor episcopilor principalelor scaune şi comunicarea de mărturisiri de credinţă celorlalţi patriarhi cu prilejul alegerilor sunt expresii concrete ale comuniunii (koinonia).

41. Ambele părţi sunt de acord că în vremea Bisericii nedespărţite această ordine canonică (taxis) era recunoscută de toţi. Mai sunt de acord că Roma, Biserica care „prezidează în iubire”, potrivit expresiei Sfântului Ignatie al Antiohiei (Către Romani, prolog), ocupă primul loc în această taxis şi, prin urmare, episcopul Romei era protos‑ul între patriarhi. Nu sunt de acord însă în ce priveşte interpretarea dovezilor istorice din această epocă cu privire la prerogativele episcopului Romei drept protos, o chestiune înţeleasă în moduri diferite deja în primul mileniu.

42. Sinodalitatea la nivel universal exercitată în sinoade ecumenice implica un rol activ al episcopului Romei ca protos al episcopilor scaunelor mari în consensul episcopilor adunaţi. Deşi episcopul Romei n‑a reunit Sinoadele Ecumenice din primele secole, nici n‑a prezidat vreodată personal asupra lor, a fost cu toate acestea implicat îndeaproape în procesul luării deciziilor de aceste sinoade.

43. Primatul şi sinodalitatea sunt interdependente reciproc. De aceea la toate nivelurile vieţii Bisericii — local, regional şi universal — primatul trebuie întotdeauna privit în contextul sinodalităţii, iar sinodalitatea în contextul primatului.

În ce priveşte primatul la diversele niveluri, dorim să afirmăm următoarele:

1. La toate nivelurile primatul e o practică ferm întemeiată în tradiţia canonică a Bisericii.

2. În timp ce faptul unui primat la nivel universal e acceptat atât de Răsărit, cât şi de Apus, există diferenţe de înţelegere cu privire la modul în care trebuie exercitat, precum şi cu privire la fundamentele lui scripturistice şi teologice.

44. În istoria Răsăritului şi Apusului, cel puţin până în secolul IX, o serie de prerogative au fost recunoscute protos‑ului sau capului (kephale), întotdeauna în contextul sinodalităţii şi potrivit condiţiilor timpului, la fiecare din nivelurile bisericeşti instituţionalizate: în plan local, episcopului ca protos al diecezei lui faţă de prezbiterii şi poporul său; în plan regional, protos‑ului fiecărei mitropolii faţă de episcopii provinciei şi protos‑ului fiecăreia din cele cinci patriarhii faţă de mitropoliţii jurisdicţiei fiecăruia; iar în plan universal, episcopului Romei ca protos între patriarhi. Această distincţie de planuri nu diminuează egalitatea sacramentală a fiecărui episcop sau catolicitatea fiecărei Biserici locale.

45. Chestiunea rolului episcopului Romei în comuniunea tuturor Bisericilor rămâne să fie studiată mai în profunzime. Care anume e funcţia specifică a episcopului „primului scaun” în ecleziologia de comuniune (koinonia) şi în lumina a ceea ce s‑a spus în textul de faţă despre sinodalitate şi autoritate? Cum anume trebuie înţeleasă şi trăită în lumina practicii ecleziale a primului mileniu învăţătura despre primatul universal a Conciliilor Vatican I şi II? Sunt întrebări cruciale pentru dialogul nostru şi pentru speranţele restaurării comuniunii depline între noi.

46. Noi, membrii Comisiei Internaţionale Mixte pentru Dialogul Teologic între Biserica Romano‑Catolică şi Biserica Ortodoxă, suntem convinşi că declaraţiile de mai sus despre comuniunea eclezială, sinodalitate şi autoritate reprezintă un progres pozitiv şi semnificativ în dialogul nostru şi oferă o bază fermă pentru discutarea viitoare a chestiunii primatului la nivelul universal al Bisericii. Suntem conştienţi că rămân să fie clarificate multe chestiuni dificile, dar sperăm ca, susţinuţi de rugăciunea lui Iisus: „Ca toţi să fie una…, pentru ca lumea să creadă că Tu M‑ai trimis” (In 17, 21) şi în ascultare de Duhul Sfânt, să putem construi pe baza acordului deja atins. Reafirmând şi mărturisind „un Domn, o credinţă şi un botez” (Ef 4, 5), dăm slavă lui Dumnezeu Sfânta Treime, Tată, Fiu şi Duh Sfânt, Care ne‑a adunat împreună.

 * Participanţii ortodocşi au simţit că e important să accentueze faptul că utilizarea în acest document şi în alte documente similare produse de Comisia mixtă a termenilor „Biserica”, „Biserica universală”, „Biserica indivizibilă” şi „Trupul lui Hristos” nu subminează în nici un fel înţelegerea de sine a Bisericii Ortodoxe drept „Biserica una, sfântă, catolică şi apostolică” de care vorbeşte Crezul niceo‑constantinopolitan.

Aceeaşi conştiinţă de sine se aplică şi din punctul de vedere romano‑catolic: Biserica una, sfântă, catolică şi apostolică „subzistă în Biserica Catolică” (Lumen Gentium 8), ceea ce nu exclude recunoaşterea faptului că elemente ale adevăratei Biserici sunt prezente şi în afara comuniunii catolice.

SURSA> Patriarhia Roman

[1] Fragmentele citate din documentul care s-a semnat la Ravenna s-au luat din traducerea originalului englez pe care au făcut-o Seviciile Bisericii Greciei şi s-a publicat de către ziarul „Orthodoxos Kosmos” într-un număr special cu titlul „Documentul de la Ravenna”.

[2] Arhimandritul Gheorghe, stareţul Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie, Sfântul Munte, „Nelinişte pentru unirea ce se pregăteşte de către Vatican între ortodocşi şi romano catolici”, periodicul Parakatathiki, nr.54 (2007).

[3] Episkepsis, nr. 496 din 1993.

[4] Sfântul Marcu al Efesului, Tois apantahou tis ghis … , în Ioannis Karmiris, Ta Dogmatika ke Simvolika Mnimeia tis Orthodoxou Katholikis Ekklisias, vol. I, Atena 1960, pagina 426.

[5] Titlul Directivei este „Răspuns la întrebări referitoare la anumite puncte de vedere în jurul învăţăturii despre Biserică” (a se vedea Epistola Sfântului Sinod al Bisericii Greciei către IPS Ioan, Mitropolit de Pergam, 8.12.2007).

[6] A se vedea comentariul Directivei în ziarul Katholiki, p.30-78 din 24.07.2007.

[7] Atanasie, fost episcop de Zahumia şi Herţegovina, Despre ecumenismul romano-catolic (sârbă), periodicul Pravoslavie, ediţia Patriarhiei Serbiei, nr. 969-970 (1-15.08.2007), pagina 12.

[8] Sfântul Marcu al Efesului, Tois apantahou tis ghis … , ibidem, pagina 426.

[9] Sfântul Grigorie Teologul, Eis ton megan Athanasion, 8, PG 35, 1089.

[10] Epistola Enciclică „CA TOŢI SĂ FIE UNA” (UT UNUM SINT) a Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea despre datoria ecumenică, ed. a Vaticanului, pp. 106 şi 114. 

[11] Arhimandrit Iustin Popovici, Orthodoxos Ekklisia kai Oikoumenismos, ed. Orthodoxos Kypseli, Tesalonic 1974, pagina 224. 

[12] Dositei al Ierusalimului, Dodekavivlos, ed. Rigopoulos.

[13] Idem, p.14.

[14] Idem, p.13-14.

[15] Vezi de exemplu formularea ambiguă: „Importanta soluţiilor (de la Ravenna ) este că pentru prima oară Bisericile Ortodoxe au spus : Da, această bază universală a Bisericii există şi, de asemenea, că în baza universală există sinodalitate şi autoritate. Aceasta înseamnă că există şi un primat. Conform cu practica Bisericii primul episcop este episcopul Romei” ( Walter Kasper, VIS 15-11-2007). Vezi de asemenea The Times, 16-11-2007. 

[16] Dositei al Ierusalimului, Dhodhekavivlos, idem, pp. 65-66 şi 72. 

[17] Idem, ibidem p. 519.

[18] Idem, ibidem pp. 279, 343 şi 132-133. 

[19] Idem, ibidem p. 301.

[20] Idem, ibidem pp. 188 – 190, 191 şi 346.

[21] Idem, ibidem pp. 338-339 şi 343. Ekkliton: ales să judece.

[22] Idem, ibidem pp. 149-150.

[23] Meletie Pigas, Contra stăpânirii papei, în Dositei al Ierusalimului, Tomul Bucuriei, ed. Rigopoulou, Tesalonic, 1985, pp. 493-497 (în traducerea noastră).

Amănunte cu privire la Marele Sinod al Ortodoxiei discutate de Intâistătătorii Bisericilor Ortodoxe

„Și douăzeci și patru de scaune înconjurau tronul, și pe scaune douăzeci și patru de bătrâni, sezând, îmbrăcați în haine albe și purtând pe capetele lor cununi de aur.” (Apoc. 4,4)

„Și douăzeci și patru de scaune înconjurau tronul, și pe scaune douăzeci și patru de bătrâni, sezând, îmbrăcați în haine albe și purtând pe capetele lor cununi de aur.” (Apoc. 4,4)

Creșterea numărului episcopilor care vor participa la Marele Sinod al Ortodoxiei, ce va avea loc în Constantinopol în anul 2016, a fost discutată, printre altele, în prima parte a sesiunii de dimineață a Sinaxei Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale, care se află în curs de desfășurare în Biserica Patriarhală „Sfântul Gheorghe” din Fanar. Potrivit informațiilor, la propunerea Arhiepiscopului Tiranei și al întregii Albanii, Anastasios, numărul episcopilor se va majora de la 20 la 24, un număr simbolic, pentru a se face trimitere la versetul mai sus  amintit din Apocalipsa Sfântului Apostol Ioan.

In timpul discuțiilor, potrivit rapoartelor, Patriarhul Chiril al Moscovei ar fi lansat întrebarea cu privire la poziția scaunelor pe care vor ședea Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe în timpul lucrărilor Marelui Sinod. Se pare că a prezentat și imagini din reprezentările aghiografice ale Sinoadelor Ecumenice, unde se distinge clar tronul cu Evanghelia așezat în mijlocul episcopilor, lăsând să se înțeleagă limpede interesul său deosebit pentru scaunul pe care va ședea Patriarhul Ecumenic.

 Potrivit aceleiași informații, se pare că Patriarhul Ecumenic i-ar fi răspuns că toți Întâistătătorii Bisericii vor sta la aceeași nivel și că tronul său nu se va afla la un nivel mai ridicat. „La acest lucru a renunțat Papa și vă temeți că îl voi aplica eu?” ar fi răspuns Patriarhul Ecumenic.

În același timp, Patriarhul Chiril și-ar fi exprimat îngrijorarea cu privire la anumite elemente islamice, care au fost adăugate în Biserica istorică „Sfânta Irina” – vechea Catedrală bizantină a Constantinopolului, unde s-a desfășurat Sinodul al II-lea Ecumenic și care niciodată nu a fost transformată într-o moschee, în prezent funcționând ca muzeu – cum ar fi semiluna în partea de sus a cupolei Bisericii. Desigur, potrivit informațiilor, a arătat și câteva fotografii pentru a întări cuvintele sale. Cu toate acestea, Patriarhul Ecumenic i-a reamintit că pe nișa de pe culoarul central al Bisericii– deasupra Sfântului Altar – predomină o cruce mare în mozaic, care se păstrează de la celebra decorație bizantină în mozaic a Bisericii. „Există ceva mai important decât aceasta, decât crucea  care ne va acoperi?” s-ar fi întrebat Patriarhul Ecumenic.

Dezbaterile și lucrările Sinaxei Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe sunt continuate în același ritm intens în vederea finalizarii mesajului lor public care va fi citit mâine după Sfânta Liturghie, în Duminica Ortodoxiei. Reamintim faptul că  s-a hotărât ca  la Marele Sinod al Ortodoxiei, care va avea loc în anul 2016, fiecare Biserică va avea o „voce” – practic un vot – și hotărârile vor fi luate prin consens și unanimitate.

Sursa: http://www.amen.gr/article17166

Traducere Oana Paraipan (G.O.)

 PR. SAVATIE BAȘTOVOI: Încă un SINOD MONDIAL despre mîncare?

Împotrivire, de dl Theodoros Gheorgopoulos, teolog 

Patriarhul-Kirill-cere-reprezentantilor-tuturor-confesiunilor-religioase-sa-asculte-vocea-credincioșilor/

Împotrivire

Mitropolitul Augustin :

“creştinii laici pot încă să afurisească sinoade locale şi ecumenice, când sinoadele acestea nu exprimă adevărul Credinţei Ortodoxe”

de dl Theodoros Gheorgopoulos, teolog

Fostul Mitropolit al Florinei, Augustin Kandiotis, prin deceniile 1950 şi 1960 slujea ca predicator al Arhiepiscopiei Atenei. Predica în fiecare duminică şi sărbătoare mare la diferite biserici din zona Arhiepiscopiei. Însă în seara fiecărei duminici predica în săli ale unor asociaţii religioase („Trei Ierarhi”, Menadru 4 şi la cele două asociaţii religioase ale lui).

Predicile din sfintele Biserici începeau de obicei de la pericopa evanghelică. La predicile de duminică seara dezvolta cu o rară putere a cuvântului, bogăţie de sensuri şi combativitate înflăcărată diferite teme religioase şi moralo-sociale.

Condamna obişnuinţe şi evenimente păcătoase (carnavalurile, concursuri de frumuseţe, spectacole şi publicaţii imorale etc.), diferite erezii (precum ecumenismul), scandaluri bisericeşti, trădări ale Credinţei Ortodoxe, fapte anticanonice ale Episcopilor, trufia clericilor, probleme naţionale etc.

Ca student, eram pe atunci un ascultător fidel al predicilor sale care provocau un adevărat seism duhovnicesc. După fiecare predică a părintelui Augustin, mă simţeam nemulţumit cu mine însumi.

Cândva l-am întrebat:

„Părinte Augustin, credeţi că prin marile lupte pe care le duceţi, va veni momentul când vor înceta carnavalurile, concursurile de frumuseţe, spectacolele imorale, cărţile şi revistele anticreştine, scandalurile din spaţiul bisericesc şi că clericii noştri vor deveni asemenea Sfinţilor Părinţi ai Bisericii?”

Mitropolitul Augustin ( primul din stanga imaginii) aflat la una dintre primele conferinţe ale Uniunii Grecilor Ortodocşi de Pretutindeni ( P.O.E ) împreună cu conducătorul duhovnicesc al P.O.E. şi al Ortodoxos Typos ( O.T. ) Arhimandritul Haralambos Vasilopulos (al treilea din stanga imaginii), Stareţul Mănăstirii Moni Petrachi a Sfântului Sinod al Greciei. Eram foarte curios ce va răspunde. Şi părintele Augustin, un om prin excelenţă realist, mi-a răspuns.

„Nu sunt atât de naiv să cred că răul cu multe chipuri din societate şi din Biserică va înceta, oricât de multe predici am ţine. Altul este scopul meu:

Prin predică, oral şi în scris, mă lupt să trezesc conştiinţa religioasă a credincioşilor şi să înţeleagă că au drepturi şi în societate, şi în Biserică. Trebuie să înveţe, spre exemplu, că au dreptul să ceară ca clericii şi mai ales episcopii să fie aleşi prin votul clerului şi al poporului. Să înveţe că au dreptul şi datoria de a striga «nevrednic» la hirotonia unui nevrednic. Să conştientizeze că în spaţiul Bisericii creştinii nu sunt o masă mută de oi necuvântătoare, ci au cuvânt în alegerea păstorilor lor şi în administrarea Bisericii. Să înveţe că trebuie să îi combată pe trădătorii credinţei şi să se lupte pentru curăţirea Bisericii. Creştinii laici pot încă să afurisească sinoade locale şi ecumenice, când sinoadele acestea nu exprimă adevărul Credinţei Ortodoxe. Avem mari sinoade locale şi ecumenice care au fost afurisite de poporul credincios ca tâlhăreşti.

Cu alte cuvinte, urmăresc prin predici şi prin luptele împotriva răului ca poporul evlavios să dobândească o vie conştiinţă bisericească şi să înveţe că nu este responsabil să-şi mântuiască doar «sufleţelul său», dar este împreună-răspunzător cu toţi credincioşii, clerici şi laici, pentru ce se întâmplă în Biserică. Adică, este nevoie stringentă ca poporul evlavios să înveţe să se împotrivească! (Acesta a fost răspunsul părintelui Augustin, însă nu cuvânt cu cuvânt).”

O, dacă această sfântă durere şi intenţie a marelui Episcop Augustin ar deveni reale în spaţiul bisericesc, mulţi trădători ai credinţei şi provocatori de scandaluri ar fi scoşi afară din Biserică şi nu ar putea să vatăme pliroma Bisericii. Avem exemple de asemenea rezistenţă şi în epoca noastră.

Din cadrul aceleiaşi conferinţe P.O.E.

Clerici nevrednici şi chiar Mitropoliţi ar fi nevoiţi să demisioneze şi să plece din pricina împotrivirii poporului credincios.

În octombrie 2009 în Pafos (Cipru), papistaşi şi filopapişti ai diferitelor Biserici Ortodoxe au discutat despre primatul Papei. Aproape 100 de clerici ortodocşi şi laici au protestat afară.

Împotrivire! Rezultatul?

S-au amânat discuţiile şi s-a anunţat pentru mai târziu o altă întâlnire la Viena (20-27 septembrie 2010). Episcopii filopapiştii ai Ciprului însă şi-au arătat despotismul faţă de clericii jurisdicţiei lor care au participat la manifestaţii: s-au tăiat salarii şi s-au făcut destituiri. Dacă însă în afara sălii unde aveau loc discuţiile şi rugăciunile cu papistaşii s-ar fi adunat nu 100 de credincioşi, ci 100 000, ce ar fi făcut Episcopii filopapişti? Atunci s-ar fi rugat ei să nu-şi piardă tronul şi să nu fie caterisiţi.

Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a ajuns la culmea sincretismului ecumenist şi a oferit directorului Coca-Cola „Sfântul Coran”!

Dacă Sfântul Munte ar fi întrerupt pomenirea patriarhului şi ierarhia Bisericii Greceşti ar fi înştiinţat că încetează dialogurile ecumenice eterodoxe şi inter-religioase, atunci este sigur că nu ar îndrăzni să-şi continue tactica de azi. În loc de asta însă mulţi Mitropoliţi ai Bisericii Greceşti l-au invitat la Mitropoliile lor şi împreună cu primarii i-au acordat distincţii şi l-au ridicat în slăvi.

Pentru ceea ce face Patriarhul Ecumenic nu este doar el responsabil: sunt coresponsabili şi Episcopii tuturor Bisericilor Ortodoxe şi mai ales ai Bisericii Greciei. Arhiepiscopul Hristodul l-a adus pe Papa în Grecia. Dacă s-ar fi adunat în afara arhiepiscopiei câteva, să zicem, zeci de mii de credincioşi şi i-ar fi dezaprobat zgomotos pe Papă şi pe Arhiepiscop, ce ar fi făcut aceşti domni?

Dacă în următoarele Duminici credincioşii l-ar fi dezaprobat pe Arhiepiscopul Hristodul, ar fi fost nevoit să demisioneze sau, cel puţin, nu ar mai fi îndrăznit să facă ulterior o vizită la Vatican. De ce se întâmplă acestea? Pentru că poporul credincios, păzitor al Ortodoxiei nu se împotriveşte. Cei care se împotrivesc sunt puţini. Cei mulţi sunt indiferenţi sau au ideea eronată că trebuie să ne luptăm doar ca să mântuim sufletul nostru. Ce fac ceilalţi şi mai ales clericii, nu este treaba noastră să îi judecăm. Astfel zic şi se liniştesc.

Cu o asemenea mentalitate şi fără împotrivire, răul se va întinde ca o cangrenă. Ecumeniştii îşi vor impune voinţa peste tot şi puţinii credincioşi vor fi ponegriţi ca talibani, ca limitaţi, fanatici şi oameni ai urii etc. Şi nu e de mirare: „Dacă pe stăpânul casei l-au numit Beelzebul, cu atât mai mult pe casnicii lui?” (Mt. 10, 25). Câţiva credincioşi şi preoţi tradiţionalişti s-au adunat şi au publicat o „Mărturisire de credinţă împotriva ecumenismului”. Au semnat-o câteva mii de preoţi şi laici credincioşi. Nu este suficient. Semnează şi tu acum palimpce@otenet.gr . Dacă ar fi semnat-o toţi Mitropoliţii Bisericii Greceşti, toţi stareţii Mănăstirilor Athonite şi ai celorlalte Mănăstiri din Grecia, toţi teologii, atunci ecumeniştii ar fi tăcut şi Biserica s-ar fi liniştit de orăcăielile lor.

Acum însă cei ce se opun sunt puţini, o minoritate. De aceea, ecumeniştii, sprijinindu-se pe mulţimea lor şi pe sprijinul conducătorilor lumeşti ai acestui veac, nu se retrag şi îşi continuă lucrarea lor de surpare. Ce se va întâmpla?

Se pare că e nevoie de Mărturisitori şi Mucenici.

Ὀρθόδοξος Τύπος, 30-7-2010, pp. 1, 7.

Traducere Anna Theodorou (G.O.)

Articol publicat pentru prima oara in limba română pe Graiul Ortodox în august 19, 2010

http://graiulortodox.wordpress.com/2010/08/19/impotrivire/

Semneză şi tu acum mărturisirea de credinţă.

Acei dintre clerici, monahi, monahii şi laici care doresc să participe la această mică consemnare a mărturisirii ortodoxe pot să declare aceasta scriind: „Sunt de acord cu Mărturisirea de Credinţă împotriva Ecumenismului şi semnez”. Să trimită însă spre informare şi numele lor complet, precum şi identitatea lor clericală, monahală sau profesională, localitatea şi ţara la adresa: Περιοδικό «ΘΕΟΔΡΟΜΙΑ» Τ.Θ. 1602, 541 24 ΘΕΣΣΑΛΟΝΙΚΗ. fax:2310.276590 sau pe e-mail la: palimpce@otenet.gr precum şi la adresa orthotyp@otenet.gr

Aici poţi să citeşti mărturisirea de credinţă http://www.impantokratoros.gr/D98A904D.ro.aspx

“Bartolomeu – omul fără vicleșug”

Filmul-documentar „Bartolomeu-omul fără vicleșug” va fi lansat  luna aceasta la Cluj-Napoca. Filmul va rula în premieră joi, 20 martie de la ora 17:00, în Amfiteatrul Campusului Teologic Ortodox ”Nicolae Ivan” din cartierul clujean Mărăști.
Cu o durata de aproximativ o oră, documentarul prezintă traseul vieții ierarhului și conturează personalitatea marcantă a Mitropolitului Bartolomeu Anania: “Filmul a fost realizat de câțiva tineri amatori dar și profesioniști în arta cinematografică. Filmul are în centru traseul și radiografia sufletească a vieții Mitropolitului Bartolomeu Anania și care-și propune să pună în lumină atât personalitatea năvalnică dar fermă a omului bisericii cât și sensibilitatea păstorului de suflete și pe cea a scriitorului. Pornind din satul natal itinerariul continuă pe cărările întortocheate pline de culmi și abisuri, trece prin suferința închisorilor comuniste, prin marea experiență a libertății americane, pentru a se împlini în singurătatea rodincă de la Văratec și ajungănd pe dealurile Niculei, în atelierul biblic și pe tronul arhieriei de la Cluj”, a declarat consilierul cultural al Arhiepiscopiei Clujului, pr. Bogdan Ivanov.

Preotul și Proscomidia. Cum să îți ajuți Părintele

Preotul și Proscomidia

Următoarea întâmplare mi-a fost povestită de fericitul Gheronda Gavriil, care, pentru mulți ani, a fost egumenul Sfintei Mănăstiri Dionysíou din Sfântul Munte. La o mănăstire trăia odată un preot foarte evlavios. Deși nu era prea învățat, era deosebit de puternic în credință și virtute, îndeletnicindu-se neîncetat cu mari și grele nevoințe duhovnicești. Se ruga la Proscomidiar ore în șir stând în picioare, deși, la un moment dat, i se deschiseseră venele picioarelor și deseori sângerau. De multe ori se putea vedea sângele scurs pe podea din cauza faptului că stătea prea mult în picioare și pomenea nume la Proscomidiar.

De altfel, acest om al jertfei a și adormit întru Domnul imediat după ce a săvârșit o Sfântă Liturghie. Întrucât nu știa prea multă carte, nu așeza în ordinea cuvenită părticelele pe Sfântul Disc. Mai exact, când așeza părticica Preasfintei Fecioare, zicând: «Stătut-a Împărăteasa de-a dreapta…», credea că trebuie pusă de-a dreapta agnețului (cum te uiți la Sfântul Disc). Odată a vizitat Sfânta Mănăstire un arhiereu, care urma să hirotonească un diacon. Intră, deci, arhiereul în Sfântul Altar, se îmbracă în veșmintele arhierești, iar apoi merge la Proscomidiar ca să termine Sfânta Proscomidie și să pomenească numele celor vii și a celor morți.

Observând că preotul pusese invers părticelele pe Sfântul Disc, îi zice: – N-ai așezat corect părticelele, părinte. Vino aici să-ți arăt. Uite, părticica Maicii Domnului trebuie așezată în partea asta, iar părticelele cetelor cerești în partea cealaltă. Cum de nu știai acest lucru? Nu ți-a spus nimeni până acum sau nu te-a văzut nimeni cum le așezai până acuma? – Înalt Preasfinția voastră, slujesc în fiecare zi Sfânta Liturghie și am diacon un înger, care vede cum așez părticelele, dar nu mi-a zis nimic. Iertați-mă că am făcut greșeala asta, nu știu prea multă carte. De acum înainte voi avea grijă să le așez cum trebuie. – Cine ai spus că te slujește? – întrebă episcopul mirat. Nu te ajută un ieromonah ceva? – Nu, răspunse preotul, ci îngerul Domnului. Atunci pe loc a amuțit episcopul.

Ce să mai spună? Și-a dat seama că stă de vorbă cu un preot sfânt. La amiază, după Trapeză, episcopul, luându-și rămas bun de la egumen și de la ceilalți monahi, a plecat de la mănăstire. În ziua următoare, preotul a început să săvârșească Sfânta Proscomidie, după cum îi era obiceiul. Imediat a apărut îngerul Domnului pentru a-i sluji. Observând că, de data aceasta, preotul așezase corect părticelele pe Sfântul Disc, i-a zis: – Bine, părinte! Acum ai așezat corect părticelele. – Deci tu știai de atâția ani că le pun greșit și totuși nu mi-ai zis nimic. De ce nu mi-ai atras atenția ca să mă corectez? – Vedeam că le așezi greșit, dar nu am dreptul să-ți fac observație. Nu sunt vrednic să-l corectez pe preot. Eu am poruncă de la Dumnezeu să-i slujesc preotului, nu să-l corectez.

Sursa:http://www.pemptousia.ro/2014/03/preotul-si-proscomidia/

Cum să îți ajuți Părintele

Marele Sinod Panortodox (anul 2016?) şi problemele legate de convocarea şi desfăşurarea lui

de ieromonahul Petru Pruteanu

I. Marele Sinod Panortodox nu-şi propune să abordeze probleme dogmatice, ci doar canonice, liturgice şi sociale. Un astfel de Sinod, care să abordeze probleme strict organizatorice, nu s-a mai convocat din anul 692, când a avut loc Sinodul Trulan, numit şi Quinisext, pentru că a abordat problemele canonice acumulate din timpul Sinoadelor V şi VI Ecumenice. Deci, Biserica are deja experienţa de a aborda în sinoade distincte problemele dogmatice şi cele canonice, iar Sinodul care se programează se vrea mai degrabă un „al II-lea Trulan”, decât un „al VIII-lea Ecumenic”. La moment, Biserica are destul de clar formulate dogmele sale (poate cu excepţia unor chestiuni legate de antropologie sau Sfintele Taine) şi, prin urmare, nu se vede necesitatea abordării unor probleme dogmatice. Şi, întrucât, subiecte dogmatice nici nu vor fi discutate, temerile privind schimbarea dogmelor sunt totalmente neîndreptăţite. Nimic ieşit din comun nu se poate întâmpla la Sinod mai ales că, în urma insistenţelor Patriarhiilor Moscovei şi Georgiei, s-a hotărât ca orice decizie să fie luată prin consens. Deci, practic, fiecare Biserica Ortodoxă Autocefală, are drept de veto şi nici o decizie nu va fi luată dacă nu va exista consensul tuturor celor prezenţi.

II. Acest Sinod, ca şi oricare altul, nu-şi poate atribui rolul de „Sinod Ecumenic”. Toate Sinoadele Ecumenice au fost receptate şi numite astfel abia ulterior, fie prin consensul tacit, fie prin proclamarea unui Sinod ulterior. Chiar şi Sinodul VII Ecumenic (anul 787), care aparent este ultimul, a fost proclamat ca „ecumenic” ulterior, iar Sinodul din 2016 poate proclama ca „ecumenice” şi alte Sinoade care au avut loc din secolul VIII încoace. Prin aceasta nu vreau să spun că un Sinod are nevoie de ratificări ulterioare, căci deciziile devin normative imediat după adoptare, ci precizez că statutul de „sinod ecumenic” este atribuit ulterior, reieşind din importanţa şi receptarea lui la nivel panortodox. Biserica niciodată n-a dogmatizat sau oficializat numărul de şapte Sinoade Ecumenice, iar pretinsele „profeţii” că un al VIII-lea Sinod ar însemna „sfârşitul lumii”, chiar dacă vin din partea unor oameni cu o înaltă trăire ascetică, denotă grave lacune în cunoaşterea istoriei Bisericii şi a dreptului canonic. De exemplu:

a) În anul 879 a avut loc un Sinod la Constantinopol, care a condamnat erezia latină „filioque” şi orice modificare a Simbolului de Credinţă. Acest Sinod a avut toate caracteristicile unui Sinod Ecumenic(!) şi mult timp a fost numit în Răsărit „al VIII-lea Sinod Ecumenic”. Bineînţeles, Occidentul niciodată n-a recunoscut acest Sinod şi nu-l menţionează în manualele de istorie, iar plagiatorii noştri de manuale occidentale de asemenea nu spun mare lucru despre acest Sinod. Dar Teodor Balsamon (sec. XII), Nil al Tesalonicului (sec. XIV), Nil de Rhodos (sec. XIV), Simeon al Tesalonicului (sec. XV), Marcu al Efesului (sec. XV), Dositei al Ierusalimului (sec. XVII) ş.a., au considerat Sinodul de la Constantinopol din anul 879 drept al VIII-lea Sinod Ecumenic. Reiterând acest lucru, devine foarte clar că nici o unire cu romano-catolicii nu poate avea loc până nu va exista o condamnare oficială din partea lor a adaosului „filioque”. Iată de ce, şi teologilor ortodocşi ecumenişti nu le convine să spună adevărul despre al VIII-lea Sinod Ecumenic din anul 879, ţinut în timpul Sf. Fotie, patriarhul Constantinopolului.

b) În anul 1351, tot la Constantinopol, a avut loc un Sinod care a formulat învăţătura despre har şi energiile necreate, propusă de Sf. Grigore Palama. Din motive obiective(!), la Sinod n-au putut participa decât ierarhi ai Patriarhiei Constantinopolului şi un delegat al patriarhiei Antiohiei. Însă, la un Sinod precedent (1347), cu aceeaşi tematică, participase şi patriarhul Lazăr al Ierusalimului, care ulterior a semnat şi hotărârile Sinodului din 1351 alături de patriarhul Ignatie al II-lea al Antiohiei. La scurt timp, decizia Sinodului a fost „ratificată” şi de Sinoadele Bisericilor din Bulgaria, Serbia şi Rusia, şi receptate fără obiecţii de toate Bisericile Ortodoxe. Acest lucru l-a făcut pe Nil de Rhodos (sec. XIV), mare canonist şi ierarh, să considere Sinodul din 1351 drept „al IX-lea Sinod Ecumenic”. Această idee era larg răspândită în sec. XIV-XV, dar nu existau condiţii pentru convocarea unui Sinod mai mare, care să confirme ecumenicitatea Sinodului din 1351, iar mai târziu, situaţia politică s-a înrăutăţit şi mai mult, încât problema a fost definitiv abandonată, mai ales că nimeni nu avea rezerve faţă de dogmele proclamate la Constantinopol în timpul disputelor palamite.

Prin urmare, a spune că Biserica Ortodoxă are doar şapte Sinoade Ecumenice şi nu poate avea mai multe, înseamnă o limitare a vieţii Bisericii la sec. VIII – idee foarte convenabilă romano-catolicilor, care ne-au şi băgat în cap că Sf. Ioan Damaschin ar fi „ultimul Sfânt Părinte din Răsărit”, ceilalţi fiind doar „teologi ai epocii post-patristice”. Viaţa Bisericii este însă dinamică, iar harul Duhului Sfânt este lucrător în Biserică până astăzi şi „ne va călăuzi la tot adevărul” (Ioan 16:13) ori de câte ori va fi nevoie, şi anume prin glasul sobornicesc al Bisericii, nu prin persoane particulare, indiferent cât de înduhovnicite ar fi sau ar părea că sunt.  

III. Convocarea unui Sinod Panortodox este într-adevăr o mare necesitate pentru viaţa Bisericii Ortodoxe, având în vedere că istoria şi naţionalismul ne-a izolat foarte mult, încât Biserica Ortodoxă nu se mai prezintă ca o Biserică unitară şi indivizibilă. Există multe probleme organizatorice, atât pe plan local, cât şi în diaspora, care rămân nerezolvate din cauza ambiţiilor şi intereselor geopolitice şi economice promovate de unii ierarhi. În Europa Occidentală şi în America există mai multe jurisdicţii paralele, iar Constantinopolul şi Moscova au uneori câte 2-3 jurisdicţii paralele în acelaşi spaţiu geografic. Toate acestea, nu numai că contravin Canonului 8 al Sinodului I Ecumenic („să nu fie doi episcopi într-o cetate”), dar şi creează confuzii şi spirit de concurenţă, străin Evangheliei. Ideal ar fi ca toţi ortodocşii din America sau din Europa Occidentală să aibă patriarhiile lor, iar ierarhilor să li se împartă eparhiile în aşa fel încât prezenţa ortodoxă să nu se limiteze la „deservirea” diasporei, ci mai ales la convertirea eterodocşilor şi aducerea lor în Biserica cea Adevărată (nu prin metode de prozelitism sectar, ci prin mărturisirea orthodoxiei şi orthopraxiei).

Este foarte important de a stabili şi nişte principii generale privind practica divorţului şi recăsătoriei, dar şi problema căsătoriilor mixte (cu persoane de altă confesiune). Sunt necesare principii clare de recunoaşterea a divorţului şi oferire a dispensei de recăsătorire.

Nu există unitate nici în ceea ce priveşte practica posturilor şi a dezlegărilor, mai ales că trei dintre posturile noastre (al Naşterii Domnului, al Sfinţilor Apostoli şi al Adormirii Macii Domnului) s-au generalizat abia în sec. XII, neavând o reglementare sinodală. A discuta despre posturi la un Sinod Panortodox nu înseamnă automat a le desfiinţa, aşa cum se alarmează unii. Este însă important să precizăm că, a impune mirenilor regulile unui tipic monahal din sec. XIII, aşa cum se întâmplă acum, fără a stabili principii clare de dispensă, tot nu este corect.

IV. Consider că ar fi fost important ca la Sinod să se mai discute următoarele probleme:

• Necesitatea catehizării înainte de primirea Botezului şi a altor Taine. Stabilirea unor practici unitare în toată Biserica Ortodoxă;
• Reguli privind (ne)recunoaşterea Sfintelor Taine săvârşite în afara Bisericii Ortodoxe sau a structurilor ei canonice. La moment, Bisericile Autocefale nu au o practică unitară (uneori se acceptă hirotonia clericilor eretici, dar nu se acceptă hirotonia şi nici măcar botezul unor schismatici);
• Uniformizarea unor texte şi practici liturgice (scoaterea troparului ceasului al III-lea din epicleză, citirea cu voce tare a rugăciunilor, stabilirea unor reguli generale privind pregătirea pentru împărtăşire şi legătura dintre spovedanie şi împărtăşanie, [ne]sfinţirea icoanelor, diferite practici la Sf. Maslu, diferenţierea tipicului parohial de cel monahal etc.)
• Elaborarea unui nou sistem de citiri biblice (cu fragmente din Vechiul Testament la fiecare Vecernie şi cu un nou sistem de împărţire a pericopelor din Apostol şi Evanghelie, aşa încât mirenii să poată auzi, pe parcursul a 2-3 ani, întreg textul Noului Testament. Sistemul actual este conceput pentru mănăstiri cu slujbe zilnice şi oricum are multe carenţe.)
• Sistematizarea normelor Canonice din primul mileniu. Există o mulţime de Canoane ieşite din uz sau care se contrazic reciproc, iar organizarea Bisericilor Autocefale este mult prea diferită. În acest sens, ar fi util un nou „Pidalion”, care să fie aprobat şi implementat la nivel panortodox.
• Societatea modernă aşteaptă formularea unor principii duhovniceşti, şi realiste în acelaşi timp, privind contracepţia sau fecundarea artificială.

Ar putea să fie şi multe alte probleme care-mi scapă, dar cred că cele mai importante au fost punctate.

Rămâne ca fiecare Biserică Ortodoxă Autocefală să-şi pregătească „echipa”, nu pentru a fi în stare „să-i bată” pe ceilalţi, ci pentru a putea dialoga şi lua hotărâri înţelepte şi duhovniceşti pentru binele Bisericii. Ierarhii şi teologii-asistenţi trebuie să înveţe foarte bine engleza şi greaca (veche şi nouă), istoria şi practica fiecărei Biserici, dar şi dreptul canonic, liturgica, bioetica şi toate celelalte.

Nu exclud că am putea avea şi mari dezamăgiri în legătură cu organizarea sau hotărârile Marelui Sinod Panortodox. Dar nu-i firesc ca, din cauza unor astfel de temeri, nici să nu se organizeze Sinodul. Am încrederea că principiul consensului, buna pregătire a ierarhilor, dar mai ales harul Duhul Sfânt, vor asigura o bună desfăşurare şi formularea (nu luarea) unor hotărâri ortodoxe şi funcţionale.

P.S. Întrucât, pe alte pagini electronice, n-am văzut să existe discuţii serioase la acest subiect, propun ca blogul sau forumul nostru să devină o platformă virtuală de discuţii. Nici nu ştiţi cum vreun ierarh citeşte aceste lucruri şi va ţine seama de ele la Sinod…

Comentarii de pe blog parintelui  Petru :

Andrei Creacico spune:

- Relaţiile cu celelalte confesiuni creştine; – Mişcarea Ecumenică; De ce consideraţi că acestea nu sunt probleme dogmatice? Punctele acestea sunt direct legate de ecleziologie, deci sunt dogmatice, şi tocmai de aceste subiecte sunt legate “temerile”. Ideea e că documente ecumeniste au fost semnate de biserici în particular (cum ar fi relaţia BOR cu monofiziţii, sau recunoaşterea lucrării harului “vătămat” la eretici de către BORu, la care se adaugă noianul de documente a CMB şi CEB recunoscute oficial de către bisericile ortodoxe oficiale), deci, e de aşteptat ca astfel de hotărâri să fie luate şi la nivelul sinodului respectiv.

1. © Ieromonah Petru Pruteanu spune:

   16/03/2014 la 01:40

   Andrei, ai dreptate când spui că subiectele respective au o legătură cu dogma eclesiologică, dar nu în mod exclusiv. Cuvântul “relaţie” poate să însemne şi ceva de ordin social sau un apel la unirea forţelor împotriva invaziei islamice sau împotriva secularizării. 

   Eu cred că cele 2 Bisericii ieşite din CMB, cea Georgiană şi Bulgară, se vor folosi de dreptul lor de veto în cazul unor abateri grave. Plus că Biserica Elladei (nu cea a Constantinopolui) este vădit anti-papistaşă (cu mici excepţii). Nu-i exclus să fie careva încercări oculte, dar să nu-L excludem totuşi pe Dumnezeu din schemă. 

• victor spune:

  15/03/2014 la 20:33

  ,,Rămâne ca fiecare Biserică Ortodoxă Autocefală să-şi pregătească „echipa”

  Ar fi foarte necesara o pre-catehizare a ,,poporului” ca sa nu mai avem atata ,,galagie” facuta de catre agitatorii ,,traditionalisti” care urmeaza in mod orbeste litera unor canoane si prescriptii. Oricat le spui oamenilor niste principii simple si logice, tot nu inteleg. Cum schimbi o litera, cum te cauterizează ca eretic. Romanii ori sunt total agnostici,  ori au aceasi gandire precum rusii din timpul reformelor nikoniene din sec XVII. Exista, din pacate, riscul schismelor.

  Este necesar ca postul Sfintilor Apostoli sa fie formulat intr-o maniera mai logica, rationala.Este ilogic sa postim, in unii ani, mai mult decat pentru Hristos si in mai numerosi ani decat atat, mai mult decat pentru Maica Domnului.

  Sper sa se ,,insanatoseasca” patriarhul Antiohiei pana la sinod. Este trist si frustrant sa vezi cum jurisdictiile ortodoxe se bat prin tribunale pentru o biserica ortodoxa, sau cum isi caterisesc una alteia preotii, sau se cearta pe misionarismul in tarile neortodoxe.

  Răspunde

• fr. Mihail spune:

  16/03/2014 la 14:39

  Cred ca ar trebui sa  discute fiecare Sinod local ce ar mai fi de adaugat la Marele Sinod Panortodox. Poate ar mai trebui adaugate unele lucruri, ca de exemplu problema biometriei, care e in pericol sa creeze schisme.

  Răspunde
  1. © Ieromonah Petru Pruteanu spune:

     16/03/2014 la 22:54

     Şi eu am rămas mirat că nu s-a modificat ordinea de zi, pentru a exclude toate gunoaiele ecumeniste şi să fie incluse alte probleme mult mai arzătoare şi mai necesare.

     Dar sperăm că şi această carenţă va fi înlăturată. Mi-ar plăcea ca BOR să se implice mai mult în discuţii mai ales că e a doua Biserică Autocefală ca număr de credincioşi după cea Rusă.

• Adrian Iuga spune:

  17/03/2014 la 00:51

  Inainte de toate m-a bucurat la toata reuniunea de la Istambul un aspect subliniat de PF. Daniel: ” ierarhii BO sa se reuneasca macar odata la doi ani pentru a discuta probleme ce se ivesc si sa le rezolve pasnic”. Inspirat cuvant zic. Acum pe mine ce ma tulbura ii faptul ca in desfasurarea sinodului vor fi reprezentanti numai episcopii! Sf. Atanasie era doar diacon si pt aia a adus niste lucruli incredibile pt desfasurarea sinodului! Ma intreb: chiar atata autosuficienta sa fie in episcopi incat sa se considere cunoscatorii ortodoxie pe de-a-ntregul? Cat despre sinod? ‘Om trai si ‘om vedea! prea mari sperante nu imi pun deoarece ei au formulat mai multe pozitii cu impartirea “ciolanului” decat legate de viata si dinammizarea credintei! Trist

  Răspunde
  1. © Ieromonah Petru Pruteanu spune:

     17/03/2014 la 01:12

     Sf. Atanasie ca diacon nu era decât asistentul arhiepiscopului Alexandriei. Fiţi sigur că şi acum vor fi antrenaţi teologi şi specialişti de toate rangurile şi treptele. Dar într-un Sinod poate avea drept de vor doar un ierarh şi, mai exact, un ierarh eparhiot (căci statutul de “episcop vicar” oricum e o anomalie canonică şi un vicar n-ar trebui să poarte mitră). 

Sursa: http://www.teologie.net/2014/03/15/marele-sinod-panortodox-probleme/comment-page-1/#comment-18371

Ὀρθόδοξος Τύπος: SFÂNTULUI GRIGORIE PALAMA (1296-1359) de Pr.Conf.Univ. Dr. Dorel Man

Teologii susțin faptul că prin învățăturile sale Sfântul Grigorie Palama a stat la baza isihasmului românesc. Cercetările recente demonstrează că  isihasmul la români este din epoca în care a trăit și activat Sfântul Grigorie Palama. El pecetluit manifestarea vieții și a spiritualității ortodoxe în ținuturile carpato-dunărene și până în țările nordice ale Europei

65o ANI DE LA INTRAREA ÎN ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU A SFÂNTULUI GRIGORIE PALAMA (1359-2009)[i]

articol aparut în publicația săptămânalului Presa Ortodoxă (Ὀρθόδοξος Τύπος 29, martie 2013, nr. 1982, p. 5) din Grecia și  preluat din limba greacă de Graiul Ortodox

             de Pr.Conf.Univ. Dr. Dorel Man de la  Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj

                        Scrierile Sfântului Grigorie Palama (1296-1359), canonizat în anul 1368, în literatura teologică ortodoxă românească au apărut destul de târziu, în secolul al XVIII-lea, prin  manuscrisele și tipăriturile de la Episcopia Râmnicului din Țara Românească și Mănăstirea Neamțu din Moldova,  importante centre de cultură ortodoxă  românească, de unde se difuzau  în toate provinciile românești.

                        Teologii susțin faptul că prin învățăturile sale Sfântul Grigorie Palama a stat la baza isihasmului românesc. Cercetările recente demonstrează că  isihasmul la români este din epoca în care a trăit și activat Sfântul Grigorie Palama. Doctrina și practicile isihaste au devenit  trăire duhovnicească de-a lungul veacurilor în arealul Țărilor române[1], gazde a mari personalități isihaste ale secolului al XIV-lea și nu numai. Monahii din aceste ținuturi, formați la Sfântul Munte Athos, au practicat spiritualitatea atonită și au cunoscut  și transmis învățătura marilor mistici ortodocși. Astfel, la români isihasmul palamit a venit prin relațiile Țărilor române cu Bizanțul, cu Sfântul Munte Athos, cu Serbia și Bulgaria. El a fost promovat după 1359 de mitropolitul Iachint al Ungrovlahiei, de Nicodim de la Tismana, fost egumen la Hilandaru-Athos,  de ucenicii săi care se stabilesc în nordul Dunării după anul 1370 la Prislop-Transilvania, de Filotei de la Cozia și de exarhul bizantin Grigorie Țamblac care vine în Moldova unde va comupne Vieți de Sfinți și va întreține relații cu patriarhul Eutimie și mitropolitul Ciprian al rușilor[2].

                        Debutul și evoluția isihasmului în Ortodoxia românească sunt marcate de cel mai reprezentativ trăitor în duhul palamitic al secolului al XVIII-lea, Paisie Velicikovski (1722-1794) prin promovarea marelui curent duhovnicesc ce îi poartă numele, paisianismul, care deschide a doua fază a isihasmului românesc adus de el în Moldova cât și în Ucraina[3] de la Muntele Athos, pe vremea apariției  Filocaliei  de la Veneția din 1782, sub îndrumarea Episcopului de Corint, Macarie și a Sfântului Nicodim Aghioritul. Secolul al XVIII-lea  îi aduce în actualitate pe Sfinții Părinți și rămâne epoca declanșării prin excelență  a curentului filocalic[4] aflat la loc de cinste în România, care depășește granițile, contribuind și la reînnoirea Ortodoxiei ucrainiene și ruse.

                      La români Duminica II-a din Postul Mare numită a Sfântului Grigorie Palama a avut și are un rol deosebit în  sublinierea importanței și în preamărirea Duminicii Ortodoxiei[5], pentru îndemn la stăruință și perseverare în post și rugăciune pentru această perioadă.

                      Date importante despre Sfântul Grigorie Palama aflăm  la începutul secolului al XVIII-lea de la Episcopul Inochentie[6] al Râmnicului, călugărit la Mănăstirea Tismana și hirotonit la Belgrad, cu tradiții monahale atonite, prin tipărirea Triodului din anul 1731, în românește, care cuprinde  slujba Sfântului Grigorie Palama și date despre viața și activitatea sa. Pe foaia de titlu a Triodului[7] sunt scrise următoarele: TRIODION // Acum întâi într-acest chip,// Tipărit.// În Sfânta Episcopie a Râmnicului.// Și desăvârșit mai Luminat în Limba românească. Așezat. // Cu nevoința și cu toată cheltuiala // a Prea Sfințitului și de Dumnezeu // iubitorului. //Kir: INOCHENTIE, // Episcopul Râmnicului.// Anul de la Hs. 1731, Iulie 20.  

                         În versiunea menționată mai sus față de ediția publicată în anul 2000 de Ed IBMBOR, diortosită de Pr. Prof Ene Braniște, nu există schimbări esențiale. Totuși, amintesc  aproape peste tot înlocuirea prepoziției pre cu prepoziția pe; înlocuirea termenului de călugăr, pe care noi îl considerăm mai potrivit la români, cu cel de monah precum și cel de suflet (nu spirit) cu  cel de duh, folosite în ediția diortosită. Cât privește sinaxarul putem afirma că sunt nesemnificative schimbările care au avut loc în textul folosit în prezent.

                        La începutul secolului al XIX-lea, apare o traducere din grecește în românește, o mică parte din opera sa,  realizată de  Mitropolitul Grigorie Dascălul al Ungrovlahiei intitulată:  Două cuvinte doveditoare despre purcederea Sfântului Duh,  tipărită la  Buzău în anul 1832. Tot din acest secol amintim existența în Biblioteca Academiei Române a manuscrisului nr. 3594,  f. 49, intitulat: Grigorie Palama, Cuvânt către monahia Xeni, iar cu nr. 47  în Biblioteca Patriarhiei Române.

                        Activarea teologică și tipărirea operei Sfântului Grigorie Palama au fost făcute la români în special  de preotul profesor Dr. Dumitru Stăniloae prin traducerile din limba greacă și alcătuirea volumului cu titlul: Viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama, tipărit la Sibiu în anul 1938, retipărit de Editura Scripta, București, 1993, 301 p. Despre această carte Episcopul  de Diokleia,  Kallistos Ware  afirma, printre altele,  următoarele: „Prima lucrare de referință a Părintelui Dumitru, scurtă dar bine documentată, Viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama, a fost publicată în anul 1938. La acel moment, teologia palamită ajunsese aproape necunoscută în lumea ortodoxă, în timp ce studiile dedicate acestei teologii de învățatul romano-catolic Martin Jugie erau scrise dintr-o perspectivă evident ostilă. În renașterea palamismului, care a transformat Ortodoxia în ultimele cinci decenii, Părintele Dumitru poate fi considerat un pionier cu o influență decisivă… El a rămas permanent un teolog în tradiția palamită, atribuind o semnificație centrală distincției pe care Sfântul Grigorie Palama a făcut-o între firea și energiile lui Dumnezeu”[8].

                        Cartea a fost într-adevăr o lucrare de referință a teologului Dumitru Stăniloae, personalitate marcantă a teologiei ortodoxe contemporane, volum dedicat vieții și activității Sfântului Grigorie Palama. Conținutul cărții prezintă frământările spirituale ale epocii și mai ales  confruntarea  accerbă a misticii răsăritene cu raționalismul scolastic. Învățătura Sfântului Grigorie Palama despre deosebirea dintre ființa și lucrările dumnezeiești, despre cunoașterea directă și duhovnicească a lui Dumnezeu, despre „îndumnezeirea” omului sau unirea lui cu Dumnezeu prin trăirea religioasă abisală, reprezintă una dintre culmile teologiei ortodoxe care a marcat peste veacuri, până astăzi, întreaga religiozitate ortodoxă și  de un interes general pentru lumea creștină. Aceste tratate traduse și adnotate de marele teolog român oferă creștinilor fundamentele gândirii religioase a Sfântului Grigorie precum și a trăirii autentice în cadrul marilor tradiții ale creștinismului răsăritean.  

                        Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române  tipărește în anul 1978,  Filocalia sau Culegere din Scrierile Sfinților Părinți, volumul VII, ce  prezintă pe Nichifor din Singurătate, Teolipt Mitropolitul Filadelfiei,  Sf. Grigorie Sinaitul, și Sf. Grigorie Palama, traducere din grecește, introduceri și note de teologul Dumitru Stăniloae.

                        Acest volum al Filocaliei românești cuprinde o parte importantă din opera Sf. Grigorie Palama intitulată: 150 de capete despre cunoștința naturală, despre cunoașterea lui Dumnezeu, despre viața morală și despre făptuire (Tomul aghioritic) și Cuvânt pentru cei ce se liniștesc cu evlavie; Despre rugăciune; Despre sfânta lumină; Despre împărtășirea dumnezeiască și îndumnezeitoare,  volum retipărit în anul 2007 și de Editura Humanitas, București, 476 p..

                        Importantă este apariția în spațiul editorial românesc la Editura Enciclopedică București, 1995, a cărții lui  John Meyendorff,  Sfântul Grigorie Palamas și mistica ortodoxă, traducere de Angela Pagiu, în „Colecția Orizonturi spirituale”, 143 pagini, coordonatorul colecției,  profesor univ. dr. Remus Rus. Volumul este structurat în  trei capitole: 1. Tradiția spirituală a monahismului răsăritean, 2. Grigorie Palamas, teolog al isihasmului, 3. Isihasmul după Grigorie Palamas și Concluzii, unde autorul afirmă următoarele: „Rugăciunea lui Iisus, așa cum a fost ea înțeleasă de Sfinții Părinți, nu înlocuiește deci niciodată harul mântuitor al Sfintelor Taine, ea nu face decât să caute această împlinire. Tradția isihastă dă astfel o soluție echilibrată problemei pe care  duhovnicii și-o pun foarte des: aceea care constă în a pune într-o armonie perfectă cucernicia individuală cu pietatea liturgică. Savanții isihasmului au găsit acest echilibru, datorită concepției lor despre om, moștenită din Biblie. Cercetarea cunoașterii obiective constituie, dimpotrivă, caracterul propriu al misticii isihaste: o cunoaștere obiectivă a lui Dumnezeu prin om, considerat ca ființă întreagă. În definiția dogmatică a acestui capital, Grigorie Palamas a jucat un rol esențial și merită, în această calitate, locul pe care îl are în tradiția Bisericii Ortodoxe. Numai omul întreg poate să primească harul și nu una sau alta din părțile componente ale compusului uman: imaginația sa, sufletul său, trupul său, luate separat. De aici mustrările violente ale savanților isihaști față de viziunile trupești (numai trupești!), sau imaginare (numai imaginare!). Și unele și altele constituie, în egală măsură, ispite ale diavolului care caută să distrugă unitatea omului, această unitate pe care a restabilit-o Hristos prin venirea Lui, acordându-i nemurirea. (…) Victoria Lui Palamas a însemnat victoria umanismului creștin asupra umanismului păgân al Renașterii”[9].

                        Anul 2000 prin Editura Bunavestire, Bacău, aduce la tipar cartea  Mitropolitului de Nafpaktos, Hierotheos, Sfântul Grigorie Palama Aghioritul, Traducere de prof. Paul Bălan după ediția în limba engleză și diortosire după originalul grec din 1991, 415 p., volum structurat în 13 capitole care prezintă după cum afirmă autorul „trăsături ale vieții și învățăturilor  Sfântului Grigorie Palama. Îl putem admira astfel pe sfânt ca isihast, teolog, preot, luptător împotriva ereziilor, sociolog – un mare trăitor atonit care teologhisește, învață și își călăuzește turma duhovnicească, opunându-se ferm tuturor ereziilor”[10].

                         După anul 2000 Editura Anastasia, București, tipărește în două volume:

                       Sfântul Grigorie Palama,  Omilii,  traduse de Constantin Daniel, reeditate în anul 2004, iar volumul III, 412 pagini, cuprinde Omilia 36 până la Omilia 63 inclusiv,  apare cu binecuvântarea Mitropolitului Banatului, Nicolae Corneanu în anul 2007, traducere de Parascheva Grigoriu. Aceste ediții nu sunt însoțite de studii cu privire la opera și activitatea Sfântului Grigorie Palama.

                        O altă apariție editorială este derulată în anul 2005 intitulată: Sfântul Grigorie Palama, Opere complete I, Editura Patristica, București 2005, ediție critică de Preotul Cristian Chivu.

                        O reactivare a operei Sfântul Grigorie Palama apare recent în Colecția „Filocalica”, inițiată de prestigioasa Editură Deisis din Sibiu care și-a propus un proiect editorial de mare amploare în arealul cultural teologic din România, astfel apare primul volum intitulat: Sfântul Grigorie Palama, Fecioara Maria și Petru Atonitul – prototipuri ale vieții isihaste și celelalte scrieri duhovnicești, Scrieri II, colecția Filocalica, Editura Deisis, Sibiu, 2005, 456 p. Creștinii români au posibilitatea să cunoască doctrina isihastă și trăirea autentică în duhul isihiei prin volumul amintit care posedă un studiu exegetic pe 170 de pagini intitulat: Sfântul Grigorie Palama – Scriitor duhovnicesc isihast, semnat de profesorul universitar diacon Ioan I. Ică jr., editorul volumului,  de la Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna” din Sibiu, iar în al doilea rând  se impune ca  o antologie a textelor isihaste  ale spiritualității bizantine. În cercetarea sa, teologul de la Sibiu conchide că: „Sfântul Grigorie Palama a oferit descrierea ideală a trei versiuni de isihasm înțeles drept adevărată filozofie  a vieții creștine, integrată exemplar în viața tainică a Fecioarei Maria în templu (Cuvântul  despre intrarea și viața ei în Sfânta Sfintelor); un isihasm anahoretic pentru pustnici (Viața Sfântului Petru Atonitul, un isihasm pentru monahii din mănăstiri (Tratatul- epistolă către Xeni) și un isihasm laic pentru intelectuali (Tratatul- epistolă către filozofii Ioan și Teodor) – toate expresii ale spiritualității la care sunt chemați toți creștinii. În inima acestor scrieri se află  o originală sistematizare a tradiției isihaste centrată trinitar, fundamentată antropologic și mariologic, decschisă intelectual. Astfel înțelese, scoase din uitare și ignoranță, din evaluări minimalizate și exaltări triumfaliste, scrierile duhovnicești ale Sfântului Grigorie Palama vorbesc în același timp despre drama și spiritualitatea unei epoci și rămân cea mai bună introducere în teologia și opera sa”[11].

                        Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe  Române, cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist, va retipări în anul 2006, lucrarea Preotului Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, Membru al Academiei Române, cu același titlu și conținut: Viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama, 451 pagini cu o   Precuvântare  a Preafericitului Patriarh Teoctist, unde afirmă următoarele: „Nu de puține ori, putem vedea că învățătura teologică a Sfântului Ierah Grigorie Palama este fie simplificată până la nivelul câtorva concluzii ale ei, fie,  dimpotrivă, este înfățișată ca o culme, vrednică de uimire, a cugetării teologice răsăritene, pecetluindu-i acesteia unicitatea. (…) Prin ea s-a mărturisit și întărit întemeierea biblică și patristică a viețuirii și rugăciunii isihaste, a teologiei îndumnezeirii omului total  – suflet și trup – , prin împărtășirea, datorită necuprinsei și nespusei iubiri a lui Dumnezeu Cel în Treime închinat. Această teologie a energiilor divine necreate, lămurită la căldura și lumina harului dumnezeiesc însuflețitor a unei tradiții isihaste neîntrerupte – căreia i-a aparținut însuși monahul atonit Grigorie – , dar și în focul multor pătimiri și controverse ale Sfântului Ierarh Grigorie Palama cu iscusiții și neîmpăcații adversari ai tradiției de gândire și viață duhovnicească a Bisericii, a avut dintru început un neclintit temei. Pe acesta îl formula astfel Sfântul Arhiepiscop al Tesalonicului: <Nimic nu este mai presus de sălășluirea și de arătarea lui Dumnezeu în noi, nici egal, nici apropiat de ea, iar pe de altă parte noi știm că împlinirea poruncilor lui Dumnezeu procură și cunoștință, și încă adevărată cunoștință… Dar nu numai cunoștință, ci și îndumnezeire. Iar pe aceasta o dobândim primind și văzând în noi salva lui Dumnezeu, în Duh>. (Cuvânt pentru cei ce se liniștesc cu evlavie, în vol. VII, al Filocaliei române, p.287). Părintele Dumitru Stăniloae a dat Bisericii sale –într-o prioadă în care interesul pentru învățătura palamită era aproape stins în Răsăritul creștin, în timp ce faimoșii teologi apuseni discreditau cu mult zel, precum varlaamiții și achindiniții de odinioară, învățătura cea sănătoasă o Ortodoxiei, apărată de acest mare dascăl al Bisericii dreptmăritoare – o lucrare de căpătâi, de care nu se pot lipsi nici astăzi cei care se încumetă să scrie despre personalitatea impunătoare și despre învățătura Sfântului Grigorie Palama. Mai mult, scrieri apologetico-dogmatice palamite importante ne-au fost tâlcuite în românește și comentate tot de Părintele nostru Dumitru Stăniloae, atât în volumul de față cât și în vol. VII al Filocaliei Române”[12].  

                        De asemenea, cu  aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în anul 2006, Editura Mănăstirii Sihăstria  publică Viețile Sfinților, Ediția III-a, adăugită, pe toate lunile sub îngrijirea P.C. Arhimandrit Ioanichie Bălan. Volumul pe luna noiembrie la ziua 14, redă viața și activitatea Sfântului Grigorie Palama, făcătorul de minuni, Arhiepiscopul Tesalonicului, în sinteză pe 15 p. Amintim că anul 2008 aduce prin colecţia Stâlpii Ortodoxiei volumul intitulat: Viaţa şi nevoinţele celui între sfinţi părintelui nostru Fotie cel Mare, Patriarhul Constantinopolului, Marcu Evghenicul, Mitropolitul Efesului şi Grigorie palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, traducere de Constantin Făgeţan, Ed. Cartea ortodoxă, Ed. Egumeniţa, 2008. Volumul prezintă de la  p. 299-484 viaţa, activitatea precum şi o parte importantă din opera cu problemele stringente ale epocii promovării isihasmului în controversele cu oponenţii săi.

                        O recentă apariție cu privire la o parte importantă din opera Sfântului Grigorie Palama este cartea intitulată: Dreapta credință în scrierile Sfinților Părinți: Sfântul Fotie, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Ioan Damaschinul,  Vol. II, Ediție îngrijită de Florin Stuparu, Tipărită cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Editura Sofia, București, 2009, 323 p. Volumul  redă cele: Două cuvinte doveditoare pentru purcederea Sfântului Duh ale Sfântului Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, tălmăcite din limba elinească de Mitropolitul Ungrovlahiei , Kir Grigorie, tipărite în Sfânta Episcopie a Buzăului la anul 1832 de tipograful Gherontie Ieroschimonahul din Sfânta Mănăstire Neamțul[13]. De asemenea mai amintim apariția volumului intitulat: Sfântul Grigorie Palama, Epistole Dogmatice  – I- , apărut cu binecuvântarea Părintelui Mitrtopolit al Ardealului dr. Laurențiu Streza, traducere din limba greacă de Parascheva Grigoriu la Editura Anastasia, Bucuresti, 2009.

            Aceste prezentări editoriale, succinte, ale vieții și învățăturii Sfântului Grigorie Palama din literatura teologică românească  constituie pentru noi creștinii ortodocși români, acum la împlinirea a 650 de ani (1359-2009) de la intrarea lui în slava   Împărăției lui Dumnezeu, un moment de revigorare și analiză asupra operei și gândirii teologice a marelui dascăl Grigorie Palama, care a pecetluit manifestarea vieții și a spiritualității ortodoxe în ținuturile carpato-dunărene și până în țările nordice ale Europei.

Sursa: Ortodoxos Typos 29, martie 2013 ,nr. 1982 p. 5

Biserica Ortodoxă Rusă ar putea fi scindată de criza din Ucraina. Declarația Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse.

Cuvânt către Neamul Românesc

PELERIN ORTODOX: Mitropolitul Nectarie de Argolida: „Mă doare pentru situaţia din Crimeea” 

Durerea sa pentru situaţia care domneşte astăzi în Crimeea şi-a exprimat-o Înaltpreasfinţitul Mitropolit de Argolida, kyr Nectarie.

Înaltpreasfinţitul, vorbind de evenimentele din ţara Sfântului Luca, printre altele a spus: „Pentru mine este o mare durere! Regiunea aceasta o cunosc foarte bine, am fost acolo de aproximativ 100 de ori”. „Din păcate, atmosfera aceasta mocneşte de mulţi ani, ca să nu spun decenii”, a adăugat caracteristic kyr Nectarie. Mitropolitul de Argolida a spus că nu se aştepta la aşa ceva atât de curând, subliniind că „personal credeam că ceva se va întâmpla cândva, dar nu mă aşteptam să se întâmple aşa de repede şi aşa de brusc”. „Sunt uri de veacuri care, din păcate, se răspândesc între popoare şi nu-şi văd interesul, având ca rezultat faptul că a început acest rău acum şi nu ştiu cum se va încheia”, a completat Înaltpreasfinţitul. Kyr Nectarie a spus în alt punct: „Se joacă mari jocuri geopolitice şi cei mari nu ne lasă pe noi, popoarele mici, să traim in linişte şi din păcate tare mă tem că va suferi multă lume. ” „Mă rog şi sper ca Sfântul Luca să-şi pună mâna, să apere acest popor care a trecut prin grele încercări şi în războaiele anterioare”, a spus încheind Mitropolitul de Argolida.

Mitropolitul Nektarie este cel care a dus moaștele Sfântului Luka al Simferopolului în Mănăstirea Sagmata de lângă Tyva din Grecia, pecând era stareț al acestei Mănăstiri.(n. Graiul Ortodox)

Sursa: http://acvila30.ro/mitropolitul-nectarie-de-argolida-ma-doare-pentru-situatia-din-crimeea/

Se aud tot mai multe apeluri care cheamă spre o Biserică independentă ce va uni toate Bisericile Ortodoxe din Ucraina.

        

În timp ce trupele rusești s-au adunat la granița cu Ucraina, iar un vot secesional foarte discutat tocmai s-a petrecut (16 martie), Patriarhul Chiril al Bisericii Ortodoxe Ruse a îndemnat la rugăciune ca frații de o credință și un sânge să nu-și aducă pieirea unii altora. Rusia se mândrește cu o reînviere a creștinismului ortodox după decenii de persecuție din partea sovieticilor, însă un război în Ucraina ar putea spinteca Biserica Ortodoxă Rusă. Biserica își are rădăcinile în Kiev, unde cneazul Vladimir și-a botezat poporul la creștinism în 988, eveniment  văzut ca o piatră din capul unghiului pentru identitatea rusă și ucraineană. Însă, ea are rădăcini și mai adânci în Crimeea, unde, conform legendei, chiar Vladimir a fost botezat de către trimișii bizantini.

Biserica Ortodoxă din Ucraina (Patriarhia Moscovei), care are aproape 12.500 de comunități, este cea mai mare dintre Bisericile Ortodoxe existente în Ucraina. Însă, deși are un anumit grad de autonomie, cu un Sinod de episcopi care-și aleg proprii membri, liderul ei, în prezent Mitropolitul Onufrie al Cernăuților și Bucovinei, chiar dacă este ales de către Sinod trebuie confirmat de către Moscova. În predica ținută vineri, 14 martie în Catedrala “Hristos Mântuitorul” din Moscova, Patriarhul Chiril, cunoscut pentru suportul adus președintelui rus, Vladimir Putin, a sugerat că Ucraina are dreptul la autonomie. Însă a subliniat și faptul că Ucraina nu trebuie să cadă în capcana unei diviziuni spirituale de Rusia.

La ce ne referim de fapt este „lumea rusă”, marea civilizație rusească care a izvorât din fântâna baptismală a Kievului și s-a răspândit imensa întindere a Eurasiei, a declarat acesta. „Lumea rusă” a reprezentat o temă preponderentă pentru Patriarhul Chiril de la numirea sa din 2009 și se potrivește cu viziunea președintelui Putin, a declarat Antoine Arjakovsky, directorul Departamentului de cercetare de la „College des Bernardins” din Paris și fondator al Institutului pentru Studii Ecumenice din Liov. Pentru ei, democrația este un pericol, a declarat acesta într-un interviu. Au inventat o nouă mitologie, noua ideologie a „lumii rusești”, a ideii rusești, care va crea un fel de teologie a politicii. Însă, pentru Bisericile din Ucraina, protestele care l-au răsturnat pe președintele Victor Ianukovici au fost de asemenea o deșteptare religioasă electrizantă ce poate duce schimbare cutremurătoare în relațiile dintre Stat și Biserică. Imaginile dramatice cu clerici ce purtau în mâinile lor cruci și stăteau între protestatari și forțele guvernamentale au devenit virale atunci când tensiunile au escaladat în lunile ianuarie și februarie. Majoritatea Bisericilor din Ucraina au urmat o paradigmă comună creștinismului răsăritean; s-au aliniat cu Statul,a declarat pr. Cyril Hovorun, fost președinte al Departamentului pentru Relații Externe al Bisericii Ortodoxe Ruse, care a lucrat și la sediul Patriarhiei Moscovei și care în prezent studiază relațiile dintre Stat și Biserică laYale Divinity School. Bisericile, în majoritatea lor pe diferite nivele, au sprijinit cererile justificabile avute de „Maidan”, a declarat acesta referindu-se la Piața Maidan din Kiev, unde au avut loc protestele. Greco-catolicii, loiali Romei, au fost primii și cei mai activi susținători ai demonstrațiilor, a declarat dânsul. Mulții dintre ei au venit din Ucraina de Vest, de la granița cu Polonia, unde Statul și politica comunistă de prigonire a religiei sub dictatorul sovietic Iosif Stalin au fost însoțite de convertiri forțate de la Ritul Occidental Catolic la Ortodoxie. Ateismul nu a luat niciodată amploare.

Totuși, în timpul protestelor, toate Bisericile, cu ritmuri diferite realiniate cu noua agendă, a declarat Hovorun, au făcut ca rugăciunea să devină partea integrală în proteste, care a fost și un teren ecumenic de întâlnire. Maidanul, afară de faptul că a reprezentat un important eveniment civil a apărut și ca un unul religios, a declarat el. Erau săvârșite rugăciuni în fiecare zi, dimineața și seara. A fost și un fenomen religios, nu doar unul politic și social, și unul ecumenic, deoarece Maidanul a făcut posibil întâlnirea a mai multor Biserici, a mai multor lideri ai Bisericilor care nu au discutat niciodată în public.

Andrei Zubov, istoric și expert în relațiile dintre Stat și Biserică la prestigiosul Institut de Stat din Moscova pentru Relații Internaționale, aproape că a fost concediat pentru că a scris un articol de fond El a spus că dacă evenimentele vor degenera într-un război, o scindare între Bisericile Moscovei și ale Ucrainei este inevitabilă: Putin a început un proces incontrolabil. Se aud tot mai multe apeluri care cheamă spre o Biserică independentă ce va uni toate Bisericile Ortodoxe din Ucraina. (Celelalte două nu sunt recunoscute de principalele Biserici Ortodoxe din lume.) Zubov a mai preconizat că dacă relațiile dintre Rusia și Ucraina vor continua să se deterioreze, Patriarhia Constantinopolului va recunoaște eventual o Biserică Ucraineană. Ucraina este cea de-a doua țară ortodoxă după Rusia, a declarat Arjakovsky.

Un lucru este sigur: o Biserică Ucraineană unită ar putea redesena harta Ortodoxiei.

traducere şi adaptare: Lucian Filip pentru doxologia.ro sursa: http://www.huffingtonpost.com

Declarația Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse

Scrisoare deschisă a Mitropolitului Serafim de Pireu către Consiliul Suprem de grad 33 al ”Marii Loje Masonice a Eladei”

 Dovedire amanuntita a LUCIFERISMULUI ANTIHRISTIC continut in CULTUL MASONERIE

 Masoneria, din nou condamnată de către Sfântul Sinod Permanent al Biericii Ortodoxe Elene

A doua şedinţă a Sfântului Sinod Permanent pe luna martie

19/3/2014

PELERIN ORTODOX: SFANTUL SINOD PERMANENT AL BISERICII ORTODOXE ELENE CONDAMNA DIN NOU MASONERIA. AXIOS!!!

Asteptam asemenea comunicat si de pe Colina Bucuriei din capitala Romaniei!

Sfântul Sinod condamnă din nou masoneria şi consideră ca incompatibilă credinţa creştinului ortodox cu calitatea de mason. 

 S-a întrunit astăzi, 19 martie 2014, în a doua şedinţă a sa pe luna martie, Sfântul Sinod Permanent al Bisericii Eladei sub preşedinţia Preafericitului Arhiepiscop al Atenei şi al întregii Elade, kyr Ieronim. În cadrul şedinţei de astăzi: Sfântul Sinod Permanent a validat Procesele verbale ale şedinţei anterioare. 

Preafericitul Preşedinte a informat membrii Sfântului Sinod Permanent referitor la vizita sa de ieri la Azilul Bolnavilor Incurabili din regiunea Kypseli. A fost informat de către personalul administrativ şi de către angajaţii Fundaţiei în legătură cu problemele de funcţionare şi economice cu care se confruntă. De asemenea, a discutat şi cu cei internaţi în Azil. Sfânta Arhiepiscopie a Atenei, prin ONG „Misiunea”, va oferi zilnic 250 de porţii de mâncare şi va acoperi necesităţile de medicamente pentru cei internaţi.    

Ca urmare a propunerii Comisiei Sinodale privind ereziile, Sfântul Sinod a hotărât să trimită o Enciclică, prin care să se înnoiască asigurarea Sfântului Sinod către pleroma ortodoxă că nici nu a existat în trecut, nici nu există astăzi  vreun cleric al Bisericii Eladei, care să fie membru al vreunei Loji masonice. În acest mod, Sfântul Sinod condamnă din nou masoneria şi consideră ca incompatibilă credinţa creştinului ortodox cu calitatea de mason.  

După acceptarea de către Sfântul Sinod a demisiei Înaltpreasfinţitului Mitropolit de Fokida, kyr Athenagora, din cauza bătranetii, Preafericitul Preşedinte l-a desemnat ca Locţiitor în Sfânta Mitropolie de Fokida pe Înaltpreasfinţitul Mitropolit de Navpaktos şi Sfântul Vlasie, kyr Ierotei. 

În sfârşit, Sfântul Sinod Permanent a luat hotărâri referitoare la chestiuni curente de slujire.

Din partea Sfântului Sinod Permanent 

De la masonerie la Clubul Bilderberg: http://graiulortodox.wordpress.com/2012/01/09/94-de-la-masonerie-la-clubul-bilderberg/

Masoneria creatoare de noi religii creștine:

Tactica ”de la ușă la ușă” a Martorilor lui Iehova. http://graiulortodox.wordpress.com/2012/07/31/109-tactica-de-la-usa-la-usa-a-martorilor-lui-iehova-cine-sunt-martorii-lui-iehova-si-ce-cred-ei-exclusiv-martorii-lui-iehova-au-pus-mana-pe-arme-sectantii-din-romania-se-r/

INCREDIBIL! IEHOVIȘTII ȘI MASONII ”AU SCRIS” CAPITOLE ÎN MANUALUL DE RELIGIE – Ce atitudine ar trebui să avem față de masonerie?

http://graiulortodox.wordpress.com/2013/12/30/171-incredibil-iehovistii-si-masonii/

Activitatea masoneriei în biserică:

*1. ȘOC ! CONCERT ORGANIZAT ÎNTR-O SFÂNTĂ BISERICĂ ORTODOXĂ, DE ŞEFUL MASONERIEI DIN KERKIRA – partea a  I – a

http://graiulortodox.wordpress.com/2012/10/03/119-soc-concert-organizat-intr-o-sfanta-biserica-concert-organizat-intr-o-sfanta-biserica-pe-seful-masoneriei-din-kerkira/

*2. DEMONSTRAŢII DE FORŢĂ ALE MASONERIEI FAŢĂ DE BISERICA ORTODOXĂ  – partea a II – a

http://graiulortodox.wordpress.com/2012/06/18/104-demonstratii-de-forta-ale-masoneriei-fata-de-biserica-orthodoxa/

*3. NU SUNT MASON! CALITATEA DE MASON ESTE INCOMPATIBILĂ CU ORTODOXIA – Declară Mitropolitul Kerkirei(Corfului) – partea a III – a

http://graiulortodox.wordpress.com/2012/11/05/125-nu-sunt-mason-calitatea-de-mason-este-incompatibila-cu-ortodoxia-declara-mitropolitul-kerkirei-partea-a-iii-a/

*4. Scrisoare deschisă a Mitropolitului Serafim de Pireu către Consiliul Suprem de grad 33 al ”Marii Loje Masonice a Eladei”

http://graiulortodox.wordpress.com/2014/03/20/scrisoare-deschisa-a-mitropolitului-serafim-de-pireu-catre-consiliul-suprem-de-grad-33-al-marii-loje-masonice-a-eladei-2/

*5. Stă în mâinile justiţiei dizolvarea lojilor masonice

http://graiulortodox.wordpress.com/2010/08/12/se-judeca-recursul-mitropolitului-de-pireu-din-17-mai-2011/

*6. ŢARA ESTE GUVERNATĂ DE MASONERIE

http://graiulortodox.wordpress.com/2011/07/19/73-tara-este-guvernata-de-masonerie/

*7. Mitropolitul Augustin: DIALOG DESPRE ORGANIZAȚIA ROTARY

http://graiulortodox.wordpress.com/2013/11/27/168-enoriaka-nea-mitropolitul-augustin-dialog-despre-organizatia-rotary/

Condamnarea masoneriei:

1. Poziţia oficială a Bisericii Ortodoxe Române faţă de francmasonerie 11 martie 1937  ^[http://bisericasecreta.wordpress.com/2007/04/15/pozitia-oficiala-a-bisericii-ortodoxe-romane-fata-de-francmasonerie/

2. Pozitia Bisericii Ortodoxe a Greciei fata de Masonerie –  12 octombrie 1933

3 . Reînnoire – Poziţia oficială a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe din Cipru faţă de Masonerie – 11 februarie 1993.

4. Afurisania împotriva francmasoneriei dată de către Ciprian, Arhiepiscopul Ciprului (1815) http://ro.wikisource.org/wiki/Declara%C5%A3ia_lui_Ciprian%2C_Arhiepiscopul_Ciprului._Cipru%2C_2_februarie%2C_1815

5.Biserica Ortodoxă din America (OCA), printr-un document de circulaţie internă adresat preoţilor în anul 2003 a condamnat masoneria.

6. Stă în mâinile justiţiei dizolvarea lojilor masonice http://graiulortodox.wordpress.com/2010/08/12/se-judeca-recursul-mitropolitului-de-pireu-din-17-mai-2011/

Sursa:  Graiul Ortodox – BISERICA ORTODOXĂ ȘI MASONERIA – http://graiulortodox.wordpress.com/marturisirea-de-credin%c8%9ba/teme-antieretice/demonstratii-de-forta-ale-masoneriei-fata-de-biserica-ortodoxa/

7. Răspuns unei provocări

 8. Brâncoveanu între Ortodoxie şi masonerie

12. Alegerea Patriarhului   https://docs.google.com/document/d/1QNfYkBHxfGucA2xtLtdqZQa5qot3StUjB21EC3dUcig/preview

13. Hotărârile romano-catolicilor privind masoneria:

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/forum/showthread.php?t=15408

Intr-o conferință de rasunet în toată Ellada s- a cerut renunţarea la buletinele biometrice

Rezultul: nici vorba de buletine biometrice

”Clerul, monahii şi toţi fiii credincioşi ai sfintei Biserici sunt chemaţi să manifeste cu înţelepciune judecata creştină, să păzească libertatea mărturisirii credinţei lor, apărându-şi unitatea lor în Biserică pentru a aduce roade bune”.  Arhim. Sarandis sarandos

Cu mare succes a avut loc  conferința despre noile buletine biometrice în Mitropolia Pireasului,  organizată de Centrul de Studii Patristice împreună cu Sfânta Mitropolie a Pireului şi cu youtuber-ii greci, pe tema „Noul act de identitate: bilet fără întoarcere”. 

Excelenta conferinta este  tradusa in romana  de catre colaboratorii blogului Graiul Ortodox 

PROGRAMUL CONFERINŢEI

Preşedinte şi moderator: Protopresviterul Ioannis Photópoulos.

Deschidere – Saluturi.

Formaţia de muzică bizantină «Ἐν ψαλτηρίῳ».

Cuvânt de început al Înaltpreasfinţitului Mitropolit al Pireului, kir Serafim.

Dr. Dimitris Chiotakákos, Doctor în Electronică şi Telecomunicaţii al Manchester University, Marea Britanie: «Cât de inteligent poate deveni Cardul Cetăţeanului? Superarmă a oricărei puteri».

Thýmios Papanikoláou, Jurnalist – Editor al periodicului „Resálto”: «Actul de identitate electronic: Cea mai macabră verigă a totalitarismului Noii Ordini».

Chrístos Papasotiríou, Avocat al Curţii Supreme de Justiţie: «Guvernare electronică şi consimţământ. Mijloace de protecţie juridică».

                                                                  Pauză

Evstáthios Adamópoulos, economist – cadru didactic. Master of Science în Finanţe: «Actul de Identitate electronic: Practică mondială, consecinţe sociale şi psihologice».

Georgía Photeinoú (intervenţie), e-Government Expert, doctorand al Universităţii din Patra, BA, M Phil, European Politics, Univ. Of Oxford: «Este compatibilă Guvernarea Electronică cu libertăţile individuale şi politice?».

Preacuviosul Arhimandrit Athanasios Anastasíou, fostul Egumen al Sfintei Mănăstiri a Marelui Meteor, Sfintele Meteore: „Impunerea globalizării şi a Noii Epoci prin intermediul urmăririi electronice şi a actelor de identitate electronice”.

Preacuviosul Arhimandrit Sarántis Sarántos, filolof şi teolog, membru fondator al Centrului de Studii Patristice: „Şi acum, ce facem?”.

Întrebări – Discuţie, citirea concluziilor – Protopresviterul Vasíleios Kokalákis.

Închiderea conferinţei – Imnul Naţional al Greciei.

*1. „NOUL ACT DE IDENTITATE: BILET FĂRĂ ÎNTOARCERE” (prezentarea conferinței)http://graiulortodox.wordpress.com/2013/01/22/137-noul-act-de-identitate-bilet-fara-intoarcere/

*2. Concluziile Conferinţei organizate de Mitropolia Pireului „NOUL ACT DE IDENTITATE: BILET FĂRĂ ÎNTOARCERE” http://graiulortodox.wordpress.com/2013/02/04/139-concluziile-conferintei-organizate-de-mitropolia-pireului-noul-act-de-identitate-bilet-fara-intoarcere/

*3. Georgia Foteinou, Expert e-Guvernament: Este Guvernarea Electronică compatibilă cu libertatea individuală şi civilă? – NOUL BULETIN BILET FĂRĂ ÎNTOARCERE http://graiulortodox.wordpress.com/2013/02/10/141-georgia-foteinou-expert-e-guvernament-este-guvernarea-electronica-compatibila-cu-libertatea-individuala-si-civila/

*4. «Şi acum, ce facem?» de Preacuviosul Arhimandrit Sarántis Sarántos, filolof şi teolog, membru fondator al Centrului de Studii Patristice – NOUL BULETIN BILET FĂRĂ ÎNTOARCERE http://graiulortodox.wordpress.com/2013/02/11/142-si-acum-ce-facem-de-preacuviosul-arhimandrit-sarantis-sarantos-filolof-si-teolog-membru-fondator-al-centrului-de-studii-patristice-noul-buletin-bilet-fara-intoarcere/

*5. Chrístos Papasotiríou, Avocat al Curţii Supreme de Justiţie: ”Guvernare electronică şi consimţământ. Mijloace de protecţie juridică” – NOUL BULETIN BILET FĂRĂ ÎNTOARCERE

http://graiulortodox.wordpress.com/2013/05/01/150-christos-papasotiriou-avocat-al-curtii-supreme-de-justitie-guvernare-electronica-si-consimtamant-mijloace-de-protectie-juridica-noul-buletin-bilet-fara-intoarcere/

*6.  Arhimandritul Athanasios Anastasiou, Stareţul Sfintei Mânăstirii a Marelui Meteor: Impunerea globalizării şi a Noii Ere prin intermediul supravegherii electronice şi al actelor de identitate electronice – Noul act de identitate: bilet fără întoarcere

http://graiulortodox.wordpress.com/2013/05/16/151-impunerea-globalizarii-si-a-noii-ere-prin-intermediul-supravegherii-electronice-si-al-actelor-de-identitate-electronice-noul-act-de-identitate-bilet-fara-intoarcere/

*7. Thýmios Papanikoláou, jurnalist: Actul de identitate electronic: Cea mai macabră verigă a totalitarismului Noii Ordini – “NOUL ACT DE IDENTITATE: BILET FĂRĂ ÎNTOARCERE”

http://graiulortodox.wordpress.com/2013/05/28/thymios-papanikolaou-jurnalist-actul-de-identitate-electronic-cea-mai-macabra-veriga-a-totalitarismului-noii-ordini/

*8. Adamópoulos Evstáthios, economist: ”Actul de identitate electronic: Practica internațională, repercusiuni sociale și psihologice” – ”Noul act de  identitate: bilet fără întoarcere”

http://graiulortodox.wordpress.com/2013/03/09/146-adamopoulos-evstathios-economist-actul-de-identitate-electronic-practica-internationala-repercusiuni-sociale-si-psihologice-noul-act-de-identitate-biletx-fara-intoarcere/

http://anavaseis.blogspot.gr/2012/10/blog-post_9577.html

Copyright

Aceste traduceri ne aparţin şi sunt protejate de Legea Drepturilor de Autor, legea nr. 8/1996. Traducerile apar cu numere de ordine ( 1), 80), 126)…) sursa de proveniență, numele traducătorului x și în paranteze rotunde G.O.). Ele pot fi preluate integral pe alte bloguri sau site-uri, dar nu pot fi preluate spre publicare în cărți, ziare, cotidiene, de mass-media fără un acord scris. Dacă aveţi nevoie sau vreţi să folosiţi în scopuri proprii aceaste traduceri, vă rugăm să ne contactaţi şi vom stabili atunci condiţiile. •Toate materialele preluate de pe Graiul Ortodox (G.O.) trebuie să fie însoţite de indicarea sursei în felul următor: Sursa: Graiul Ortodox şi apoi inserarea link-ului exact pentru redirecţionarea către materialul în cauză. Materialele ce reprezintă exclusivitate nu pot fi reproduse sub absolut nicio formă. •Niciun material al G.O. nu poate fi vândut, folosit pentru comercializare/publicitate sau folosit în scop promoţional chiar dacă are ca si gazdă bloguri sau site-uri. •Niciun material nu poate fi folosit în programe (tv, radio etc.), articole scrise/on-line sau în publicaţii scrise/on-line care defăimează G.O. •G.O. îşi rezervă dreptul exclusiv de a cere ştergerea/eliminarea imediată a oricărui material al său aflat pe un format extern.