IPS. Ieremia mustră autoritățile care întarzie la sfintele slujbe (Episod in Megalopoli).

March 1, 2015, 10:59 am

≫ Next: ȘOC!!! Noua președintă a Asociației Părinților pentru Ora de Religie filiala Cluj, propune transformarea orei de religie ortodoxă în ISTORIA RELIGIILOR. Oare asta ne dorim noi ortodocșii?

≪ Previous: Martiriul Sfintei Luminița (Fotini)

IPS. Ieremia mustră autoritățile care

întarzie la sfintele slujbe

EPISOD ÎN MEGALOPOLE CU MITROPOLITUL IEREMIA DE GORTINA

(ucenicul Mitropolitului Augustin de Florina)

,,Conducători fără Sfânta Liturghie? Atunci ce propăşire să vedem cu conducători lipsiţi de Sfânta Liturghie? Ce rău este acesta, care se întâmplă cu voi autorităţile? Avem sărbători oficiale şi veniţi după Liturghie, doar la Te Deum. Domnilor oficiali, Liturghia nu este pentru poporul naiv. Liturghia este necesară mai ales pentru voi, ca să primiţi binecuvântarea lui Dumnezeu, ca să conduceţi corect acest pământ sângerând şi sfinţit al patriei noastre”.

În Duminica Lăsatului sec de brânză, Mitropolitul Ieremia a creat un „episod” în Catedrala Mitropolitană din Megalopole şi a atras felicitările adunării bisericeşti pentru aceasta. Înaltpreasfinţitul avea să liturghisească într-un sat din eparhia sa. Dar a fost rugat să vină la biserica „Sfântul Nicolae” din Megalopole pentru Parastasul în memoria celor 212 patrioţi ucişi de către ocupanţii barbari.

S-a dus la Parastas. Conform invitaţiei Primăriei, Parastasul trebuia să aibă loc la orele 10. S-a terminat Liturghia, ceasul era deja trecut de 10 şi oficialii încă nu veniseră. Să subliniem aici că Mitropolitul Ieremia este foarte deranjat şi îşi exprimă şi public protestul său pentru faptul că autorităţile, la orice ceremonie, vin după Liturghie, doar în ceasul Te Deum-ului. Foarte mult îl deranjează acest lucru pe Mitropolitul Ieremia, anume că autorităţile nu vin la Sfânta Liturghie şi întotdeauna, aşa cum ştim, căuta prilejul să mustre acest rău. Şi prilejul i s-a dat astăzi. S-a terminat deci Liturghia din Duminica de astăzi şi a început Parastasul după orele 10, dar autorităţile oraşului nu sosiseră.

În pofida ritmului larg şi a celor două rugăciuni mari, care s-au spus la Parastas, autorităţile încă nu se arătaseră, venind tocmai când Parastasul se terminase. Printre oficiali era şi Preşedinta Parlamentului, iar datorită acestei prezenţe a Preşedintelui, veniseră din toată zona oficiali şi mai ales Prefectul de Peloponez, domnul Tatoulis.

Tuturor acestora care veniseră pentru Parastas, dar după Parastas, Mitropolitul Ieremia le-a spus următoarele: „Respectabile autorităţi, vă privim cu cinste şi cu respect, dar ca Episcop al acestei eparhii vreau să vă spun cu durere următoarele: Sunteţi încălcători ai propriului vostru program! Aţi hotărât ca Parastasul să fie la ora 10, noi am început după 10, am făcut slujba pe larg, dar cu toate acestea aţi venit după sfârşitul Parastasului. Aş spune că trebuia să veniţi cu mult înainte de Parastas, ca să participaţi la Liturghie. Astăzi este duminică. Unde aţi fost voi, conducătorii noştri, la Sfânta Liturghie? Conducători fără Sfânta Liturghie? Atunci ce propăşire să vedem cu conducători lipsiţi de Sfânta Liturghie? Ce rău este acesta, care se întâmplă cu voi autorităţile? Avem sărbători oficiale şi veniţi după Liturghie, doar la Te Deum. Domnilor oficiali, Liturghia nu este pentru poporul naiv. Liturghia este necesară mai ales pentru voi, ca să primiţi binecuvântarea lui Dumnezeu, ca să conduceţi corect acest pământ sângerând şi sfinţit al patriei noastre”. A spus şi altele multe, în forţă, Mitropolitul Ieremia, cuvinte pe care din cauza emoţiei momentului n-am putut să le ţinem minte. După aceste cuvinte ale sale, pe care le-a spus cu o voce trepidantă, înaltă şi puternică, Mitropolitul a început să facă din nou o ectenie de pomenire pentru autorităţile veniseră cu întârziere. Dar unii dintre ei, şi printre ei şi Preşedinta Parlamentului, s-au retras ofensaţi pentru câte au auzit şi n-au rămas la ectenie. Desigur, a spus-o şi unul din ei că „în urma acestora care s-au spus, noi nu putem să rămânem şi plecăm”.

S-a făcut şi pentru a doua oară ectenie de pomenire şi la sfârşitul acestei de-a doua ectenii Mitropolitul Ieremia a spus iarăşi autorităţilor rămase, printre care şi Prefectul de Peloponez – domnul Tatoulis, următoarele: „Stimate autorităţi, am obiceiul ca atunci când supăr şi jignesc pe cineva să-i cer iertare în genunchi. Astăzi însă, pentru câte am spus nu-mi cer iertare, ci dimpotrivă Îi mulţumesc lui Hristos şi Preasfintei mele, care mi-au dat puterea să vă spun acestea pe care vi le-am spus. Dar, în sfârşit, ce rău este acesta cu voi!? Zile oficiale, ca cea a Buneivestiri, de pildă, să fiţi fără Sfânta Liturghie şi să veniţi doar la Te Deum. Astăzi, zi de duminică, nu aţi fost la Liturghie. Aţi venit pentru Parastas, dar cu mult-mult după ora stabilită pentru Parastas. Nu mă căiesc pentru câte v-am spus. Mi-a dat Hristos şi Preasfânta puterea să vi le spun. Domnule Prefect, în aceşti ani, mai mult decât oricând altădată, Biserica trebuie să arate că este puternică şi să mustre pe contravenienţi, oricine ar fi aceştia. Noi, Episcopii, trebuie să fim dinamici şi eroici, precum Sfinţii Părinţi, netemându-ne de stăpânirea lumească. Deasupra tuturor trebuie să fie Biserica lui Hristos”.

Tot acest episod de astăzi a pricinuit emoţia creştinilor, care – îndeosebi după Dumnezeiasca Liturghie – s-au grăbit să-şi exprime felicitările lor faţă de Episcopul lor pentru câte a spus şi să-şi declare acordul şi solidaritatea lor cu el.

ARHIEPISCOPUL ELADEI TRIMITE CAZUL MITROPOLITULUI IEREMIA DE GORTINA ÎN SFÂNTUL SINOD PERMANENT

Preafericitul Ieronim, Arhiepiscopul Atenei şi al întregii Elade, a avut ieri o convorbire telefonică cu Preşedinta Parlamentului, doamna Zoe Konstantonopoulos, şi a fost informat în legătură cu evenimentul nereuşit ce a avut loc în biserica „Sfântul Nicolae” din Megalopole.

Arhiepiscopul a remis tema spre dezbaterea apropiatei întruniri a Sfântului Sinod Permanent, care se va avea loc luni, 2 martie a.c.

Traducere: http://acvila30.ro/ ; sursa: romfea.gr

Surse:http://acvila30.ro/arhiepiscopul-eladei-trimite-cazul-mitropolitului-ieremia-de-gortina-in-sfantul-sinod-permanent/

↧

ȘOC!!! Noua președintă a Asociației Părinților pentru Ora de Religie filiala Cluj, propune transformarea orei de religie ortodoxă în ISTORIA RELIGIILOR. Oare asta ne dorim noi ortodocșii?

March 3, 2015, 3:58 pm

≫ Next: 236) CE SPUNE SFÂNTUL NICODIM AGHIORITUL DESPRE CEI CARE RECURG LA METODE MAGICE (Terapiile alternative) DE VINDECARE?

≪ Previous: IPS. Ieremia mustră autoritățile care întarzie la sfintele slujbe (Episod in Megalopoli).

ȘOC!!! Noua președintă a Asociației Părinților pentru Ora de Religie filiala Cluj, propune transformarea orei de religie ortodoxă în ISTORIA RELIGIILOR. Oare asta ne dorim noi ortodocșii?

•Se observă din mass-media că ințiativa BOR de a continua predarea orei de ”religie”, care pentru noi ortodocșii reprezintă ora de cateheză ortodoxă, este răstălmăcită și considerată formă de îndoctrinare, speculată de ”atei”. •Se dorește, se pare că de foarte mult timp, ca prin sofism, folosind arta de a argumenta, păcălirea cetățenilor prin transfomarea orei de „religie„ dintr-o cateheză ortodoxă într-o cateheză atee de tip ecumenist, chipurile – după modelul lui Mircea Eliade – unde să ni se prezinte nouă ortodocșilor, care suntem 16,3 mil. adică 86,45 % sincretismul religios asemanator epocii viețuirii lui Hristos pe pamânt. •Se dorește să se propună o noua oră de religie după modelul, chipurile, Istoriei Religiei a lui Eliade, așa încât elevii să aibă posibilitatea să cunoască și celelalte religii, punând astfel în umbră dreapta credință de origine divină moștenită de la însuși Domnul nostru Iisus Hristos aici pe pământ, prin Apostoli și apoi, prin Sfinții Părinți, de altfel aceasta fiind dorința ereticilor de 2000 de ani.•Așadar suntem puși în fața unei capcane ecumeniste, ca și fiii noștri ortodocși pe ”nesimțite” să accepte prin noua oră de religie noua erezie a ecumenismului, după cum spunea Sfântul Iustin: ”atunci când dumnezeiasca pâine a ortodocşilor este împărtăşită, credincioşii devin un trup; în acelaşi mod împărtăşania eretică împlineşte acelaşi lucru în cazul celor ce se împărtăşesc din ea, făcându-i pe aceştia un trup care este împotriva lui Hristos”. (Credinta Ortodoxă și viața în Hristos)

Mai jos sunt prezentate comentariile Președintei Elena Ivanca din data de 1 martie/ Facebook:

Elena Ivanca ”Ceea ce sadesc eu in copilul meu, inca din pantece, dintr-o iubire Divina, nu o va putea face mai bine, nici ora de religie, nici BOR, nimeni! Dar, are si scoala rolul ei. Fixeaza niste repere morale, descopera si slefuieste minti…, poate fi locul in care aceste energii se unesc intr-un gand. Sustin ora de religie in scoli, oricare ar fi ordinul nostru religios si orice nume ar purta Dumnezeul in care eu cred.”

Elena Ivanca ”Despre ora de religie, care se practica acum in scoli, am putea vorbi multe si din pacate balanta inclina! Despre BOR si derapajele unor prelati la fel, dar nu e vorba despre asta. .Cred ca prezenta acestei ore de religie alaturi de toate celelalte materii, discutabile unele dintre ele, formeaza imaginea curata a unui popor, armonizeaza tabloul cunoasterii si imblanzeste necredintele si temerile copiilor nostri. Sunt atatea lucruri care nu au raspuns imediat si totusi lucreaza tainic in noi!”

Elena Ivanca ,,Discuția valoroasă nu este așadar, după părerea mea, dacă religia creștină trebuie să se studieze sau nu, ci cum trebuie să se facă acest lucru astfel încât materia să nu conțină stridențe (discuție valabilă și în cazul istoriei sau literaturii), și toți copiii să profite în ordine etică, intelectuală și culturală. Nu eliminând din școală orice noțiune de religie creștină vom educa cetățeni români și europeni mai capabili să-și înțeleagă identitatea și lumea în care trăiesc. E mai util să adăugăm la predarea religiei creștine (ortodoxe, catolice sau protestante) contextul care îi lipsește, decât să o eliminăm pe aceasta. Repet: consider util ca elevii să studieze, pe lângă tradiția religioasă majoritară a țării în care trăiesc, propria tradiție religioasă, precum și elemente ale celorlalte religii avraamice, mitologie comparată și istoria religiilor. De asemenea, nu văd nicio problemă ca în clasa a XII-a, în care se studiază filosofia la liceu, elevii să afle și argumentele filosofice ale ateilor și agnosticilor. ”

O alta marturie a Elenei Ivanca din ”actualdecluj. ro”din 28.02.2015: ”Când încercăm să ni se fure singurul lucru adevărat, acest Dumnezeu în care crede, fie că-i spunem Buda, că suntem creștini sau musulmani, e momentul în care fiecare părinte, că are sau nu copii, poate să-și exprime opinia. Depinde doar de noi să mergem acasă și să ne punem oglinda în fața copilului nostru.”
În oradecluj.oradestiri.ro din 1.o3.2015 președinta Elena Ivanca afirma “Vom lua legătura cu reprezentanţii asociaţiilor părinţilor din alte localităţi şi vom merge până la Guvern şi Parlament cu problema noastră”.

Propunem pentru a ne lămuri despre gravitatea înlocuirii orei de religie cu Istoria Religiilor să citim următorul articol despre problemele pe care le are Biserica Ortodoxă Elenă.

Institutul Pedagogic al Ministerului Educației le-a îndeplinit toate cererile…

INCREDIBIL! IEHOVIȘTII ȘI MASONII ”

AU SCRIS” CAPITOLE ÎN MANUALUL DE RELIGIE

… după ce mai înainte au cerut eliminarea tuturor capitolelor manualului care se referă la ei. În cele din urmă, vechiul manual a fost retras înainte de a fi distribuit, iar capitolele eliminate au fost scrise chiar de masoni și de iehoviști cu acordul Institutului Pedagogic, care susține desființarea orei catehetice de Religie și înlocuirea ei cu Istoria Religiilor.

În acest articol se va expune care sunt motivele pentru care milenariștii și masonii au fost deranjați de vechiul manual de Religie și pentru care au cerut retragerea acestuia înainte de a fi pus în circulație și care este conținutul noului manual, care deja se predă în școli. Prezentăm de asemenea toate dezvăluirile bine argumentate ale jurnalistului Konstantinos Hardavélla, care adresează factorilor de răspundere și două întrebări arzătoare: 1) În definitiv, cine decide asupra conținutului materiei care se predă copiilor noștri cu privire la alte religii? Și 2) Cu ce drept este eliminată cateheza ortodoxă din școli, în timp ce reprezentanții altor religii au dreptul de a stabili conținutul manualului de religie?

O dezvăluire cutremurătoare a făcut jurnalistul Konstantinos Hardavélla, anume că milenariștii și masonii critică de ani de zile manualul de religie pentru clasa I de liceu și până la urmă au ajuns să ceară retragerea acestuia, rescrierea de către ei înșiși a capitolelor care privesc religia lor. Într-un final, cererea lor a fost satisfăcută de către Institutul Pedagogic al Ministerului Elen al Educației, care astăzi este de acord cu pozițiile parlamentarei Repoúsi și ale partidelor de stânga în privința desființării orei de Religie și înlocuirea ei cu ora de Istoria Religiilor. Jurnalistul Konstantinos Hardavéllas a făcut aceste dezvăluiri în periodicul ”Epíkaira” și susține că acest manual de Religie se predă acum în școli. Potrivit acestor dezvăluiri, masonii au fost deranjați de conținutul manualului încă înainte de editarea acestuia și au cerut eliminarea capitolului care făcea referire la ei; în cele din urmă au scris ei înșiși un nou capitol cu acordul Institutului Educației. Iehoviștii au reacționat la rândul lor pe baza faptului că Ministerul Educației i-a recunoscut drept ”creștini”. Jurnalistul reproduce întocmai din manual ce anume scriu milenariștii și masonii și adresează statului, partidelor și politicienilor următoarea întrebarea: ”Cine decide ce anume exact li se predă elevilor școlilor grecești cu privire la alte religii? Astăzi cateheza ortodoxă este condamnată la dispariție, în timp ce reprezentanților altor religii (sau organizații, după cum se prezintă ei înșiși) li se permite să decidă conținutul manualului de religie, care se predă copiilor noștri la școală”.

Dezvăluirile

Reproducem mai jos întregul articol, de 3 pagini, din periodicul ”Epíkaira” în care sunt prezentate dezvăluirile domnului Konstantinos Hardavéllas: ”Propunerea de înlocuire a lecției de Religie cu lecția de Istoria Religiilor a provocat, așa cum era și firesc, un nou ciclu de reacții cu privire la un subiect rămas nesoluționat de câteva decenii bune. Ideile care s-au exprimat de-a lungul timpului au pornit de la cererea de limitare a orelor de predare a Religiei, au trecut prin etapa în care se propunea transformarea lor în lecție opțională și au ajuns până la faza extremă, în care se cere desființarea acestor cursuri. Scopul fundamental al dezbaterilor pe această temă este unul singur: să se acorde exclusiv Ministerului Educației controlul asupra orelor de Religie. Cerință cu care eu, personal, aș fi fost de acord, dacă aș fi fost convins că această măsură ar urmări să îi țină pe elevi departe de dogmatisme, fanatisme și cateheze? Însă așa stau lucrurile?

Parlamentarul DIM.AR., doamna Maria Repoúsi, atrage atenția asupra necesității schimbării modului de predare a Religiei, așa încât elevii să aibă posibilitatea să cunoască și celelalte religii. A omis (?) însă să menționeze că acest lucru deja se întâmplă în clasele de liceu, unde manualele de religie cuprind capitole de Istoria Religiilor. Și de aici începe miezul chestiunii.

Cine decide ce anume se predă elevilor în școlile grecești cu privire la celelalte religii? După cum dezvăluie astăzi periodicul «Epíkaira», câtă vreme «cateheza ortodoxă» este condamnată la dispariție, reprezentanților altor religii (sau organizații, după cum se autodenumesc) li se permite să stabilească conținutul manualului de religie care se predă copiilor noștri la școală!

Chiar și astăzi, când ora de religie are loc «sub controlul» Bisericii Ortodoxe, elevii școlilor grecești învață despre masonerie și despre Martorii lui Iehova ceea ce înșiși masonii și milenariștii vor ca fiii noștri să învețe – și asta cu binecuvântările Institutului Pedagogic!

Cum au rescris manualul de religie pentru clasa I de liceu!

Mă refer la manualul de religie pentru clasa I de liceu (prima ediția din 2000, ediția revizuită din 2004), care cuprinde o unitate didactică despre Martorii lui Iehova (milenariștii) și una despre masoni. Încă înainte de a se difuza manualul în școli, milenariștii și masonii au reacționat puternic și au cerut Ministerului Educației modificarea conținutului manualului. Institutul Pedagogic competent nu numai că a acceptat solicitarea acestora, ci a și colaborat strâns cu reprezentanții lor pentru redactarea unor noi capitole în locul celor contestate de aceștia.

Dezacordul milenariștilor a fost provocat de faptul că autorii manualului de religie pentru clasa I de liceu nu acceptau hotărârea Ministerului Educației ( A3/108,98/6.10.99) prin care statul elen îi recunoaște pe ”Martorii lui Iehova” ca ”creștini”. Faptul acesta a provocat reacția milenariștilor și, după cererea pe care au depus-o în 2007 către Avocatul Poporului – poziție care atunci era ocupată de actualul primar al Atenei, domnul Gheorghios Kamínis –, Institutul Pedagogic a acceptat să scoată capitolul contestat de aceștia și să îl înlocuiască cu altul corectat. Cine s-a îngrijit însă de aceste corecturi? Chiar ”Martorii lui Iehova”!

Acest lucru este menționat chiar de consilierul Institutului Pedagogic, domnul Stavros Giangázoglou, printr-un articol cu titlul Teologia diferenței și ora de Religie în Grecia, în care, printre altele admite că Institutul Pedagogic al Ministerului Educației Naționale și Cultelor colaborează strâns cu serviciile și factorii instituționali competenți (de pildă, cu Avocatul Poporului), care funcționează în scopul apărării drepturilor fiecărei minorități religioase, inclusiv în cadrul școlii elene. Un exemplu recent îl constituie modificarea operată de Institutul Pedagogic asupra conținutului unei unități didactice din manualul de religie pentru clasa I de liceu care îi privea pe Martorii lui Iehova: Cei din urmă, protestând prin intermediul Avocatului Poporului față de caracterizările depreciative din cuprinsul unității didactice menționate, au cerut modificarea acesteia. Institutul Pedagogic, apreciind ca îndreptățită solicitarea acestora, a trecut la redactarea unei noi unități didactice cu noi date despre Organizația Martorilor lui Iehova, date care provin în mare măsură din publicații ale acestora.

Ce se predă elevilor despre ”Martorii lui Iehova”?

După cum reiese și din citatele corespunzătoare menționate în manualul de religie pentru clasa I de liceu, capitolul contestat a fost rescris pe baza unor texte preluate din periodicul «Turnul de veghe», după care manualul a fost distribuit în școli! Chiar dacă autorii teologi ai ediției inițiale ar fi făcut unele greșeli sau omisiuni, totuși nu există nici o justificare pentru decizia Ministerului Educației de a permite milenariștilor să redacteze ei înșiși manualul școlar.

Ce învață, așadar, elevul clasei I de liceu la ora de religie despre Martorii lui Iehova în urma acestor intervenții, care au avut loc fără a fi informați autorii manualului? Fragmentele care urmează sunt semnificative – în paranteze există sursele de unde sunt preluate informațiile, așa cum acestea sunt menționate în capitolul respective din manual:

«Martorii lui Iehova pun accentul pe studiul biblic. Aspiră să dezbată pasaje biblice cu persoanele care își arată interesul ( prin vizite de la usă la usă-/ ← citește aici). Pentru Martorii lui Iehova are o importanță vitală ca convingerile lor să se bazeze pe Sfânta Scriptură, iar nu pe teorii omenești sau pe simboluri religioase de credință*». (*Martorii lui Iehova. Cine sunt ei? În ce cred? Editura Turnul de Veghe, Societatea Biblică și de Broșuri, p. 3).

«Pentru Martorii lui Iehova, singurul nume al lui Dumnezeu acceptat de ei este Iehova. Astfel, pentru a se delimita de dogmele lumii creștine, adoptă în 1931 denumirea de Martorii lui Iehova. În Grecia, și-au consacrat numele de Biserica creștinilor Martori ai lui Iehova».

«Textul Sfintei Scripturi pe care îl folosesc prin excelență este Traducerea Noii Lumi, care a fost definitivată în 1961 și a fost realizată de către Martorii lui Iehova cu scopul de a fi valorificate rezultatele studiului de specialitate mai recent și de a nu permite să fie textul alterat de dogme întemeiate pe tradiții ale lumii creștine*. Material ajutător pentru studiul biblic oferă cele două periodice bilunare, Turnul de Veghe și Treziți-vă!». (Turnul de Veghe, 15/02/2006, pp. 26 și 29).

«Convingerile religioase și practicile lor diferă mult de ceea ce acceptă în general Bisericile și Confesiunile creștine, atât în chestiuni de credință, cât și în chestiuni de tâlcuire a Sfintei Scripturi. Cu toate acestea, Martorii lui Iehova se autodefinesc ca creștini. Să cunoaștem câteva din aceste diferențe:

În cultul lor nu folosesc asemănări (statui) sau icoane ale lui Hristos, ale Maicii Domnului, ale Sfinților. De asemenea, resping și semnul Crucii, după cum știm, pentru că susțin că Iisus a fost omorât pe un țăruș, nu pe cruce. Consideră că închinarea la icoane și la Cruce este un act idololatric și

îi îndeamnă pe cei care au adoptat cultul cel adevărat și au mai încă acasă icoane, să le distrugă… Nu acceptă sărbătorile religioase, precum sunt cele celebrate în amintirea evenimentelor din viața lui Hristos, ale Maicii Domnului, pomenirile Sfinților, pentru că ei cred că acestea nu se întemeiază pe Sfânta Scriptură*». (Turnul de Veghe, 15/02/2006, p. 29 și ce învață Sfânta Scriptură, pp. 155-156).

«În relația lor cu statul, Martorii lui Iehova își îndeplinesc datoriile, potrivit poruncii biblice, după cum ei înșiși spun. În orice țară ar activa însă, sunt datori să își păstreze neștirbită neutralitatea politică, dar să se supună legilor. În acest cadru:

Consideră că salutul steagului contravine neutralității politice pe care o urmează ei, iar, pe de altă parte, acest gest este echivalent cultului idolatru. Susțin totuși că recunosc steagul și imnul național ca simboluri naționale… Recunosc puterea națiunilor de a aduna armată și de a se apăra. Ei înșiși, însă, refuză ordinul de înrolare în armată pe timp de pace sau de război*… Nu acceptă practica medicală de transfuzie de sânge (Fapte 15:29). Această poziție a lor creează probleme în societatea medicală, dat fiind faptul că nu sunt totdeauna și în orice situație posibile terapiile care nu recurg la transfuzie de sânge » (Ce învață Sfânta Scriptură?, pp. 148-149).

Ce se predă despre ”masoni”?

Masonii au fost deranjați de conținutul manualului cu mult înainte de a fi editat acesta! Într-o scrisoare pe care au trimis-o Ministerului Educației (1998) cereau să se elimine capitolul în care se vorbește despre masonerie, solicitare care a fost acceptată de Institutul Pedagogic. După consultări cu autorii, oamenii Institutului au decis să se rescrie capitolul disputat cu date pe care le-au oferit înșiși masonii și în continuare să citeze pozițiile Bisericii Ortodoxe (care consideră masoneria o religie, în care lojile masonice au un puternic caracter religios). Astfel, elevii de 16 ani ai clasei I de liceu învață între altele că:

«Masoneria este o organizație internațională care apare în perioada Evului Mediu în Europa Occidentală. (…) Prima recunoaștere oficială a masoneriei a avut loc în 1717 în Anglia. (…) În continuare s-a extins în restul Europei și în toată lumea, înființând loje și implicându-se în viața politică și socială a fiecărei țări. În Grecia s-a înființat Marea Lojă a Greciei sub titlul Serenisimul Mare Orient al Greciei, în estul Kerkirei (1811), și mai târziu în Smirna, Constantinopol și în Atena (1863)».

«Principii fundamentale ale masoneriei, potrivit Cartei Statutare a Marii Loje a Greciei (cap. A, II), sunt credința în Dumnezeu, supranumit Marele Arhitect al Universului, și în voința revelată a Acestuia”», «membrii Marilor Loji și ai Lojilor locale trebuie să provină numai dintre bărbați, iar Marile Loji nu trebuie să aibă relații cu Lojile și Puterile mixte, care acceptă și femei ca membri».

«La paragrafele unde sunt înfățișate scopurile masoneriei (cap. B, articolul 2,1), aceasta se prezintă ca organizație filosofică, progresistă și filantropică, care urmărește îmbunătățirea morală și spirituală a membrilor ei prin autocunoaștere, cercetare, Adevăr, Solidaritate și aplicarea principiilor moralei masonice».

«Despre intrarea copiilor în francmasonerie sunt menționate în Carta Statutară (articolele 119-121) premisele corespunzătoare și se precizează că există o ceremonie specială de adoptare a tânărului lup. Copiii francmasonilor (doar băieții) în vârstă de 12-15 ani pot fi puși sub protecția Lojei, care are și scopul de a supraveghea creșterea copilului puber, avându-l sub tutelă pentru a-l îndruma spre virtute și a-i acorda orice fel de ajutor» (Regulamentul General, articolul 197).

«Locul unde se desfășoară adunările se numește Lojă, a cărei secțiune frontală se numește pronaos, Lojele sunt definite ca ateliere unde participanții lucrează pentru îmbunătățirea lor personală prin înțelegerea și aplicarea principiilor masonice, a căror noțiune cea mai profundă este reprezentată prin simboluri și expusă prin alegorii și este revelată treptat acestora, prin inițierea progresivă în gradele masonice ierarhice». (Carta Statură cap. 2, articolul 2, VIII). «Discreția și caracterul secret constituie date fundamentale ale comportamentului francmasonilor, după cum se afirmă în Carta lor Statutară» (Carta Statură cap. 2, articolul 2, IX)”.

După toate aceste demersuri extrem de didactice, mă întreb cât de ”completă” va fi informarea copiilor noștri cu privire la alte religii, în cazul în care lecția de Religie va fi înlocuită de Istoria Religiilor.

Orthódoxos Týpos, 27 septembrie 2013, nr. 1991, pp. 1, 7. Traducere: Mihail Ilie (G.O.) Graiul Ortodox

Turnul de Veghere

Mormantul (piramidă) masonic al fondatorului sectei Martorilor, Charles Taze Russell

Martorii lui Iehova sunt văzuţi unanim ca fiind o sectă (erezie) care doar în anumite aspecte, neimportante, se poate identifica cu învăţătura biblică. Turnul de Veghere îşi bazează doctrina şi credinţa pe învăţăturile originale şi prelucrate ale lui Charles Taze Russelln – 1852-1916 (mason gr. 33, cavaler templier și iluminații. Fondatorul Milenismului – sursa http://www.youtube.com/watch?v=PsU45pBvRNU – imagini aici → https://www.google.ro/search?witnesses ) Joseph Franklin Rutherford şi ale succesorilor lor. Comitetul de Conducere a Societăţii Turnul de Veghere este singurul care are autoritatea de a interpreta Scriptura. Cu alte cuvinte, ceea ce spune acest Comitet este considerat ca fiind literă de lege, iar gândirea independentă este descurajată puternic. Aceasta este în opoziţie directă cu sfatul apostolului Pavel către Timotei (şi către noi) de a ne arăta înaintea lui Dumnezeu ca nişte oameni încercaţi, lucrători care nu au de ce să le fie ruşine şi care împart drept Cuvântul lui Dumnezeu. Acest sfat, găsit în 2 Timotei 2:15, reprezintă o învăţătură şi o poruncă de la Dumnezeu pentru fiecare membru al Trupului lui Hristos de a fi precum creştinii din Bereea şi de a cerceta Scripturile în fiecare zi pentru a vedea dacă lucrurile care ne sunt prezentate ca învăţături sunt în acord cu învăţătura din Cuvântul Său. Martorii lui Iehova ar trebui invidiaţi pentru eforturile lor “evanghelistice”.

Info.

Din secretele revistei Turnul de Veghe

Turnul de Veghe și Tract Society (WTBTS) au introdus numeroase modificări într-o traducere corectă a Bibliei, într-un efort de a valida doctrinele non-creștine ale Martorilor lui Iehova. Prin urmare, ei pretind că traducerea Sfintelor Scripturi (NWT) realizata de ei este superioara tuturor celorlalte.

Sursa: http://www.theforbiddenknowledge.com/hardtruth/dirty_watchtower_secrets_pt2.htm

Mai jos sunt publicate cele doua Encilici din anul 2014 al BOG prin care sunt condamnate atât masoneria cât și milenarismul iehovist de creație masonică

Ce atitudine ar trebui să avem fată de masonerie?

Enciclica din anul 2014 a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei prin care este condamnată masoneria

19 martie 2014

Sfântul Sinod al Bisericii Greciei a dat publicității sus-menționata enciclică, prin care își reafirmă fidelitatea față de hotărâri mai vechi, prin care Biserica Greciei condamnă masoneria și arată că este incompatibilă calitatea de creștin cu aceea de mason. Îi cheamă pe toți cei rătăciți să părăsească masoneria și să se întoarcă la adevărul Bisericii noastre.

Enciclica

Prezentăm mai jos textul complet al enciclicei:

”Prin decizie sinodală, luată în cadrul Ședinței Sinodului Permanent din 19 martie a.c., vă facem cunoscut că Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, în ședința menționată și ca urmare a propunerii Comisiei Sinodale Antieretice, îți reafirmă prin prezenta enciclică poziția împotriva masoneriei, invocând Actul sinodal din 12.10.1933 și Proclamația Sfântului Sinod al Bisericii Greciei din 4.10.1996, care condamnă masoneria și consideră incompatibilă calitatea de creștin ortodox cu aceea de mason.

Sfântul Sinod insistă categoric asupra celor stabilite prin hotărârilesale anterioare [din 12.10.1933 și din 4.10.1996]. Reafirmă că masoneria reprezintă un sistem religios inițiatic sincretist incompatibil cu Biserica, cu totul diferit, separat și străin de Biserică. Demonstrează categoric că însușirea de mason, sub orice formă a ei, este incompatibilă cu aceea de creștin ca mădular al Trupului lui Hristos. În actul mai sus menționat al Sfântului Sinod al Bisericii Greciei, masoneria este în mod special înfierată ca sistem de credințe sincretiste, a cărui natură obscură este cu totul contrară adevărului creștin care arătat în plină lumină.

Sfântul Sinod reînnoiește condamnarea masoneriei înaintea poporului cu nume creștin și informează responsabil că absolut nimeni dintre ierarhii Bisericii Greciei nu este membru al vreunei loji masonice, nici nu întreține relații cu masoneria. Respingem orice eventual zvon care susține contrariul ca fiind total neîntemeiat și fals, neavând alt scop decât să provoace confuzia în rândul poporului ortodox, compromiterea Bisericii și a prestigiului Păstorilor acesteia.

Condamnând încă o dată masoneria cu multă responsabilitate, îi chemăm pe cei rătăciți să se întoarcă la cunoștința adevărului prin nemăsuratul Har și prin mila Dumnezeului și Domnului nostru Iisus Hristos.

† Arhiepiscopul Atenei, IERONIM, Președinte

† Mitropolitul Karýstiei și Skýro-ului, Serafim

† Mitropolitul de Néa Krίni și Kalamarίa, Procopie

† Mitropolitul Tesalonicului, Antim

† Mitropolitul de Paramýthia, Philiatón și Ghiroméri, Tit

† Mitropolitul Grevenelor, Serghie

† Mitropolitul Mithýmnei, Hrisostom

† Mitropolitul de Mitilini, Ereso și Plomário, Iacov

† Mitropolitul Thivei și Levadίei, Gheorghe

† Mitropolitul Paronaxiei, Calinic

† Mitropolitul de Ílion, Acharnón și Petroúpoli, Atenagora

† Mitropolitul de Zakynthos, Dionisie

† Mitropolitul de Kifisίa, Amaroúsi și Oropós, Chiril, Secretarul-Șef al Sinodului Permanent

† Mitropolitul Diavleίei, Gavriil”.

Ortodoxos Typos 2 mai 2014 nr. 2020 p.8. Traducere Mihail Ilie (G.O.) Graiul Ortodox

ÎNTR-O ENCICLICĂ A SA, SINODUL PERMANENT AL BISERICII GRECIEI SUBLINIAZĂ:

IEHOVIȘTII SUNT ERETICI PERICULOȘI ȘI EXTREMIȘTI

Sfântul Sinod al Bisericii Greciei a emis o enciclică prin care atrage atenția credincioșilor asupra propagandei așa-numiților Martori ai lui Iehova. În enciclica sa, Sinodul Permanent explică de ce iehoviștii sunt eretici periculoși. Textul complet al enciclicei, din data de 18 iunie, este următorul:

”La sfârșitul lunii în curs se va desfășura la Atena Conferința mondială anuală a «Martorilor lui Iehova». În contextul deplinei libertăți religioase care în Grecia este recunoscută și respectată prin Constituție, libertate pe care o respectă în primul rând Biserica Greciei, și pornind de la acest eveniment pe care îl vor organiza la Atena Martorii lui Iehova și în virtutea responsabilității noastre de Păstori întru Hristos, dorim să reamintim următoarele, spre a preveni poporului ortodox de acțiunea diferiților eretici, care în Sfânta Scriptură sunt caracterizați drept ”lupi îngrozitori” (Fapte 20:29):

Învățăturile așa-numiților «Martori ai lui Iehova» ai societății pe acțiuni «Turnul de Veghe» constituie o reiterare în contemporaneitate a unui mare număr de învățături eretice, apărute de-a lungul veacurilor.
Societatea pe acțiuni ”Turnul de Veghe” a ”Martorilor lui Iehova” a calomniat în mod repetat țara noastră la nivel internațional ca țară în care, chipurile!, nu este respectată libertatea religioasă.
Este organizația eretică care nu ezită nu numai să cultive intoleranța religioasă și fanatismul, dar pe față, într-un periodic al său oficial din trecut, a exprimat poziția absurdă potrivit căreia așteaptă ca adepții ei «să își spele efectiv picioarele în sângele dușmanilor lor» (Turnul de Veghe, 1 februarie 1968, p. 83).
Este o organizație care nu ezită să prezinte drept voia lui Dumnezeu și drept poziții scripturistice niște opinii extremiste, periculoase și neștiințifice. Doar astfel, de pildă, poate fi interpretată poziția societății «Turnul de Veghe» de a refuza transfuzia de sânge la nou-născuți, copii, adulți și vârstnici, chiar și atunci când aceștia se află în pericol de moarte.
Este organizația care, ca societate pe acțiuni, deși dispune de o uriașă mașinărie de obținere de venituri, nu susține nici măcar o singură instituție filantropică pentru a-i ajuta pe semenii noștri aflați în suferință.
De asemenea, este acea organizație eretică ce din timp în timp obișnuiește să își schimbe învățăturile. Astfel, deși în ultima vreme folosește titulatura de ”Martorii creștini ai lui Iehova”, nu crede în Iisus Hristos ca adevărat Dumnezeu și susține că creștinii nu trebuie să se roage Lui (Turnul de Veghe, 15 aprilie 1995, p. 30).
Organizația aceasta folosește un discurs agresiv, desconsiderator și depreciativ față de întreaga lume creștină și nu numai.
Este organizația eretică ce nu a ezitat în trecut să formuleze o mulțime de false profeții cu privire la a Doua Venire și la sfârșitul lumii, având ca rezultat nu numai faptul că se dovedește permanent a fi un proroc mincinos, dar și că mulți membri o părăsesc, mai ales după ultima profeție mincinoasă, cea din 1975, când sute de mii de membri din toată lumea au ieșit din rândurile ei.

Având în vedere aceste lucruri, și în plus, luând în considerare, așa cum a arătat în trecut experiența internațională, că adunări precum cele programate de societatea Turnul de Veghe la Stadionul Olimpic în iunie 2014, sunt legate de acțiuni propagandistice și publicitare de scară largă și pe multe niveluri, vă îndemnăm părintește, așa cum impune ethosul bisericesc ortodox, să ignorați eventualele provocări sau feluritele acțiuni prozelitiste, evitând în același timp orice formă de comportament extremist.

Potrivit credinței noastre ortodoxe, Biserica, fiind Trupul Dumnezeu-Omului Hristos, este Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească și constituie în același timp și spațiul unic al mântuirii. Din acest motiv, vă îndemnăm ca în zilele respective să ne rugăm fierbinte Domnului să îi lumineze pe frații noștri înșelați, care au fost prinși în capcana rețelelor acestei societăți pe acțiuni cu mască religioasă, spre a cunoaște și ei Lumina Adevărului și a mărturisi credința în Dumnezeu-Omul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

† Arhiepiscopul Atenei, Ieronim, Președintele Sinodului Permanent al Bisericii Greciei

† Mitropolitul Karystίei și Skýros-ului, Serafim

† Mitropolitul de Néa Krίni și Kalamariá, Procopie

† Mitropolitul Thessalonicului, Antim

† Mitropolitul de Paramýthia, Filiáta și Giromério, Tit

† Mitropolitul Grevenelor, Serghie

† Mitropolitul Mithýmnei, Hrisostom

† Mitropolitul de Mitilίni, Eres și Plomário, Iacov

† Mitropolitul Thίvei și Levadίei, Gheorghe

† Mitropolitul Paronaxίei, Calinic

† Mitropolitul de Ílion, Aharnes și Petroúpoli, Atenagora

† Mitropolitul de Zákynthos, Dionisie

† Mitropolitul Kifisiei, Amarousi și Oropós, Chiril

Secretarul-șef,

† Mitropolitul Diavleiei, Gavriil

Orthódoxos Týpos, 27 iunie 2014, nr. 2028, p. 8. Traducere: Mihail Ilie (G.O.)

Graiul Ortodox

Ce atitudine ar trebui să avem fată de masonerie?

– Să ne facem datoria crestină până la capăt! Masoneria este o miscare universală care are mijloace de a te obliga să taci. Si întrucât nu se mai pot lua măsuri împotriva ei, nu avem altceva de făcut decât să ne păstrăm credinta si să-L mărturisim pe Dumnezeu până în ultima clipă a vietii noastre. Căci va veni Antihrist si desigur că el va avea libertatea aceasta de a face fel de fel de minuni, de scamatorii ca să-i însele pe oameni. Multă lume va fi de acord cu el, încât majoritatea celor care vor lua măsuri împotriva acestei miscări vor fi suprimati. Vor rămâne mai departe doar cei care trăiesc pentru viata aceasta. Căci nu toti vor fi împotriva masoneriei, când va intra ea în actiune. Așa încât eu nu mă pot lupta cu lumea ca să fie de acord cu mine. Eu îmi fac datoria de crestin. Că toată lumea stie cum să facă un bine, dar nu-i convine totdeauna acest lucru pentru că asta obligă la niste sacrificii, iar omul este dispus să rezolve cât mai simplu problemele vietii. Dacă masoneria îti va da un număr cu care vei putea cumpăra orice, vei putea să mănânci, vei putea să te îmbraci, să petreci, să călătoresti unde vrei, foarte multă lume va fi de acord: “Gata, dragă, multumesc!” Atunci lumea va fi împărtită: fiecare îsi va alege ceea ce-l va interesa. Cei care vor alege să sufere orice numai să fie alături de Hristos vor fi o turmă mică, asa cum spune Scriptura. Este un cuvânt în Evanghelie în care Mântuitorul se întreabă dacă va mai fi credintă pe pământ…

- “Când va veni Fiul Omului, va mai găsi credintă pe pământ?”

- Da, da… Toate aceste probleme vor fi, dar mântuirea, credinta si atasamentul fată de Mântuitorul vor rămâne la alegerea fiecăruia.

- După 1990 au apărut în limba română două cărti scrise de monahi atoniti: ‘‘La apusul libertătii” si ‘‘Apocalipsa 13“. În esentă în ele se sustine că toate aceste procese de creare a Noii Ordini Mondiale sunt de fapt semnele evidente ale instalării treptate a unei dictaturi globale; iar această dictatură va culmina în cele din urmă cu întronarea Antihristului. Cei doi monahi atoniti ne atentionează pe baza unor argumente în general pertinente că lucrurile evoluează spre un control deplin al întregii populatii prin tehnicile moderne si sofisticate retele de supraveghere. Adică ne îndreptăm spre cea mai cumplită si subtilă înrobire a oamenilor care a existat până acum în istorie. Vi se par exagerate asemenea afirmatii?

- Nu! Nu mi se par exagerate! Omenirea, prin felul cum gândeste si se comportă astăzi, merge către un sfârsit. Dezordinea care există acum în lume Îl supără pe Bunul Dumnezeu. Mă gândesc în primul rând la necredinta, la lepădarea de Dumnezeu în care ne aflăm, ca si la faptele noastre, păcatele noastre înnoite, păcate pe care Biblia le condamnă total si pe care Guvernul le aprobă. Facem ceea ce nu-I place, sunt sigur că nu-I place lui Dumnezeu. De pildă, să-i spun pe nume unui păcat care acum este foarte întins (si protejat de legi) în mai multe tări: homosexualitatea. Am amintit înainte de cele două cetăti din Vechiul Testament unde acest groaznic păcat era la mare cinste; au fost arse, nu a mai rămas nimic din ele. De aceea, gândindu-mă si la un asemenea fapt istoric, cred că lumea se îndreaptă către acest sfârsit, poate inevitabil. S-ar mai putea amâna sfârsitul dacă ar începe o mare pocăintă si îndreptare, ceea ce însă este mai greu, nu se vede asa ceva. Eu nu cunosc prea bine toate dedesubturile politice, dar fără îndoială că în lumea de acum, care merge pe calea cea largă a plăcerilor si a patimilor, trebuie să existe cineva, un fel de conducător, care îi antrenează pe oameni la această grabă spre autodistrugere. Există institutii care nu spun pe fată că politica lor este distrugerea umanitătii, fiindcă atunci nu ar mai asculta nimeni de ele. Aceste institutii conduc popoarele către dezastru, dar spun că le conduc spre libertate (o libertate asa cum o înteleg unii oameni, nu asa cum este ea în realitate).

Încă o dată spun: lumea s-ar putea reînviora dacă am face un efort să ne pară rău cu adevărat pentru păcatele noastre; dacă ne-am pocăi cu totii, de la rege până la ultima slugă, asa cum s-a întâmplat cu cetatea Ninive din Vechiul Testament.

- Sunt si alte semne care să arate că vremurile de astăzi ar putea fi cele de pe urmă?

- Nu mai este nevoie de alte semne din moment ce există în zilele noastre acest mars către rău. De aceea cred că au dreptate cei care au scris cărtile despre care ati întrebat.

- Cu alte ocazii, la aceleasi întrebări ati dat niste răspunsuri mai rezervate…

- Între timp s-au schimbat mai multe lucruri.

Eu cred că, cu cât vom înainta spre sfârsitul lumii, cu atât Dumnezeu va interveni mai mult în partea aceasta, unde vor rămâne putini cu El. La început or să fie multi habotnici si multi tineri care se vor apropia de El, dar până la urmă vor rămâne foarte putini de partea Domnului Hristos. Cei care vor rămâne crestini până la capăt vor fi putini, dar vor fi mai hotărâti si mai statornici în credintă. Va fi multă dispută, multă îndoială, multă nesigurantă si lepădare de Dumnezeu. Multi vor da toate pentru una, adică vor renunta la averi, la masini pentru a-si păstra credinta. Ei nu vor mai avea decât atât cât le va trebui ca să supravietuiască, ca să nu moară de foame; iar altii vor trăi în huzur. Crestinii vor fi scormoniti, iscoditi, ca să se stie totul despre ei. O să fie multă intimidare si multă frică, dar în rândurile celor care-L vor mărturisi pe Hristos până la sfârsit va fi si optimism si mult curaj“.

(Arhimandrit Sofian Boghiu, Smerenia si dragostea, însusirile trăirii ortodoxe, Editura Fundatia Traditia Românească, Bucuresti, 2002).

Sursa:http://bucovinaprofunda.wordpress.com/2012/10/10/despre-sfarsitul-lumii-antihrist-si-masonerie-parintele-sofian-boghiu/#more-3041

cititi si

Tactica ”de la ușă la ușă” a Martorilor lui Iehova. Cine sunt Martorii lui Iehova şi ce cred ei ? EXCLUSIV. Martorii lui Iehova au pus mana pe arme. Sectantii din Romania se revolta impotriva “Turnului de Veghe” de la New York

https://graiulortodox.wordpress.com/2012/07/31/109-tactica-de-la-usa-la-usa-a-martorilor-lui-iehova-cine-sunt-martorii-lui-iehova-si-ce-cred-ei-exclusiv-martorii-lui-iehova-au-pus-mana-pe-arme-sectantii-din-romania-se-r/

Într-o enciclică pastorală, Mitropolitul Etoliei și Akarnaniei dezvăluie caracterul mincinos al discursului despre Hristos al așa-zișilor ”Martori ai lui Iehova”

https://graiulortodox.wordpress.com/2014/07/09/212-mitropolitul-etoliei-dezvaluie-caracterul-mincinos-al-discursului-despre-hristos-al-asa-zisilor-martori-ai-lui-iehova/

Graiul Ortodox

↧

236) CE SPUNE SFÂNTUL NICODIM AGHIORITUL DESPRE CEI CARE RECURG LA METODE MAGICE (Terapiile alternative) DE VINDECARE?

March 13, 2015, 4:16 pm

≫ Next: Părintele Justin Pârvu despre România de azi. „România azi nu mai există decât cu numele. Toţi se tem, şi Europa şi Moscova de o Românie unită”.

≪ Previous: ȘOC!!! Noua președintă a Asociației Părinților pentru Ora de Religie filiala Cluj, propune transformarea orei de religie ortodoxă în ISTORIA RELIGIILOR. Oare asta ne dorim noi ortodocșii?

Invătați despre erezii

BIROUL ANTIERETIC

al Sfântei Mitropolii a Kifissiei, Amarusiu și Oropou- ATENA

CE SPUNE SFÂNTUL NICODIM AGHIORITUL DESPRE CEI CARE RECURG LA METODE MAGICE (Terapii alternative) DE VINDECARE?

de Kóstas Nafpliótis

Două conferințe panortodoxe au definit ca ”magice” metodele așa-numitelor terapii alternative. Metodele terapeutice ”neortodoxe”, potrivit Asociației Medicilor din Atena, cunoscute la scară mai largă ca terapii alternative, readuc vraciul în societatea contemporană.

În ultimii ani, grupurile oculte și parareligioase folosesc ”metodele terapeutice neortodoxe” și alte tehnici oculte pentru a-și răspândi concepțiile prin intermediul ziarelor și periodicelor, prin emisiuni la radio și televiziune, furnizând produse prin corespondență, prin magazine de hrană sănătoasă, prin practici terapeutice ”religioase”, prin botanologie, homeopatie, psihoterapie etc. Cele mai multe dintre aceste metode și tehnici se bazează pe o viziune asupra lumii incompatibilă cu credința și viața ortodoxă și implică în procedeele lor misticismul oriental, magia și satanismul și concepțiile antihristice ale ”Noii Epoci”.

(Din concluziile celei de-a IX-a Conferințe Panortodoxe(Θ’ Πανορθόδοξης Συνδιάσκεψης) despre ”Terapiile alternative”.)

”În toate manifestările magiei, indiferent de forma acestora, avem de-a face cu o intensă prezență a duhurilor demonice și cu lucrarea acestora în așa-numitele terapii alternative, precum Reiki[1], angeloterapia, terapia șamanică și altele, chiar dacă acestea de obicei se autopromovează, pentru a înșela oamenii, ca neutre din punct de vedere religios și pur terapeutice”.

(Din concluziile celei de-a XXII-a Conferință Panortodoxă(ΚΒ’ Πανορθοδόξου Συνδιασκέψεως) despre ocultism.)

Cuviosul Nicodim Aghioritul:”Numai Dumnezeu tămăduiește cu adevărat”

”Omule fără minte, alergi la vrăjitori ca să te tămăduiești? Și chiar crezi că diavolul va tămădui cu adevărat boala ta? Acela ”de la început a fost ucigaș de oameni” (Ioan 8:44) și a omorât tot neamul oamenilor. Cum să se facă el acum doctorul tău? Nu ai văzut că demonii nu au putut să îi vindece nici pe vrăjitorii lor de rănile pe care li le-a pricinuit Moise în Egipt (Ieșire 9:11)? Și acum te vor face bine pe tine? Astea-s lucruri de tot râsul! Căci pentru diavol nu există nimic mai dulce decât să îl asuprească pe om în orice chip. Mai ușor este focului să dea răcoare și flăcării zăpadă, decât să vindece diavolul cu adevărat. Nici nu poate, nici nu vrea, nici nu știe cum să tămăduiască. Dar, și dacă presupunem că poate și vrea și știe, totuși, dacă nu îi îngăduie Dumnezeu, singur nu poate face nimic.

Să crezi, deci, frate, că doar Dumnezeu este singurul doctor al sufletelor și al trupurilor. Vrăjitorii și demonii nu tămăduiesc în mod real, ci închipuit. Dar și dacă vor să îți tămăduiască trupul, prin îngăduința lui Dumnezeu, să știi că îți tămăduiesc trupul pentru a-ți omorî sufletul. Cum? Trăgându-te de la credința lui Hristos și convingându-te să crezi în ei. Care este deci folosul tău, dacă aici pe pământ ai o sănătate trecătoare, iar acolo vei fi în focul cel veșnic? Piară o asemenea sănătate! Piară o asemenea viață!

Diavolul, frații mei, este un pescar prea viclean. Pune o mică momeală și vrea să prindă un pește mare. Cu bucurie vă dă puțină sănătate, numai și numai ca să vă lipsească de rai, ca să vă arunce în focul cel veșnic! Cum puteți, așadar, ca pentru cea mai mică problemă să Îl părăsiți pe prea dulcele Hristos – creatorul, mântuitorul, adevăratul vostru doctor – și să mergeți la blestematul diavol – ucigașul și asupritorul vostru? Cum aveți inimă să disprețuiți atâția sfinți, care sunt prieteni și binefăcători și vindecători ai voștri, și să alergați la vrăjitori și la demoni, care sunt cei mai neînduplecați dușmani ai voștri?

Chiar credeți că ceea ce face o bătrână rea și smintită, o țigancă, o vrăjitoare, nu poate să facă și Hristos, cu atât mai mult? Chiar credeți că Crucea, aghiazma și alte căi sfinte de tămăduire ale credinței noastre sunt mai prejos decât petalele, cărbunii vrăjitoarelor și decât talismanele demonice? Ah, făpturi nerecunoscătoare! Ah, neam necredincios și cu inima împietrită! Câtă dreptate are Hristosul nostru să îi pară rău și să strige cu mâhnire dimpreună cu Prorocul Isaia: ”Ascultă, cerule, şi ia aminte, pământule, că Domnul grăieşte: Hrănit-am feciori şi i-am crescut, dar ei s-au răzvrătit împotriva Mea” (Isaia 1:2).

Ca să nu se mâhnească așadar Iisus din pricina voastră, ca să nu apăreți și voi ca niște nemulțumitori în fața acestui mare Binefăcător al vostru, vă rog, frații mei, nu mergeți la vrăjitori, la vrăjitoare și la țigănci. Și când vă îmbolnăviți, să alergați la Hristos cu credință vie și să cereți de la El tămăduirea voastră. Pentru că El este Tatăl vostru cel iubitor. Și dacă v-a dat boala, v-a dat-o ca să pună la încercare răbdarea voatră, ca să vă încununeze mai mult și să vadă dacă Îl iubiți cu adevărat. Să alergați și la Doamna Născătoarea de Dumnezeu, care îi tămăduiește pe bolnavi și îi mângâie pe cei întristați. Să alergați, în sfârșit, la toți Sfinții și să îi rugați cu căldură. Așa veți dobândi adevărata voastră vindecare.

Iar dacă însă nu dobândiți mult dorita sănătate, și dacă Dumnezeu vă lasă să suferiți, înseamnă că este spre folosul sufletului vostru, și iarăși trebuie să stați cu bărbăție și tari în credință. De mii de ori să preferați moartea, decât să alergați la vrăjitori și să vă lepădați astfel de Hristos!”

——————————

[1] Reiki este un sistem de terapie energetică în care nu se folosește energia personală a terapeutului, ci “energia universală” (jap. rei = spirit universal; ki = energie).

Biroul Antieretic al Sfântei Mitropolii a Kifissiei, Amarusiu și Oropu

Traducere Tatiana Petrache (G.O.)

Graiul Ortodox

Biroul pentru erezii și secte al Mitropoliei Kifissiei, Amarusiu si Oropu Biroul funcționeaza în Biserica Sfinților Apostoli Petru si Pavel din Pefkis Attikis în fiecare marți și sâmbătă de la orele 10.00-13.00 și în fiecare joi de la 17.00-20.00.

Cei responsabili de biroul pentru erezii și secte sunt protopresbiterul pr. Nikolaos Gavala și colegii Konstantinos Nafpliotis și Konstantina Alevizou. Aceștia va vor răspunde competent și documentat la telefoanele dumneavoastră, pentru orice problemă referitoare la erezii, secte și culte. Biroul are o bibliotecă bogată pentru problemele de mai sus și echipamente similare.

Tel. contact: 210-2790850

E-mail: apologitiko@gmail.com

Sursa: http://www.imkifissias.gr/index.php?option=com_content&view=category&id=140&Itemid=532

↧

Părintele Justin Pârvu despre România de azi. „România azi nu mai există decât cu numele. Toţi se tem, şi Europa şi Moscova de o Românie unită”.

March 15, 2015, 5:19 pm

≫ Next: Homosexualitatea, mărul discordiei pentru ierarhii ortodocși de la Chambesy – Geneva

≪ Previous: 236) CE SPUNE SFÂNTUL NICODIM AGHIORITUL DESPRE CEI CARE RECURG LA METODE MAGICE (Terapiile alternative) DE VINDECARE?

Părintele Justin Pârvu despre România de azi. „România azi nu mai există decât cu numele. Toţi se tem, şi Europa şi Moscova de o Românie unită”.

România azi nu mai există decât cu numele, şi nu numai România, de altfel. Realitatea popoarelor nu mai este controlată de ele însele, ci ele sunt conduse de centrul european. Nu se poate vorbi despre o Românie liberă pentru că guvernul României este condus de marile puteri care stau ascunse în spatele Uniunii Europene sau al altor uniuni internaţionale. Democraţia nu există în rea¬litate, ea este numai în aparenţă şi ne dă nouă impresia că suntem liberi. Realitatea este doar în mâinile Comite¬tului Central care dirijează toată viaţa popoarelor. Este o evidentă înăbuşire a voinţei popoarelor şi o tendinţă evidentă de amestecare a neamurilor, ca oamenii să nu îşi mai recunoască mai întâi identitatea ca neam, iar mai apoi identitatea ca om, creaţie a lui Dumnezeu. …Naţiunile, la ora actuală, sunt descompuse.
Toţi se tem, şi Europa şi Moscova de o Românie unită. De aceea se şi introduc fel şi fel de diversiuni între români pentru a nu se putea coagula ceva trainic, special pentru a menţine şi accentua dezbinarea. Toţi au nevoie să fure bunurile şi pământurile României bogate. Şi unii şi alţii au interes să folosească ţara noastră pentru un eventual front aici între cele două puteri. De altfel s-a ajuns la un punct foarte înaintat al globalizării. La ora actuală putem spune că Europa este o moscovie peste tot, comunism.

Noi, românii, am fost tot timpul un piept şi spadă puternică de apărare a Occidentului de-a lungul istoriei. Carpaţii aceştia au fost ziduri de fier ce au pus stavilă tuturor celor ce doreau să cotropească Europa. Dar Occidentul a ştiut mai degrabă să profite de pe urma noastră şi niciodată nu ne-au fost recunoscători, iar acum se întreabă ironic oare de ce a ajuns românul să cerşească? Mai e şi vina conducătorilor noştri şi partidelor româneşti care s-au mâncat între ele şi s-au înghesuit care mai de care să trădeze mai repede şi să primească susţinere din partea marilor puteri. Dar toată această situaţie şi obişnuinţă în a trăda nu a făcut decât să slăbească rezistenţa şi bogăţia ţării.
Da, noi am ajuns cerşetorii Europei, pentru că noi toată sărăcia noastră am pus-o în slujba Europei Occidentale, care acum trăieşte pe jertfa noastră.Dar rolul nostru foarte greu va fi valorificat de lumea aceasta a Occidentului care nu trăieşte şi nu poate să ajungă la gradul românului de jertfire. Îi invităm pe fraţii noştri occidentali să participe la sărbătorile acestea frumoase ale ţării noastre, aşa cum frumos vestesc tradiţiile populare Naşterea lui Hristos, poate mai frumos ca oricare popor, de la cel mai bătrân pană la cel mai mic prunc al lui, care gângureşte în braţele mamei, mărturisind parcă şi el Naşterea Domnului.

Azi voinţa poporului se clădeşte pe falsul acesta de la o alegere la alta, că îţi dă doar impresia că eşti alegător liber. Iar votul nostru nu este decât folosit şi manipulat în interesele lor meschine. Decât să cheltui atâţia bani pentru campanii electorale de paradă, mai bine s-ar face o şcoală, un spital din acei bani risipiţi. Ei fac campanii, promisiuni şi alegeri, dar peste tot însă sună a sărăcie. Oamenii aleşi ar trebui traşi la răspundere pentru ceea ce au făcut în oraşul sau satul unde guvernează fiecare. Dar aşa, dacă nimeni nu îi verifică şi ştiu că nu plătesc pentru faptele lor, evident că fură şi trage fiecare pentru interesul lui personal. Ţara aceasta este guvernată nu după nevoile şi greutăţile poporului, ci după bunul plac al şefului.

Deocamdată statul rămâne în somnul cel de moarte, nu se interesează, este insensibil la durerea poporului. Deja acum nu se mai pune problema să ne salveze un conducător român, acum se pune problema să ne salveze Europa şi băncile internaţionale. Azi românul simplu nădăjduieşte în această Europă fals democratică.

Această vie numită, România, pe care Dumnezeu ne-a dat-o din moşi strămoşi spre a o curăţa de uscăturile patimilor şi a o înălța spre înviere, poate să ne-o ia şi să o dea altor lucrători, dacă noi ne vom lenevi şi nu vom dovedi că putem fi lucrătorii cei buni care să aducă roada cea bună. Istoria ne-o construim cu mâinile noastre. Avem conducători la cârma țării după cum ne sunt şi sufletele noastre, după educaţia necreştină pe care am primit-o din familiile noastre.

(Fragmente preluate din interviurile Părintelui Justin din Revista Atitudini)

http://www.atitudini.com/2014/12/parintele-justin-parvu-despre-romania-de-azi-romania-azi-nu-mai-exista-decat-cu-numele-toti-se-tem-si-europa-si-moscova-de-o-romanie-unita/

↧

Homosexualitatea, mărul discordiei pentru ierarhii ortodocși de la Chambesy – Geneva

March 16, 2015, 6:29 am

≫ Next: 237) “Libertatea de voinţă a persoanei” în înţelegerea filosofiei şi a teologiei patristice

≪ Previous: Părintele Justin Pârvu despre România de azi. „România azi nu mai există decât cu numele. Toţi se tem, şi Europa şi Moscova de o Românie unită”.

Homosexualitatea, mărul discordiei pentru

ierarhii ortodocși de la Chambesy – Geneva

Amănunte revelatoare despre întrunirea Comisiei inter-ortodoxe care pricinuiesc rușine sunt date astăzi publicității.

Care reprezentanți ai Bisericilor au insistat să susțină homosexualitatea și puțin a lipsit să devină cauze „să se șteargă din Sfânta Scriptură capitolul despre Sodoma și Gomora”?

Profundă neliniște s-a creat în sânul Bisericii datorită poziției ierarhilor și străduinței de a modifica Sfânta Scriptură, Sfintele Canoane ale Bisericii și învățătura Sfinților Părinți.

Culisele pe care le descoperim astăzi referitoare la întrunirea Comisiei Speciale Inter-ortodoxe dovedesc indiscutabil că unii dintre păzitorii Credinței Ortodoxe încearcă să slăbească stâlpii de sprijin ai Ortodoxiei.

PREGĂTIREA COMISIEI INTER-ORTODOXE

De la 16 până la 20 februarie a.c. la Centrul ortodox al Patriarhiei ecumenice de la Chambesy – Geneva, sub președinția mitropolitului Pergamului, Ioannis Ziziulas, respectabil teolog și academician, s-a întrunit Comisia Specială Inter-ortodoxă pentru pregătirea Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe.

Acest Sinod toți ortodocșii îl așteaptă de mai bine de 50 de ani și cu toate acestea pregătirile încă nu s-au încheiat. În Martie anul trecut, când întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe s-au întâlnit la Fanar în urma invitației Patriarhului ecumenic Vartolomeu, au hotărât ca Sinodul Panortodox să aibă loc în vara anului 2016 la Constantinopol.

NEVOIA ACTUALIZĂRII TEXTELOR

Însă s-a constatat că multe texte, care fuseseră pregătite pentru această întâlnire a arhiereilor ortodocși încă din anii războiului rece și mai ales în condițiile regimurilor comuniste din Europa Răsăriteană, nu mai erau actuale. De aceea patriarhii și arhiepiscopii au constituit o nouă comisie, constituită din reprezentanții tuturor cel 14 Biserici autocefale, astfel încât să se revizuiască textele învechite.

Scopul acestei Comisii a fost să actualizeze aceste texte învechite, ca să fie acceptate de către arhiereii care vor participa la Sinod. De altfel toate hotărârile sinodale, așa cum au convenit întâistătătorii în Martie trecut, trebuie să fie luate de comun acord.

Este greu să se stabilească timpul în care vor reuși să-și îndeplinească scopurile lor, de vreme ce predecesorilor lor le-a trebuit zeci de ani să pregătească textele care acum urmează să fie supuse revizuirii.

În orice caz, dacă luăm în considerare conținutul ultimei întruniri a Comisiei la Chambesy, pe care îl descoperim acum, este mai bine să nu se grăbească să ia hotărâri. Și încă mai bine ar fi să nu se întrunească deloc Sinodul acesta, de vreme ce unii, care urmează să participe la lucrările lui, sunt gata să revizuiască și să modifice nu numai anteproiectele teologilor secolului trecut, dar și însăși Sfânta Scriptură, Sfintele Canoane ale Bisericii și învățătura Sfinților Părinți.

De această dată înțelepții care s-au adunat în Elveția au discutat textul care fusese întocmit la a III-a Consfătuire Panortodoxă Presinodală din 1986 și are răsunătorul titlu: „Contribuția Bisericii Ortodoxe la promovarea păcii, dreptății, libertății, frățietății și dragostei între popoare și înlăturarea discriminărilor rasiale și de altă natură”.

Ierarhii din blocul răsăritean au fost cei care au pus acest text pe agenda Sinodului anunțat. De altfel trebuia să dea raport la conducătorii dictatoriali ai statelor lor comuniste și să le dovedească că ostenelile lor în călătoriile lor profesioniste în străinătate nu erau zadarnice. De asemenea, trebuia să-i liniștească că se ostenesc acolo pentru „pace”, așa cum înțelegeau pacea în blocul răsăritean.

Acum însă s-au schimbat lucrurile și cu toate că ne aflăm încă foarte departe de frățietate și dragoste între popoare, lupta împotriva discriminărilor rasiale nu se vede să fie un subiect foarte actual. Și într-adevăr, apartheid-ul din Africa de Sud se referă deja la trecutul îndepărtat, țările coloniale au reușit să-și dobândească independența lor, în timp ce reprezentantul unei rase cândva oprimată s-a mutat la Casa Albă și conduce cel mai puternic stat al lumii contemporane.

CULISELE RUȘINII ȘI DISPUTELE

Nimeni nu s-ar fi așteptat ca această chestiune să pricinuiască discuții aprinse între participanții la întrunirea ce a avut loc. Însă discuțiile care au apărut au luat dimensiuni de furtună, potrivit cu informațiile exclusive. Au fost atât de aprinse și răsunătoare, încât din sala consfătuirilor închise au ajuns la urechile atât a personalului tehnic al Centrului ortodox, cât și la cele ale studenților care studiază acolo teologia ortodoxă (?).

Așa cum s-a dovedit, obiectul divergențelor a fost drepturile minorităților sexuale. Aceste minorități mitropolitul Pergamului le-a numit eufemistic „minorități de altă natură” și care, după părerea sa, trebuie protejate de orice fel de discriminare și nedreptate.

„Nu avem dreptul să smerim și să prigonim chipul lui Dumnezeu”, a spus, potrivit cu surse sigure, profesorul de teologie ortodoxă de 84 de ani, adresându-se „neîndurătorilor” săi colegi. „Să ne întrebăm dacă trebuie să-i considerăm pe homosexuali țapi ispășitori care merită să sufere persecuție. Dacă noi înșine vrem ca ei să fie persecutați. Și dacă nu vrem să se stabilească principiul conform căruia acești oameni trebuie să fie protejați, aceasta înseamnă că vrem să fie pedepsiți și închiși”.

În felul acesta mitropolitul a repetat crezul acelora care susțin antirasismul, dar de fapt proiectul de lege antiortodox, care a fost votat de parlamentul grec sub presiunea Comunității europene.

Cu toate acestea străduințele de a încorpora în textul Sfântului Sinod poziția care pretinde respect față de „comunitățile minorităților naționale, religioase, de limbă și de altă natură” și „garanții pentru ei să se dezvolte liber potrivit cu principiile lor”, nu a aflat susținere de către majoritate.

Atunci a încercat să-l ajute pe mitropolitul Ioannis al Pergamului un alt profesor de teologie, decanul Institutului de Teologie Ortodoxă de la Chambesy, Vlasios Feidas, care a accentuat:

La început, printre participanți s-au aflat foarte puțini care au împărtășit această poziție. Dimpotrivă, reprezentanța Bisericii Ruse, condusă de mitropolitul Ilarion Alfeyev, și-a exprimat dezacordul absolut. Poziția de respect față de comunitățile homosexuale și protecția lor față de persecuții, nu au vrut s-o aprobe sub nici un chip nici reprezentantul Patriarhiei Antiohiei, mitropolitul Vasilie din Siria, unde frații noștri creștini suferă aspre persecuții din pricina credinței lor, nici mitropolitul Amfilohie de Muntenegru, care se împotrivește cu curaj la Festivalul mândriei (gay pride) în capitala țării sale, nici ceilalți ierarhi.

Însă spălarea creierului împreună cu intensa constrângere psihologică pe care a exersat-o timp de 7 ore (!) președintele Comisiei asupra participanților nu a rămas fără roade. Rezultatul a fost formularea unui amendament de compromis prin care „minoritățile de altă natură nu trebuie să constituie obiectul discriminării, iar acest lucru nu pretinde de la nimeni să împărtășească opiniile și principiile lor”.

Acest amendament, spre marea noastră mâhnire și rușine, potrivit cu exclusivul nostru reportaj, a fost votat de toți ierarhii de origine greacă, cuprinzându-l și pe mitropolitul Dimitriadei Ignatie. Mitropolitul Ignatie a declarat că în Grecia „susținătorii ideologiei naziste”, chipurile, atacă minoritățile sexuale.

Amendamentul a fost votat și de mitropolitul Hrisostom al Messiniei, de mitropolitul Gheorghie de Pafos (Biserica Ciprului), de arhiepiscopul Aristarh de Constantinia (Patriarhia Ierusalimului) și de mitropolitul Serghios al Bunei Speranțe (Patriarhia Alexandriei).

Toți aceștia, spre cinstea lor, nu și-au schimbat părerea până la sfârșit. Datorită acestora, așteptata revizuire a teologiei ortodoxe nu s-a înfăptuit, de vreme ce s-au împotrivit la includerea în textul ce s-a întocmit pentru Sfântul și Marele Sinod, poziția pentru protecția homosexualilor.

În orice caz, faptul că astfel de discuții au avut loc între cei pe care Dumnezeu i-a pus păstori ai poporului Său și păzitori ai Credinței Ortodoxe pricinuiește profundă neliniște. Iar comportamentul în această discuție a unor anumiți ierarhi, care din pricina fricii de lumea aceasta și în numele corectitudinii politice eretice, în ascuns de turma lor, trădează învățătura Sfinților Părinți, pricinuiește o profundă mâhnire.

1 I Cor. 6, 9-10.

Sursa: http://www.marturieathonita.ro/homosexualitatea-marul-discordiei-pentru-ierarhii-ortodocsi-de-la-chambesy-geneva/

↧

237) “Libertatea de voinţă a persoanei” în înţelegerea filosofiei şi a teologiei patristice

March 18, 2015, 2:53 pm

≫ Next: 239) Homeopatia și terapiile alternative sunt incompatibile cu credința și știința

≪ Previous: Homosexualitatea, mărul discordiei pentru ierarhii ortodocși de la Chambesy – Geneva

“Libertatea de voinţă a persoanei”

în înţelegerea filosofiei şi a teologiei patristice

de Înaltpreasfinţitul Mitropolit de Nafpaktos şi Agios Vlasios, kir Ierotheos

Subiectul libertăţii voinţei sau al libertăţii persoanei, aşa cum este el prezentat în zilele noastre, nu îşi găseşte temeiuri în teologia ortodoxă patristică, ci este mai cu seamă un subiect al filosofiei contemporane care ulterior a fost tranferat de unii şi în teologie.

Vom marca unele puncte problematice ale acestei serioase teme, ca să punem în lumină, din perspectiva teologiei patristice, şi urmările acestei teorii în viaţa bisericească.

Voinţa în teologia şi filosofia apuseană

Profesorul Gheorghios Panagópoulos, analizând teologia apuseană atrage atenţia că teologul scolastic John Duns Scotus, reprezentant al teologiei franciscane, a introdus voluntarismul în opoziţie cu ontologia lui Toma d’Aquino.

Duns Scotus a vorbit despre “dumnezeiasca atotputernicie”, despre “absoluta libertate a lui Dumnezeu şi despre absenţa oricărui determinism în fiinţa dumnezeiască”. Din această perspectivă a deschis “un nou drum al gândirii în teologia apuseană”, pentru că “elementul volitiv este reevaluat în relaţia sa cu elementul ontologic” şi a prevăzut “una dintre revendicările centrale ale Reformei, şi anume libertatea absolută şi prioritatea lui Dumnezeu în mântuirea omului”.

Astfel, voluntarismul din teologia scolastică a trecut în Reformă şi în lumea protestantă şi de acolo a ajuns şi în filosofia apuseană, în care uneori se vorbeşte despre prioritatea ontologiei şi alteori despre prioritatea voluntarismului.

Profesorul Theodosis Pelegrínis, referindu-se la voluntarism îl defineşte ca fiind acel sistem filosofic “în care rolul predominant îl are voinţa, în opoziţie cu raţiunea-logosul”.

De asemenea, scrie că, în timp ce filosofii antici abordau diferitele chestiuni care îi preocupau având drept criteriu raţiunea-logosul, Aristotel a dat o importanţă specială rolului voinţei “în silogismul practic”. Însă, mai ales în epoca modernă diferiţi filosofi, precum Descartes, Kant, Schopenhauer, Nietzsche şi William James, dau o mare însemnătate voinţei şi anume libertăţii de voinţă.

Potrivit lui Sokratis Ghíkas, voluntarismul susţine că “voinţa constituie esenţa personalităţii umane, cel mai puternic element al ei, pentru că direcţionează acţiunea individului. Capacitatea de înţelegere şi sentimentul vin pe planul al doilea”. Voluntarismul psihologic a fost dezvoltat de Wundt, potrivit căruia voinţa aspiră să împlinească scopurile pe care le alege înţelegerea, iar sentimentul fie motivează voinţa, fie devine o piedică în efortul voinţei.

La rândul lui, Schopenhauer a susţinut “voluntarismul metafizic”, potrivit căruia există “voinţa universală oarbă”, de vreme ce “toate în lume sunt direcţionate de voinţa divină” şi care [voinţă divină] “se află în spatele legilor naturale şi biologice”.

De asemenea, libertatea, potrivit filosofiei contemporane, este “posibilitatea omului sau a unui grup de a se autodetermina, de a nu fi supus constrângerii sau stăpânirii, de a se mişca după cum doreşte, de a acţiona, de a-şi materializa scopurile la care aspiră”. Kant vorbea despre “libertatea morală” ca posibilitate de alegere.

Fichte a vorbit “despre libertatea nelimitată a omului, însă în final a considerat o asemenea libertate ca fiind însuşirea lui Dumnezeu”.

Sartre susţinea că “libertatea constituie esenţa existenţei umane”, ea nu poate fi oprită şi “omul este condamnat la libertate”, de vreme ce “prin libertatea lui îşi creează sinele din nimic”.

De asemenea, din punct de vedere psihologic libertatea “este absenţa conflictelor interioare, a complexelor, a ideilor obsesive şi a obiceiurilor, a actelor compulsive şi a tendinţelor psihice compulsive”.

Este vădit faptul că despre libertatea şi voinţa individului sau a persoanei s-a vorbit cu deosebire în ultimii ani din perspectiva filosofiei, a existenţialismului şi a psihologiei, pentru că drepturile individuale au fost încălcate de diverse tipuri de putere.

Nimeni nu neagă valoarea libertăţii sociale a drepturilor individuale, în strânsă legătură cu îndatoririle individuale, şi asta cu precădere în perioade în care cetăţenii sunt supuşi agresiunilor şi constrângerilor.

Problema apare însă atunci când teologii contemporani sunt influenţaţi de aceste curente şi încearcă să vadă persoana omului din perspectiva voinţei libere şi astfel deformează sau chiar pervertesc învăţătura ortodoxă despre Dumnezeul Treimic, despre Hristos şi despre om.

Voinţa în teologia ortodoxă

Subiectul voinţei a fost în mod repetat abordat în dezbaterile teologice începând din secolul al IV-lea şi ulterior, când curentul filosofiei elene a pătruns în spaţiul Bisericii, fapt pentru care Părinţii au fost nevoiţi să îi combată pe ereticii care foloseau filosofia greacă pentru a înţelege dogma Sfintei Treimi şi dogma unirii celor două firi în Hristos.

De două ori până acum au avut loc serioase dezbateri şi s-au luat şi hotărâri [sinodale].

Prima oară a fost în secolul al IV-lea şi discuţiile teologice s-au concretizat în hotărârile Sinodului I Ecumenic. Atunci Părinţii au răspuns la următoarea întrebare: Tatăl L-a născut pe Cuvântul din esenţa-fiinţa (ousía) Sa, şi, prin urmare, Cuvântul este deofiinţă şi necreat, sau Cuvântul a fost creat prin voinţa Tatălui, la fel ca întreaga creaţie şi, prin urmare, Cuvântul este o creatură a Tatălui?

Formularea Sinodului I Ecumenic este limpede: “Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut, adică este din esenţa-fiinţa (ousía) Tatălui”. Această formulare era îndreptată împotriva arienilor, care susţineau că Hristos “nu este de aceeaşi esenţă-fiinţă cu Tatăl”, ci este creatură şi a fost creat în timp “străin de esenţa-fiinţa Tatălui şi după fire stricăcios şi schimbător”.

Hotărârile Sinodului II Ecumenic, în afară de adaosurile la Simbolul de Credinţă, au adus şi o modificare a terminologiei, pentru că atunci s-a diferenţiat terminologic ipostasul de esenţa-fiinţă, deşi prin aceasta nu a avut loc o modificare a teologiei.

În textul final nu mai există acel “adică din esenţa Tatălui”, căci este foarte limpede subînţeles; de altfel există şi termenul “deofiinţă (omooúsios)”, şi, oricum, Părinţii învaţă că Fiul a fost născut de Tatăl din esenţa-fiinţa Lui şi nu este o creatură a voinţei Sale.

Tatăl este cauza naşterii Fiului şi a purcederii Duhului Sfânt, dar, potrivit expresiei inspirate a Părintelui Ioannis Romanidis: “Tatăl Îşi împărtăşeşte esenţa-fiinţa Fiului prin naştere şi Sfântului Duh prin purcedere”.

A doua oară a avut loc o dezbatere asupra voinţei în secolul al VII-lea şi anume cu privire la hristologie.

Monoteliţii spuneau că în Hristos există o singură voinţă. Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, şi Sfântul Maxim Mărturisitorul învăţau că voinţa şi energia-lucrarea (enérgeia) sunt însuşiri ale firii-naturii (phýsis) şi, de vreme ce Hristos are două firi-naturi, are şi două voinţe, voinţa dumnezeiască şi cea omenească.

Astfel, fiecare fire în Hristos vroia şi lucra ale sale, dar în comuniune cu cealaltă fire, unite într-o Persoană a Dumnezeu Cuvântului.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, dezvoltând tema celor două voinţe în Hristos va spune că [din punct de vedere logic] voinţa ar putea fi: a firii, a ipostasului sau împotriva firii. Dacă voinţa ar fi a ipostasului, ar însemna că Hristos ar avea “o voinţă diferită” de a Tatălui, de vreme ce voinţa ipostatică ar fi o însuşire exclusiv a ipostasului.

Dacă voinţa ar fi împotriva firii, atunci s-ar dogmatiza degradarea celor două esenţe-fiinţe [în Hristos], de vreme ce o voinţă împotriva firii ar distruge cele ce lucrează după fire. Prin urmare, voinţa este a firii, adică este o caracteristică a firii, nu este ipostatică, adică nu este însuşire caracteristică a ipostasului.

Asupra acestui subiect a hotărât Sinodul VI Ecumenic, care, între altele a dogmatizat:

“Propovăduim de asemenea două voinţe ale firilor şi două energii-lucrări [care sunt] întru El [în chip] nedespărţit, neschimbat, neîmpărţit, neamestecat potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi.

Şi două voinţe ale firilor, nu una împotriva celeilalte, să nu fie!, aşa cum au spus ereticii necredincioşi, ci voinţa Lui omenească urmând şi supunându-se voinţei Lui dumnezeieşti şi atotputernice, iar nu împotrivindu-se sau luptând împotriva acesteia…”.

Hristos are două voinţe ale celor două firi într-o singură Persoană, iar aceste voinţe fireşti nu îşi sunt ostile una alteia. Asta înseamnă că voinţa nu este însuşire a persoanei, pentru că atunci Hristos ar avea o voinţă, ci este o însuşire a firii-naturii (phýsis).

Părinţii Bisericii primesc deplin hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi de aceea fac deosebirea dintre voinţa care este legată de fire (phýsis) şi alegerea deliberată (proaíresis), prin care oamenii îşi exercită opţiunea (epilogí). Adică, la Părinţi voinţa nu este libertatea aşa cum o definesc filosofii şi teologii filosofici contemporani.

Ca să nu apară nici o confuzie şi răstălmăcire referitor la ceea ce vom spune în continuare, trebuie să atragem atenţia că, potrivit teologiei Bisericii noastre, nu există ipostas fără esenţă, nici esenţă fără ipostas, ci ipostasul-persoana se defineşte ca esenţă având însuşiri (idiómata).

Astfel, energia-lucrarea este mişcare esenţială-fiinţială a firii, dar elementul activ (energón) este persoana.

Sfântul Ioan Damaschin se pronunţă astfel asupra acestui subiect: “una este energia-lucrarea (enérgeia) şi alta sursa energiei (energetikón), una este actul (enérgima) şi alta elementul activ (energón)”. Energia-lucrarea este “mişcarea activă şi esenţială-fiinţială a firii-naturii (phýsis)”. Sursa energiei este “firea-natura din care provine energia-lucrarea”. Actul este “rezultatul energiei”. Şi elementul activ este “utilizatorul energiei-lucrării, adică ipostasul”.

De asemenea, Sfântul Ioan Damaschin defineşte voinţa, [obiectul] voit, [elemental] volitiv şi pe cel ce voieşte. Voinţa este “puterea simplă de a voi”. Vrere este “voirea de ceva anume”. Obiectul voit este “acel lucru care este obiect al voinţei”. În acest sens foloseşte un exemplu, ca să pună în lumină diferenţele.

Simpla poftă de mâncare este voinţa, mişcarea spre a mânca este voirea, hrana este obiectul voit. Mai mult încă, volitiv este acel ceva care are putere volitivă, aşa cum este omul. Şi voitor este “cel care face uz de voinţă”.

Ţinând seama de aceste principii teologice fundamentale, cunoaştem că voinţa este chemarea firii-naturii celei una şi comună Persoanelor Sfintei Treimi, dar voitori sunt toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, deopotrivă.

Astfel, voitor este Dumnezeul Treimic, voinţa se atribuie firii, însă firea dumnezeiască este de neconceput fără ipostasuri şi invers, [ipostasurile sunt de neconceput fără de fire].

Asta înseamnă următorul lucru: cauzalitatea Tatălui, faptul că El este cauza existenţei Fiului şi a Duhului Sfânt, nu este acelaşi lucru cu voinţa, care este comună tuturor Persoanelor Sfintei Treimi, de vreme ce comună este firea şi energia.

De asemenea, în om există voinţa firii şi alegerea deliberată, “adică opţiunea” între două lucruri diferite.

Astfel, există diferenţă între voinţă şi alegere în om. Însă, în Dumnezeu “pe de o parte vorbim despre voinţă, dar despre alegere nu vorbim, căci Dumnezeu nu deliberează [între bine şi rău]”.

Nici nu putem spune că în sufletul lui Hristos există deliberare sau alegere, pentru că în El nu era neştiinţă, nici voinţă deliberatoare în urma unirii firii umane cu firea divină în Ipostasul Cuvântului.

Învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul despre libertate, voinţă şi alegere deliberată

Analizând subiectul libertăţii de voinţă şi alegere, mă voi mărgini la Sfântul Maxim Mărturisitorul, care, – el, cu deosebire – a formulat teologia acestei serioase probleme.

Pentru început, se cuvine să aratăm că Sfântul Maxim nu se referă la libertate în sensul în care o înţeleg teologii filosofici. În comentariile sale la scrierea Sfântului Dionisie Areopagitul “Despre numele divine” vorbeşte despre scopul Întrupării lui Hristos şi scrie: “căci fără să fi cunoscut nici un păcat şi fără a ieşi din cele [dumnezeieşti] ale Sale, pentru noi S-a făcut vrednic păcatului, fără de păcat fiind, ca să ne readucă la vechea libertate prin înfierea noastră întru El”.

Este limpede că Părinţii nu se referă la “libertatea lui Dumnezeu de dumnezeirea Lui” prin “posibilitatea de a Se întrupa”, de vreme ce Hristos, devenit om, nu iese din dumnezeiasca Lui fire, nu iese “din ale Sale”. Adică, Sfinţii Părinţi nu definesc libertatea ca posibilitate de ieşire din dumnezeiasca fire, ci se referă la reîntoarcerea omului la vechea libertate, care este comuniunea lui cu Dumnezeu.

Şi în alte locuri ale învăţăturii sale, Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte despre libertate nu însă ca drept sau posibilitate de alegere, ci ca nepăcătuire, ca libertate faţă de patimi.

Referindu-se la naşterea lui Hristos scrie: “la naşterea după firea omului fiind adus prin suflarea de viaţă, din care luând chipul (to kat’eikóna) ca om, acesta [chipul] a rămas inactiv, El având [ca Dumnezeu] libertate a nepăcătuirii şi neprihănită”. Naşterea lui Hristos ca om a fost liberă, fără de patimă, aleasă de El Însuşi şi curată. Mai mult încă, leagă libertatea omului de “frumuseţea cea fără de chip”.

În altă parte vorbeşte despre faptul că rob este cel care optează pentru patimi, câtă vreme lupta pentru virtute înseamnă “libertate a sufletului”.

Sfântul Maxim nu se referă la libertate, ci vorbeşte despre alegere, însă consideră că alegerea nu este voinţă, care este o dispoziţie a firii, ci este dispoziţie deliberatoare asupra lucrurilor depind de noi, cu alte cuvinte alegerea este un amalgam de dispoziţie, deliberare şi judecată.

Scrie: “alegerea, în cele ce ne privesc pe noi [oamenii], este dispoziţie deliberatoare”, “alegerea merge împreună cu dispoziţia, cu deliberarea şi cu judecata”, “aşadar, voinţa nu este o voinţă deliberatoare”. De asemenea, vorbeşte despre faptul că Hristos prin îndumnezeirea firii omeneşti, care a avut loc odată cu zămislirea Sa, a dus alegerea umană la starea de neschimbabilitate, la statornicie, lucru pe care îl trăiesc şi Sfinţii în Hristos.

Prin urmare, în învăţătura patristică, din câte cunosc eu, nu găsim expresiile “libertatea voinţei” sau “libera voinţă a persoanei”, pentru că voinţa este o dispoziţie a firii, câtă vreme alegerea este legată de persoana-ipostas, iar acest lucru la Părinţi este explicat altfel decât în filosofia contemporană. Şi, oricum ar fi, învăţătura patristică despre libertate şi alegere deliberată nu se poate corela cu libertatea aşa cum este ea caracterizată de filosofia contemporană şi de acea teologie contemporană care are o abordare filosofică.

Va trebui să vedem pe scurt cum se reflectă toate acestea în triadologie, hristologie şi antropologie, potrivit învăţăturii Sfântului Maxim Mărturisitorul, care s-a luptat mult pentru aceste înţelesuri teologice.

În introducere trebuie să atragem atenţia că există multe pasaje ale Sfântului Maxim Mărturisitorul care se referă la relaţiile dintre ipostas, fire şi energie, însă aici vom face doar o trecere în revistă [a elementelor fundamentale].

Theodosie, Episcopul Cezareii Vitiniei, între altele, afirmă că trebuie să vorbim despre “o singură energie-lucrare ipostatică a lui Hristos”, adică lega energia-lucrarea cu ipostasul. Însă, Sfântul Maxim i-a răspuns că o asemenea poziţie “aparţine doar ereticilor închinători la mulţi zei”. Energia-lucrarea este a firii şi nu a ipostasului.

Dacă energiile-lucrările ipostatice s-ar atribui Persoanelor Sfintei Treimi, atunci fericita dumnezeire ar avea patru energii-lucrări, adică trei energii pe care le împart Persoanele Sfintei Treimi între Ele şi o energie e firii care manifestă comuniunea după fire a celor Ipostasuri. Cine afirmă o asemenea părere suferă de boala tetrateismului [patru dumnezei].

Însă, potrivit Sfântului Maxim, Părinţii învaţă în acest chip: “orice energie-lucrare este a firii, iar nu a ipostasului”. Se înţelege că tot astfel ne referim şi la voinţa după fire, iar nu după ipostas.

După această observaţie introductivă să cercetăm subiectul voinţei în triadologie.

Persoanele Sfintei Treimi nu au libertate personală sau libertate ipostatică, pentru că, dacă ar fi aşa, atunci fiecare Persoană ar avea voinţa ei proprie, libertatea ei proprie, lucru care ar scinda unitatea Persoanelor Sfintei Treimi.

A atribui voinţa persoanei pentru a asigura “libertatea persoanei” duce la apariţia triteismului în Sfânta Treime. Sfântul Maxim, referindu-se la Sfânta Treime, în chip limpede atribuie voinţa firii, iar nu persoanei.

Scrie că el i-ar întreba bucuros pe monoteliţi dacă Dumnezeu şi Tatăl tuturor voieşte, pentru că este Tată sau pentru că este Dumnezeu, cu alte cuvinte, dacă voinţa Lui este legată de Persoana Tatălui sau de dumnezeirea Lui.

Dacă voieşte, pentru că este Tată, atunci va fi una voinţa Tatălui şi alta voinţa Fiului, pentru că sunt diferite Persoanele. Dacă însă voieşte, pentru că este Dumnezeu, atunci şi Fiul, şi Duhul Sfânt fiind Dumnezeu, înseamnă că voinţa este a firii-naturii, adică este voinţă firească-naturală.

Dumnezeu este treimic, este trei Persoane –Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – Care au o fire-natură, o energie-lucrare, o voinţă, o slavă, o împărăţire.

Filosofia şi teologia personalistă cade în cursa confundării firii şi necesităţii, pentru aceasta trebuie să evităm a atribui voinţa persoanei şi să evităm a considera că Fiul este născut din voinţa Tatălui “în libertate”, şi, de asemenea, că Duhul Sfânt purcede prin voinţa lui Dumnezeu Tatăl. Aceste afirmaţii conduc la arianism.

Sfântul Maxim, însă, din nou concluzionează foarte limpede. Scrie că naşterea Fiului din Tatăl este “mai presus de voinţă”, adică voinţa nu mijloceşte între Tată şi Fiu, nici voinţa Tatălui nu poate fi concepută ca existând înaintea Fiului, pentru că Tatăl nu a preexistat Fiului.

Pentru că Tatăl şi Fiul au avut “deodată fiinţă”, de aceea şi au o voinţă, “simplă şi nedespărţită”, precum au o esenţă şi o fire.

Faptul că Tatăl naşte pe Fiul din esenţa-fiinţa Sa nu implică necesitatea şi lipsa de libertate, pentru că este de neconceput a atribui vreo necesitate firii necreate.

Sfântul Maxim Mărturisitorul observă că, dacă ceea ce este al firii ar fi supus constrângerii şi, ştiind că Dumnezeu este după fire Dumnezeu, după fire Bun şi după fire Creator, ar însemna că Dumnezeu ar fi şi după necesitate Dumnezeu şi Bun şi Creator, lucru care este hulitor, chiar şi să îl gândească cineva.

Pentru că: “cine este cel care impune necesitatea”? Trimite aşadar la pasajul din Sfântul Chiril al Alexandriei: “Nimic involuntar nu există în firea cea înţelegătoare-noetică”.

Identificarea dintre fire şi necesitate, în afară de arieni – care au recurs la ea pentru a demonstra caracterul creat al lui Dumnezeu Cuvântul prin naşterea Lui din voinţa lui Dumnezeu Tatăl – a fost folosită şi de antiohienii filonestorieni, precum, de pildă, Theodorit al Cirului, care urmărea să demonstreze imposibilitatea unirii ipostatice a firii dumnezeieşti şi a firii omeneşti în Persoana lui Dumnezeu Cuvântul.

Propunerea opusă, venită din partea nestorienilor, ca soluţie pentru unirea dumnezeirii şi omenităţii în Hristos a fost “contextul”, adică unirea prin relaţionare a două ipostasuri diferite, al omului şi al lui Dumnezeu, care salva în concepţia lor libertatea lui Dumnezeu Cuvântul de o unire forţată, înţelegere care conduce la concluzia că Întruparea reală a lui Dumnezeu Cuvântul este imposibilă.

Însă, teologia ortodoxă nu cade în asemenea înşelări, pentru că ea învaţă că voinţa este dispoziţie a firii-naturii, iar nu a persoanei.

Să trecem în revistă subiectul voinţei în cadrul antropologiei.

Omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Mulţi Părinţi definesc termenul de “chip” ca partea noetică-înţelegătoare şi liberul arbitru, acesta din urmă fiind “mişcarea de-sine-stăpânitoare a voinţei”. Cu toate acestea, Adam şi Eva aveau posibilitatea opţiunii [între bine şi rău].

Primul cuplu nu atinsese desăvârşirea, ci trebuia să ajungă la aceasta, erau nedesăvârşiţi [gr. νήπιος, cel care nu se poate exprima prin cuvânt] şi trebuia să se desăvârşească, pentru că firea-natura lor era încă nedesăvârşită.

Prin urmare, şi la om voinţa este dispoziţie a firii, este voinţă a firii şi nu ipostatică, nu prin voinţă se exercită opţiunea, ci prin alegerea deliberată. Schema procesului volitiv, aşa cum o predă Sfântul Maxim Mărturisitorul şi aşa cum am văzut şi mai înainte este următoarea: voinţă – deliberare – părere – alegere.

“Voirea este adică voinţă a firii, putere volitivă care aparţine după fire ipostasului”. “Alegerea cu privire la acestea se face după judecată, deliberarea are loc înainte de judecată”.

Spunând însă că voinţa este a firii-naturii, nu ignorăm faptul că definim ipostasul ca esenţă caracterizată de anumite însuşiri, prin urmare nu se poate vorbi despre prioritatea firii asupra persoanei, nici despre prioritatea persoanei asupra firii.

Părinţii deosebesc între “voire” şi “felul voirii”, de aceea nu trebuie să facem confuzie între voinţă, care este a firii, şi felul cum se exprimă voinţa, care aparţine persoanei.

Sfântul Maxim scrie că „nu e totuna voirea şi felul voirii”, precum nu este totuna „vederea şi felul vederii”.

A voi şi a vedea ţine de fire şi există în toate fiinţările de aceeaşi fire şi de acelaşi gen, dar „felul voirii”, precum şi „felul vederii”, adică să vrea cineva să păşească sau să nu vrea, să privească în fiecare direcţie „este mod al folosirii voirii şi vederii”. Cu alte cuvinte, acest „cum al voirii” este o „însuşire a celui care se foloseşte” [de voinţă], care îl diferenţiază de alţii şi este ceea ce în mod curent se numeşte diferenţă.

Prin urmare, nu se poate face confuzie între „a voi”, care este al firii, şi „felul voirii”, care este o însuşire a celui care se foloseşte de voinţă. Aceasta este tăietura de aur între esenţialism şi personalism şi arată că învăţătura patristică evită atât esenţialismul scolastic, cât şi personalismul filosofic.

Să vedem acum felul cum este înţeleasă voinţa în hristologie.

Hristos, prin Întruparea Sa, şi-a asumat întreaga fire omenească, a unit-o cu firea dumnezeiască în Ipostasul Său, a îndumnezeit-o. Pentru noi S-a făcut om, El, Care este „Făcătorul omului”, şi „pentru noi în chip vădit a izbândit neschimbabilitatea alegerii [deliberate], căci El este Creatorul neschimbabilităţii”.

Astfel, „omenitatea lui Dumnezeu” (a lui Hristos) „nu este mişcată de alegerea deliberatoare ca în cazul nostru”, care discernem între posibilităţi antitetice de alegere prin cercetare şi judecată, aşa încât „[Hristos] să nu fie socotit schimbător conform alegerii deliberatoare a firii [omeneşti]”.

Dar, după ce a primit existenţa, îndată după unirea cu Dumnezeu Cuvântul, omenitatea noastră „a dobândit mişcarea, adică voinţa firii potrivit chemării, fără îndoieli şi schimbări”.

Prin urmare, Hristos nu a fost mişcat de alegerea deliberată.

Oamenii, ca unii ce sunt nedesăvârşiţi, prin naşterea lor îşi exercită alegerea deliberată, pentru că ei se pot mişca către cele două, fie „către cele bune”, fie „către cele rele”. Însă această posibilitate a opţiunii – a alegerii deliberate – încetează să existe la Sfinţi, care se unesc cu Hristos şi devin mădulare ale Trupului Lui, după ce dobândesc neschimbabilitatea alegerii deliberate, potrivit cuvântului Apostolului Pavel: „dragostea nu cade niciodată” (I Cor. 13, 8). În Împărăţia lui Dumnezeu nu va exista posibilitatea alegerii, Sfinţii vor avea în Hristos neschimbabilitatea alegerii deliberate, de vreme ce nu vor exista în Împărăţie situaţii contradictorii.

Prin urmare, Persoanele Sfintei Treimi nu au o libertate aşa cum o înţeleg teologii filosofici.

Hristos Dumnezeu-Omul nu are posibilitate opţiunii, adică voinţă deliberatoare, de vreme ce are neschimbabilitatea alegerii. Omul, în starea de cădere, are posibilitatea alegerii deliberate, dar când ajunge la îndumnezeire dobândeşte în Hristos neschimbabilitatea alegerii deliberate şi este condus prin nevoinţa în Hristos şi prin viaţa liturgică de la voinţa deliberatoare la voinţa cea după fire.

Astfel, libertatea voinţei şi libertatea persoanei – pe care teologii de azi o elogiază în mod exagerat – ca element deopotrivă al lui Dumnezeu şi al omului, ca expresie şi însuşire definitorie a omului şi care constituie desăvârşirea lui, constituie o opinie inadmisibilă din punct de vedere teologic.

Libertatea nu este a ipostasului, ci a firii. Acest lucru are o mare însemnătate, pentru că astfel se manifestă creaţia bună foarte a lui Dumnezeu.

Dimpotrivă, persoana este acea care folosind rău libertatea de-Dumnezeu-dăruită a firii sfârşeşte în păcat. Prin urmare, „persoana nu depăşeşte prin libertate necesitatea firii”, ci, dimpotrivă, fiecare om prin energia-lucrarea dumnezeiescului Har şi cu împreună-lucrarea lui prin voinţa firească, poate fi condus dincolo de limitele firii sale şi poate ajunge la îndumnezeire. Dimpotrivă, persoana, dacă nu îşi foloseşte bine liberul arbitru, sfârşeşte prin a fi încătuşată de păcat şi îşi înrobeşte firea patimilor. Aşadar, a se atribui firii necesitatea dovedeşte ignorarea textelor patristice sau distorsionarea lor ermineutică cu scopul de a ajunge la concluziile personaliste dorite.

Urmările personalismului în viaţa bisericească

Trebuie să atragem atenţia asupra unui lucru foarte însemnat şi vrednic de atenţia noastră, care are legătură cu aşa-numita teologie postpatristică a libertăţii persoanei.

Transferarea respectivei păreri triadologice personaliste în antropologia creştină de azi prin mult discutata „libertate a persoanei”, care, desigur, este promovată şi ca o însuşire fundamentală a Răsăritului ortodox în opoziţie cu esenţialismul Apusului creştin are unele urmări concrete, precum frecventa critică a ascezei ortodoxe ca fiind, chipurile!, opusă „libertăţii persoanei”.

Însă întotdeauna o părere dogmatică eronată conduce la felurite abateri ermineutice care au urmare în viaţa bisericească şi în modul în care trăieşte creştinul ca mădular al Bisericii.

Vom sublinia anumite deformări de înţelegere a vieţii bisericeşti care apar la aceia care vorbesc despre aşa-numita libertate a voinţei sau despre libertatea persoanei.

În primul rând, rânduiala bisericească a lucrurilor este interpretată şi înţeleasă din perspectiva teoriei libertăţii persoanei şi a dragostei, aşa cum au fost ele interpretate de Alexei Homiakov şi de Afanasiev. Potrivit acestor teorii, în viaţa bisericească are mare importanţă trăirea libertăţii şi a dragostei, independent de premisele canonice pe care le-au aşezat Părinţii Sinoadelor Locale şi Ecumenice.

Astfel, viaţa bisericească este judecată prin formulări precum „democraţie ascetică”, pentru a lovi în structurile ierarhice ale Bisericii şi pentru a le judeca drept opresive şi improprii în comparaţie cu acelea ale vechii Biserici, care avea o atitudine „democratică”. În continuare este folosită această poziţie dogmatică eronată la nivelul teologiei, introducând diferite opinii umaniste şi protestante despre împărtăşirea de harismele Duhului Sfânt independent de premisele teologice şi canonice, ca şi cum viaţa duhovnicească ar fi o „democraţie de tip necreat”, în care toţi se desfătează de darurile Sfântului Duh fără nici un fel de premise.

Este neîndoielnic că pornind de la asemenea principii, sunt lovite şi deformate opere patristice, precum scrierile areopagitice, care au fost tâlcuite de Sfântul Maxim Mărturisitorul şi de Sfântul Grigorie Palama, susţinând că, chipurile!, acestea reflectă structuri eclesiale rigide, exploatate şi speculate de către cler.

În al doilea rând, învăţătura despre nevoinţă a isihasmului este criticată, pentru că ar reflecta logica mântuirii individuale, care nu are referire directă la „ontologia persoanei”, adică la „a exista liber în relaţie”, ci în perspectiva unei curăţiri individuale de patimi fără referire la aproapele, relaţie care constituie condiţie preliminară a „existenţei ca persoană”.

Astfel, se scindează unitatea dintre Tainele Bisericii şi viaţa de nevoinţă, care în fapt este viaţa evanghelică, adică ţinerea poruncilor lui Hristos, este contestată direct sau indirect teologia ascetică a Părinţilor Capadocieni ca fiind origenistă şi neoplatonică, dar sunt pervertite în chip viclean învăţătura Sfântului Simeon Noul Theolog şi aceea a Sfântului Grigorie Palama ca fiind „spiritualiste”.

În al treilea rând, evlavia bisericească şi ascetică, lăudată de Părinţii nevoitori, este condamnată de reprezentanţii teoriei „libertăţii persoanei” ca pietism şi moralism occidental lipsit de libertate, dar şi ca „sacralizare a trăirii bisericeşti”.

Astfel, se observă următorul fenomen: se judecă şi se surpă conţinutul „Filocaliei Sfinţilor Părinţi Neptici”, pentru că, chipurile!, reprezintă o „ecleziologie terapeutică”, care a înlăturat „ecleziologia euharistică” a primei Biserici!

În al patrulea rând, ascultarea faţă de Părintele Duhovnicesc este judecată drept o mutilare a „libertăţii persoanei”, drept o deposedare de răspunderea existenţială, „a lui a exista în mod liber”, a celui care se spovedeşte şi o transferare a acestei „răspunderi personale” către Părintele Duhovnicesc.

Desigur, nu trecem cu vederea diferitele greşeli care se fac sub acest aspect, fie de către Părinţii Duhovniceşti, fie de către fiii duhovniceşti, dar nu este posibil ca din pricina unor asemenea greşeli să fie abătut mersul omului de la robie către libertatea fiilor lui Dumnezeu, aşa cum este el descris în călătoria poporului lui Israel din Egipt către Ţara Făgăduinţei prin călăuzirea de-Dumnezeu-văzătoare a lui Moise.

Prin urmare, teoria eronată despre „libertatea voinţei” şi a „libertăţii persoanei” şi despre legătura dintre voinţă şi persoană, are urmări însemnate în spaţiul bisericesc.

Prin asemenea teorii este surpată viaţa Bisericii şi premisele sfinţirii şi, în fapt, este răstălmăcit însuşi Sfântul Maxim Mărturisitorul, care vorbeşte despre filosofia practică, contemplarea naturală şi teologia mistică, dar şi alţi Sfinţi Părinţi care vorbesc despre curăţire, luminare şi îndumnezeire.

Prin urmare, nu se poate vorbi despre voinţa liberă a persoanei din punct de vedere teologic, pentru că voinţa este o însuşirii a firii-naturii şi nu a persoanei, câtă vreme opţiunea este realizată de om prin alegerea deliberată, care vădeşte nedesăvârşirea firii, însă Sfinţii dobândesc în Hristos neschimbabilitatea alegerii deliberate.

Învăţătura despre ontologia persoanei şi libertatea persoanei care urmăreşte să evite chipurile! necesitatea firii-naturii nu este altceva decât personalism de provenienţă occidentală, o „deformare” în teologia contemporană, este chintesenţa aşa-numitei „teologii postpatristice”.

Tatiana Petrache(G.O)

Graiul Ortodox

Sursa: http://www.romfea.gr/epikairotita/14122-2012-10-15-20-01-12

↧

239) Homeopatia și terapiile alternative sunt incompatibile cu credința și știința

March 18, 2015, 3:33 pm

≫ Next: 239) Evoluții negative în pregătirea Sfântului și Marelui Sinod. SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD AL BISERICII ORTODOXE MODIFICAT ȘI PERVERTIT (Ortodoxos Typos)

≪ Previous: 237) “Libertatea de voinţă a persoanei” în înţelegerea filosofiei şi a teologiei patristice

Invătați despre erezii

BIROUL ANTIERETIC

al Sfântei Mitropolii a Kifissiei, Amarusiu și Oropou- ATENA

Homeopatia și terapiile alternative sunt incompatibile

cu credința și știința

de Mihalis Rállis, doctor profesor universitar al departamentului de tehnologie farmaceutică și Konstantína Alevízou, doctor – microbiolog, profesor universitar

Conferință ținută în cadrul Mitropoliei Kifissiei, 6/2/2013

REZUMAT

În zilele noastre, în afara medicinii clasice, se practică ”terapii” paralele cunoscute sub termenul generic de ”metode terapeutice alternative”. Aceste metode sunt multe, iar cele mai răspândite sunt homeopatia, acupunctura și chiroterapia. Baza comună a ”terapiilor” mai sus menționate este că afecțiunile nu își au cauza, de pildă, într-o bacterie sau un microb, ci în prostul circuit al energiei în trup, iar ”terapia”, care este energetică, reface fluxul normal al energiei. În homeopatie, terapia are loc prin substanțe de proveniență vegetală sau animală sau prin secreții de la bolnavul însuși, care se rarefiază atât de mult, încât în fapt nici nu mai există. Prepararea lor se realizează prin rarefieri succesive – cu cât mai rarefiat este preparatul final, cu atât este considerat mai eficient –, și prin lovire (dinamizare). Aceste produse numite ”medicamente” se presupune că au o putere farmaceutică esoterică de tip spiritual, care învinge puterea bolii și astfel se realizează ”terapia”. Cea menționată mai sus, precum și toate terapiile numite ”alternative”, pentru că nu respectă principiile fundamentale ale metodologiei științifice, sunt considerate de către comunitatea științifică ca pseudo-științe și în destule situații s-au dovedit și periculoase mai ales în întârzierea terapiei în boli serioase, cum ar fi, de pildă, cancerul.

Baza lor este ocultă, incompatibilă cu credința noastră creștină. Acest lucru este demonstrat în totalitate de înseși scrierile homeopaților celebri, mai vechi sau mai noi. După cum scrie P. Antonios Alevizópoulos, este vorba de un sistem de autorealizare și de autosalvare, de autoevoluție a omului, care anulează mântuirea în Hristos, adică întreaga Evanghelia a lui Iisus Hristos.

În epoca noastră, profund marcată de perspectiva ideologiei new-age-iste, se observă tendința de a produce confuzie în ce privește știința medicală și criteriile acesteia și de a familiariza lumea cu noțiunile și practicile oculte. Există pericolul ca homeopatia, precum și celelalte ”terapii alternative ale Noii Epoci” – tocmai din cauza acestei orientări – să lucreze ca un pod care să îi conducă pe creștinii neavertizați către religiile orientale, abandonând într-o primă fază simțul lor ortodox.

Este sigur că creștinii care recurg la aceste tehnici ignoră dimensiunile oculte, magice ale ”terapiilor” lor, dintre care cei mai mulți consideră, în ce privește homeopatia de exemplu, că iau pur și simplu produse naturale.

Însă homeopații care se declară creștini nu este posibil și permis să ignore această dimensiune. Totuși, pentru că homeopatia și celelalte metode terapeutice ”alternative” sau mai bine spus neortodoxe (respinse de către medicina clasică) creează și o problemă pastorală, ar fi de dorit să aibă loc o informare sistematică și corectă de către Biserica oficială și de parohii.

Biroul Antieretic al Sfântei Mitropolii a Kifissiei, Amarusiu și Oropu

Traducere Tatiana Petrache (G.O.)

Graiul Ortodox

Biroul pentru erezii și secte al Mitropoliei Kifissiei, Amarusiu si Oropu Biroul funcționeaza în Biserica Sfinților Apostoli Petru si Pavel din Pefkis Attikis în fiecare marți și sâmbătă de la orele 10.00-13.00 și în fiecare joi de la 17.00-20.00.

Tel. contact: 210-2790850

E-mail: apologitiko@gmail.com

Sursa: http://www.imkifissias.gr/index.php?option=com_content&view=article&id=499:mixalis-rallis-levizou-konstantina-omoiopathitiki-kai-enallaktikes-therapeies-asymvivastes-me-tin-pisti-kai-tin-epistimi&catid=110&Itemid=489

↧

239) Evoluții negative în pregătirea Sfântului și Marelui Sinod. SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD AL BISERICII ORTODOXE MODIFICAT ȘI PERVERTIT (Ortodoxos Typos)

March 23, 2015, 3:46 pm

≫ Next: Bucurie mare, Sfântul Nectarie a sosit la Cluj pentru totdeauna

≪ Previous: 239) Homeopatia și terapiile alternative sunt incompatibile cu credința și știința

Evoluții negative în pregătirea Sfântului și Marelui Sinod

SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD AL BISERICII ORTODOXE

MODIFICAT ȘI PERVERTIT

Părintele Protopresviter Theódoros Zísis, Profesor Emerit al Facultății de Teologie a Universității Aristoteliene din Tesalonic

Reconsiderări incredibile propuse de Comisia Specială a reprezentanților celor 14 Biserici Autocefale întruniți la Geneva. Dacă se adeveresc cele publicate într-un material apărut pe situl Agioritikon Vima, unii arhierei au încercat să introducă până și homosexualitatea în textul sinodal (Homosexualitatea, mărul discordiei pentru ierarhii ortodocși de la Chambesy – Geneva). ”Orthódoxos Týpos” urmărește îndeaproape evoluțiile.

1. Caracterul ecumenic al Sinodului

Este cunoscut faptul că începând cu anii ’60 s-a reaprins interesul Bisericii Ortodoxe pentru convocarea și pregătirea ”Sfântului și Marelui Sinod”, care era totdeauna înțeles ca Sinod Ecumenic ce urma să umple marele gol de aproximativ 13 secole, dacă ținem seama de faptul că ultimul Sinod Ecumenic poate fi considerat fie Sinodul al VII-lea de la Niceea din 787, fie Sinodul al VIII-lea și respectiv al IX-lea Ecumenic, anume cel convocat de Sfântul Fotie cel Mare (879-880), la care au participat chiar și reprezentanți ai Papei, respectiv Sinodul Isihast de la anul 1351, din Constantinopol, care a confirmat învățătura Sfântului Grigorie Palama.

Ca o continuare a acestor Sinoade Ecumenice ar fi fost considerat și Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe aflat în pregătire, care, printre altele, urma să soluționeze și două deficiențe menționate și semnalate la nivel eclezial și pastoral pe parcursul evoluției istorice a Bisericii Ortodoxe de după ruperea papismului de Biserică. Mulți s-au întrebat cum de Roma eretică și schismatică este îndreptățită să convoace și să socotească în continuarea Sinodului al VII-lea Ecumenic propriile ei concilii ca fiind ecumenice, dintre care ultimul este cunoscutul conciliu care a avut loc în vremurile noastre, Conciliul II Vatican (1962-1965), câtă vreme Biserica Ortodoxă ezită sau nu se îngrijește să convoace un Sinod Ecumenic, ea fiind singura urmașă adevărată și continuatoare a Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești/Universale și Apostolice? De ce lasă ca acest privilegiu al ei exclusiv să fie folosit în mod abuziv de către Roma, apărând în ochii lumii ca o Biserică ce nu revendică universalitate și ecumenicitate?

În plus, în afara acestui parametru eclezial, inactivitatea sinodală ecumenică o prezenta drept o biserică statică și inactivă, ca un fosil de muzeu care se complace în laurii trecutului și nu are nici o preocupare pastorală față de soluționarea problemelor dogmatice, etice, liturgice, de drept canonic și altele. De la vechile Sinoade Ecumenice până azi, fie este socotit ca fiind ultimul Sinodul al VII-lea Ecumenic (787), fie le recunoaște și pe celelalte două considerate ecumenice, pe al VIII-lea (879-880) și pe al IX-lea (1351), de atâtea secole nu au apărut oare probleme teologice sau pastorale care să aibă nevoie de o abordare nu la nivel local, ci la nivel panortodox și ecumenic?

Pentru a fi acoperite aceste lipsuri și pentru a se soluționa probleme cu caracter panortodox, la începuturile secolului al XX-lea, la inițiativa Patriarhiei Ecumenice au fost inaugurate lucrări pregătitoare în vederea Sinodului, care după primele dificultăți au sfârșit în întâlniri presinodale având ca scop convocarea Sfântului și Marelui Sinod, care era totuși văzut ca urmând să fie Sinod Ecumenic. Sinodul nu era numit din start ecumenic, întrucât toți știu că ecumenicitatea unui sinod nu depinde de felul cum îl numesc și îl consideră cei ce îl convoacă, ci de recunoașterea lui ca ecumenic de către conștiința pliromei Bisericii după finalizarea lucrărilor acestuia. Există sinoade care au fost convocate ca ecumenice și au sfârșit prin a fi respinse ca eretice, cum a fost de pildă sinodul iconoclast de la Iereia (745) sau cel de la Ferrara-Florența (1438-1439). Cum este deci posibil ca un sinod care se află în stadiul de pregătiri să fie numit ecumenic în mod anticipat, să i se atribuie deci un caracter care numai după finalizare i se poate recunoaște? De aceea, pe bună dreptate l-au numit ”Sfântul și Marele Sinod”, crezând și sperând că va fi recunoscut ulterior ca ecumenic, dacă urma să îndeplinească criteriile cerute, care sunt simple și clare: să se distingă prin corectitudinea dogmelor și să fie în acord cu învățătura sinoadelor precedente, locale și ecumenice, și cu Tradiția Sfinților Părinți. Are valoare de axiomă și este invulnerabilă aprecierea Sfântului Maxim Mărturisitorul, potrivit căreia, ”dreptcredinciosul canon al Bisericii a recunoscut acele sinoade sfinte și acceptate de Biserică, judecate din prisma corectitudinii dogmelor”[1].

Printre primele demersuri presinodale se numără și Congresul Panortodox de la Constantinopol, din 1923, care a fost convocat la inițiativa Patriarhului mason Meletios Metaxákis care, din nefericire, a ocupat Tronul Ecumenic vreme de doi ani, și care a pus pe ordinea de zi subiecte antitradiționale și moderniste, dintre care multe au vătămat unitatea Bisericii și de atunci și până azi însoțesc ca o moștenire blestemată ordinea de zi a Sfântului și Marelui Sinod, după cum sunt, de pildă: problema calendarului, prăznuirea comună a Paștelui, impedimentele la căsătorie, a doua căsătorie a clericilor văduvi, modernizarea vestimentației preoților, reconsiderarea în sensul facilizării a reglementărilor despre post și altele.

Pe durata lucrărilor acestui congres s-a propus convocarea Sinodului Panortodox având ca dată aniversarea a 1600 de ani de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, așa încât noul Sinod Ecumenic să fie corelat cu cel dintâi. Întrucât însă nu a fost posibilă convocare Sinodului în numai doi ani, adică în 1925, s-a decis să aibă loc un an mai târziu, fără însă ca acest lucru să se realizeze, cu urmarea că s-a hotărât ca în locul Sinodului să se organizeze un Presinod, a cărui pregătire și-a asumat-o Comisia Pregătitoare a Sfintelor Biserici Ortodoxe întrunită în Sfântul Munte în anul 1930, având ca scop alcătuirea unei liste de subiecte stabilite de comun acord ce ar urma să se dezbată la Marele Sinod aflat în curs de convocare.

2. Mărturii semnificative despre faptul că viitorul Sfânt și Mare Sinod era considerat ecumenic.

Din foarte numeroasele mărturii bazate pe texte, care se referă la pregătirea Sinodului considerat ecumenic, vom alege cu titlu orientativ doar câteva, ca să evidențiem faptul că a fost modificat și alterat caracterului acestuia, de la Sinod Ecumenic la simplu Sinod Panortodox. Această modificare nu îi problematizează pe cei care nu cunosc istoria pregătirii Sinodului, fie pentru că socotesc, din ignoranță, că așa s-a stabilit dintru început, fie pentru că sunt în cunoștință de cauză asupra scopurilor pe care le ascunde această modificare și în chip vinovat le trec sub tăcere.

Când Patriarhul Ecumenic Fotie a anunțat ședința de deschidere a Presinodului pentru Duminica Cincizecimii a anului 1932, a trasat în același timp și limitele competențelor Presinodului, spunând că nu va face decât examineze subiectele stabilite de Comisia Preliminară întrunită în Sfântul Munte în 1930, fără a lua decizii cu caracter obligatoriu, ”întrucât doar Sinodului Ecumenic îi revine competența să decidă valid și cu caracter obligatoriu asupra tuturor subiectelor”[2], referindu-se la Sfântul și Marele Sinod care urma să se întrunească.

Mitropolitul Calcedonului, Meliton, unul dintre colaboratorii apropiați ai Patriarhului Atenagora și unul dintre protagoniștii pregătirii Sinodului în multele lui faze, prefațând periodicul ”Synodika” pe care îl edita ”Secretariatul pentru Pregătirea Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe” cu sediul la ”Centrul Ortodox al Patriarhiei Ecumenice” de la Chambesy din Geneva, scria următoarele: ”Urmând demersurile pregătirii, ne aflăm în punctul de a semnala și de a formula în mod corect chintesența Sinodului, lucru care nu este ușor, date fiind două lucruri: mai întâi distanța de 12 secole de la Sinodul al VII-lea Ecumenic, ultimul, și în al doilea rând diferențele survenite în restructurările ecleziale și noile configurări duhovnicești, cu deosebire în ce privește schimbările revoluționare observate în atitudinea și nevoile duhovnicești ale credinciosului contemporan ce trăiește în mijlocul unei lumi noi, profund secularizate și tehnologizate. Asta, pentru că Sinodul Ecumenic al Bisericii este un fapt care face parte din lucrarea mântuitoare continuă realizată de Întemeietorul și Domnul Bisericii, a lui Hristos. Prin urmare este o lucrare dumnezeiesc-omenească”[3].

Mitropolitul de Mitilini, Iakovos, Președintele Comisiei Sinodale pentru Afaceri Externe a Bisericii Greciei, în comunicarea pe care a făcut-o înaintea arhiereilor sinodali și a profesorilor Facultății de Teologie din Atena, la Sfânta Mănăstire Penteli pe data de 6 februarie 1973, la o festivitate închinată memoriei Sfântului Fotie, a spus următoarele despre chestiunea Sfântului și Marelui Sinod:

”După Sinodul al VII-lea Ecumenic au avut loc două încercări de convocare a unui Sinod Ecumenic. Una în 879, în zilele marelui ierarh cinstit astăzi, iar cealaltă, mai târziu, în 1341 în vremea Sfântului Grigorie Palama, dar nici unul dintre aceste sinoade nu a fost recunoscut în cele din urmă ca ecumenic. Sinodul al VII-lea Ecumenic s-a întrunit în 787. De atunci au trecut 1196 de ani fără să fi fost posibilă convocarea altui Sinod Ecumenic, în ciuda numărului mare de necesități și a dimensiunilor problemelor survenite de-a lungul secolelor ca urmare mai ales a transformărilor care au avut loc în spațiul Bisericii și, în general vorbind, în întreaga lume… În primul sfert al veacului nostru a început discuții intense despre necesitatea convocării unui Sinod Ecumenic. Mai întâi Bisericile Ortodoxe s-au gândit să convoace un sinod pregătitor în locul unui sinod ecumenic, iar ordinea de zi a acestui sinod pregătitor a fost formulată în Sfântul Munte și întocmită pe baza catalogului din 1932. Răposatul Patriarh Atenagora, în virtutea marilor scopuri pe care și le propusese, a considerat că este posibilă convocarea imediată a unui Sinod Ecumenic fără a se mai trece prin etapa intermediară a unui sinod pregătitor; Patriarhul Atenagora a numit chiar acest sinod ”Mare Sinod” și în acest sens, ca stadiu pregătitor, a convocat toate Bisericile Ortodoxe locale de trei ori în insula Rodos, în anii 1961, 62 și 63”. Continuându-și gândurile și aprecierile despre Marele Sinod, Mitropolitul Iacov de Mitilini, scrie: ”Și să ne referim deja la subiectul Marelui Sinod. Este adevărat că ideea Sfântului și Marelui Sinod este străbătută de o sfântă frică dată fiind această cauză prea sfântă și înaltă și cu adevărat măreață. Și pe bună dreptate, pentru că este vorba de convocarea unui Mare Sinod care va echivala cu al VIII-lea Sinod Ecumenic. Cu adevărat, acesta va fi un mare eveniment în viața Bisericii, atât din punct de vedere teologic, cât și istoric”[4].

De asemenea, cunoscutul Părinte și de-acum recunoscut ca Sfânt al Bisericii Ortodoxe, Profesorul de Dogmatică al Facultății de Teologie din Belgrad, Iustin Popovici, într-un articol al său care în limba greacă a fost publicat într-o broșură specială, cu titlul ”Periculoasă convocarea unui Sinod Ecumenic”, adeverește că Sinodul urma să fie convocat ca ecumenic. Între altele, scrie, exprimând mari rețineri în ce privește necesitatea, dar și adecvarea momentului de a se convoca un asemenea Sinod Ecumenic: ”Eu, personal, nu consider că în condițiile actuale există o necesitate cu adevărat imperioasă de convocare a Sinodului Ecumenic. Dacă însă există, atunci momentul de față este inadecvat în istoria Bisericii noastre”[5].

În sfârșit, cuviosul Gheronda Filothei Zervakos, a cărui așezare oficială în rândul sfinților o așteaptă cu nerăbdare pliroma ortodoxă, într-un important articol al său intitulat ”Despre Sinodul Ecumenic”, exprimă rețineri similare celor ale Sfântului Iustin Popovici. Scrie: ”Așa încât considerăm că este întru totul de prisos convocarea Sinodului Ecumenic care să dezbată chestiuni asupra cărora au luat decizii, formulate în Sfintele Canoane, dumnezeieștii Apostoli și Părinții de Dumnezeu purtători și învățători ai Bisericii”[6].

3. Cine sunt cei care au modificat și pervertit caracterul Marelui Sinod? S-a cerut cumva în mod sinodal părerea Bisericilor?

Din aceste puține mărturii, însă semnificative, rezultă că pe durata pregătirii Sfântului și Marelui Sinod acesta era considerat ca ecumenic în conștiința Bisericii, dacă, desigur, ar fi corespuns criteriilor ortodoxe despre Sinoadele Ecumenice. Ce s-a întâmplat, deci, de s-a schimbat acest lucru? În ce fază a pregătirii a survenit schimbarea? Care Conferință Panortodoxă sau Comisie Interortodoxă Pregătitoare sau ce Conferință Panortodoxă Presinodală a discutat acest lucru, l-a propus și l-a hotărât? Cunosc oare acest lucru Sinoadele Bisericilor Autocefale locale și sunt de acord cu el? Este cât se poate de rezonabil să se nască asemenea întrebări în urma informării oficiale pe care a făcut-o înaintea plenului Sinodului Bisericii Greciei pe data de 8 octombrie 2014 Mitropolitul Mesiniei, Hrisostomos, care alături de Mitropolitul Dimitriadei, Ignatios, reprezintă Biserica Greciei în comisiile și conferințele presinodale. A spus literalmente, citind o hotărâre oficială, care însă niciodată nu a fost luată la nivel sinodal, că Sfântul și Marele Sinod nu are caracterul unui Sinod Ecumenic: ”Însăși ordinea de zi a fost stabilită la nivel panortodox și unanim, iar scopul convocării Sfântului și Marelui Sinod determină și caracterul acestuia, anume nu de Sinod Ecumenic, ci de Sfânt și Mare Sinod al Bisericii Sobornicești/Universale Ortodoxe”. Nu vom comenta strania concluzie care nu rezultă de nicăieri, cum că ordinea de zi a Sinodului și scopul acestuia îl privează de caracterul ecumenic. Am fi fost de acord dacă prin această afirmație ar fi lăsat să se înțeleagă că într-adevăr nici un alt Sinod Ecumenic nu a fost precedat de o asemenea procedură labirintică și complexă de pregătire, nici de atâtea peripeții legate de ordinea de zi, cu tot felul de adaosuri și eliminări, și dacă ar fi subliniat că scopul Sinodului, după cum se pare, este să fie continuate inovațiile lui Meletios Metaxákis și să se confere o justificare [canonică] dialogurilor interreligioase și intercreștine și celorlalte abateri dogmatice și canonice care au loc în demersurile atotereticului ecumenism. Însă, pentru că lucrările pregătitoare de până acum și anumite decizii ale Conferințelor Presinodale se pare că nu favorizează deschiderile ecumeniste și mai ales pentru că un Sinod Ecumenic, pentru a fi recunoscut ca atare, trebuie să valideze Sinoadele Ecumenice precedente, adică cele două sinoade antipapistașe, al Sfântului Fotie cel Mare (879-880) și respectiv al Sfântului Grigorie Palama (1351), ai noștri conducători filopapistași în nici un caz nu ar dori să se găsească în fața unei asemenea eventualități. De acestea și de alte modificări și pervertiri ale procedurii presinodale și ale ordinii de zi ce urmează a fi discutată la Marele Sinod ne vom ocupa și în alte articole care vor fi publicate în viitor și vor da la iveală și chestiuni ascunse și secrete discutate și hotărâte de ”Comisia Specială Interortodoxă” care reconsideră pe baze moderniste și ecumeniste hotărârile luate până acum în spiritul Tradiției Bisericii.

Orthódoxos Týpos, 6 martie 2015, nr. 2060, pp. 1, 7.

Traducere: Tatiana Petrache (G.O.)

Graiul Ortodox

Citiți și

Cele 9 Sinoade Ecumenice ale Bisericii Ortodoxe Universale și minunile care s-au întâmplat – Stâlpii și fortificațiile ortodoxiei -

https://graiulortodox.wordpress.com/2014/09/20/223-cele-9-sinoade-ecumenice-ale-bisericii-ortodoxe-universale-si-minunile-care-s-au-intamplat-stalpii-si-fortificatiile-ortodoxiei/

[1] ΑΓΙΟΥ ΜΑΞΙΜΟΥ ΤΟΥ ΟΜΟΛΟΓΗΤΟΥ, Περὶ τῶν πραχθέντων ἐν τῇ πρώτῃ αὐτοῦ ἐξορίᾳ 12, PG 90, 148. (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Despre cele făptuite în primul său exil 12, PG 90, 148

[2] Vezi în acest sens ΕΥΑΓΓΕΛΙΑΣ ΒΑΡΕΛΛΑ, Διορθόδοξοι καὶ Οἰκουμενικαὶ Σχέσεις τοῦ Πατριαρχείου Κωνσταντινουπόλεως κατὰ ταὀν Κ’ αἰώνα, Ἀναλέκτα Βλατάδων 58, Πατριαρχικὸν Ἵδρυμα Πατερικῶν Μελετῶν, Θεσσαλονίκη 1994, p. 110. (EVANGELIA VARELLA, Relații interortodoxe și ecumenice ale Patriarhiei de Constantinopol în secolul XX, Analekta Vlatadon 58, Fundația Patriarhală de Studii Patristice, Tesalonic 1994, p. 110.)

[3] Συνοδικά Ι, Geneva 1976, p. 9.

[4] Idem, pp. 17-21.

[5] Ἀρχιμ. ΙΟΥΣΤΙΝΟΥ ΠΟΠΟΒΙΤΣ, Ἐπικίνδυνος ἡ σύγκλιση Οἰκουμενικῆς Συνόδου, Ἀθῆναι 1971, p. 9. (Arhimandritul Iustin Popovici, Periculoasă convocarea Sinodului Ecumenic, Atena 1971, p. 9.)

[6] Ὁ Γέρων Φιλόθεος Ζερβάκος (Ὁ οὐρανοδρόμος ὁδοιπόρος), vol. II, ed. Ὀρθόδοξος Κυψέλη, Tesalonic, 1988, pp. 43-49 și Πρωτοπρεσβυτέρου ΘΕΟΔΟΡΟΥ ΖΗΣΗ, Ὁ Ὅσιος Φιλόθεος Ζερβάκος ὡς ἀγωνιστὴς καὶ ὁμολογητὴς τῆς Ὀρθοδοξίας. Μὲ ἀναφορὲς στὴν ἐπικαιρότητα, ed. Ὀρθόδοξος Κυψέλη, Tesalonic 2014, p. 101 și urm.(Bătrânul Filotei Zervakos, Călătorul pe drumul către cer, vol. II, ed. Orthódoxos Kypsélis, Tesalonic, 1988, pp. 43-49, și Protopresviterul Theódoros Zísis, Cuviosul Filothei Zervakos ca luptător și mărturisitor pentru Ortodoxie. Cu referiri la actualitate, ed. Orthódoxos Kypsélis, Tesalonic, 2014, p. 101 și urm.)

↧

Bucurie mare, Sfântul Nectarie a sosit la Cluj pentru totdeauna

March 26, 2015, 6:40 am

≫ Next: Cu recunoștință pentru duhovnici, îngerii noștri văzuți

≪ Previous: 239) Evoluții negative în pregătirea Sfântului și Marelui Sinod. SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD AL BISERICII ORTODOXE MODIFICAT ȘI PERVERTIT (Ortodoxos Typos)

Bucurie mare, Sfântul Nectarie a sosit la Cluj pentru totdeauna

Sfântul nu a uitat rugămintea părintelui Episcop Vasile Someșanul

Moaștele sfântului se vor afla la Centrul de Îngrijiri Paliative „Sfântul Nectarie” Cluj Napoca, spre folosul sufletesc al bolnavilor internați aici.

Se împlinesc anul acesta cinci ani de la vizita PS Episcop Vicar Vasile Someșanul, când cu binecuvântarea Mitropolitului Bartolomeu al Clujului, împreună cu o delegație a sosit în Elada pentru a lua binecuvântare de la Sfântul Nectarie făcătorul de minuni, Arhiepiscopul Pentapolei, în vederea construirii Centrului de Îngrijiri Paliative ”Sfântul Nectarie” din Cluj Napoca. Atunci a fost întâmpinat și găzduit în ”casa iubirii” de către vrednicul de pomenire fericitul bătrân arhimandrit Marcu Manolis din Atena (Rapentosa), care a reușit să organizeze cu mare success, dar și cu mare bucurie, atât șederea, cât și întălnirea Episcopului Vasile cu Maica Stareță Teodosia Gkounda de la Mănăstirea Sfântului Nectarie.

Părintele Episcop Vasile, dimpreună cu delegația și fiii duhovnicești ai parintelui Marcu au umplut până la refuz biroul Maicii starețe, care a fost copleșită de spiritul de voioșie și blândețe a blândului nostru părinte, dar nu și în ultimul rând de delegația româno-elenă. Au avut loc schimburi de daruri între cei doi și pezentarea proiectului. Mesajul părintelui Vasile a fost unul singur și smerit ”noi am venit aici pentru a lua binecuvantare de la Sfântul Nectarie pentru a începe construcția Centrului”, maica înțelegând mesajul duhovnicesc, dar și intervenția Pr. Marcu, la despărțire a afirmat ”nu știu cât… va fi, dar va fi”. Apoi în particular ne-a spus ”inima mea vrea ca moaștele Sfântului Nectarie să ajungă la Episcopul Vasile la Cluj, asta e și dorința Sfântului Nectarie (apoi și-a pus mâna pe inimă), mai rămân doar formalitățile ce vor urma între cele doua mitropolii”, așa ne-am despărțit.

Sfântul Nectarie a unit două comunități ortodoxe, Clujul și Atena

Vizita Preasfințitului Vasile în Atena a jucat un rol covârșitor, pe de o parte în obținerea moaștelor Sfântului Nectarie la Cluj, iar pe de altă parte pentru înfrățirea Mitropoliei Clujului cu parohia Părintelui Marcu din Dioniso. Astfel că de atunci, cu binecuvântarea Sfântului Nectarie și cu bunăvoința celor doi mari duhovnici Episcopul Vasile și Arhimandritul Marcu, s-au creat strânse legaturi de prietenie. Anual trei autocare de clujeni, (seminariști, copii cu handicap motor, maici, călugări, preoți, studenți și nu numai) ajung a fi găzduiți în casa Părintelui Marcu ”casa iubiri” așa precum au numit-o tinerii polonezi.

Părintești binecuvântări din România

Acesta a fost mesajul scrisorii din data de 16 iulie 2009 a părintelui Episcop Vasile Someșanul către fericitul părinte Marcu Manolis și apărut pe pagina șapte a săptămânalului Ortodoxos Typos (Presa Ortodoxă) din 6 noimbrie a aceluiași an. Iată conținutul scrisorii din limba greacă:

”Urări părintești din România

Cluj-Napoca, 16 iulie 2009

Către Preacuviosul Părinte Marcu Manolis

Preacuvioase Părinte Marcu,

Vă rog să mă iertați că Vă scriu cu atâta întârziere. Este o datorie a dragostei să Vă mulțumesc din adâncul inimii pentru bucuria pe care ne-ați dăruit-o, mie și delegației care m-a însoțit, Părintelui Ovidiu Gavrea, părintelui Călin Fecior, doamnei Profesor Doctor Mirela Maria Gherman Căpriora și monahiei Mavra Epure.

De neuitat va rămâne pentru noi lumina chipului Vostru și dragostea de oameni, cu care ne-ați primit în Casa Dragostei pe întreaga durată a vizitei și pelerinajului nostru în Grecia. Așteptăm cu multă nădejde să ne reîntâlnim în România, la Cluj.

Vă urăm și ne rugăm să Vă învrednicească Dumnezeu să duceți mai departe rodnica dumneavoastră lucrare duhovnicească și misionară.

Cu multă dragoste în Hristos,

† Episcopul Vasile Someșan”

Rodnice sunt lucrările Sfântului Nectarie la Cluj

În zilele de 29-31 iulie 2009 părintele Marcu Manoli a fost prezent ca invitat la Zile Artei Bizantine sub patronajul Mitropoliei Clujului, când împreună cu o delegație au fost găzduiți sub atenta purtare de grijă a Preasfințitului Vasile. Cu ocazia acestui eveniment PS Vasile și Pr Marcu au vizitat la pușcăria din Gherla pe Kostas Pasaris. Delegatia s-a închinat la cele mai cunoscute mănăstiri din zona Clujului. Împreună cu marele protopsalt Vasilios Nonis s-au pus bazele Scolii de Muzică Bizantină la Mănastirea Nicula.

Odată cu finalizarea construirii Centrului de Îngrijiri Paliative ”Sfântul Nectarie” din Cluj–Napoca, la festivitatea de deschidere, la propunerea Preasfințitul Vasile Someșanul i s-a oferit Pr Marcu Manolis în semn de prețuire, chiar și după adormirea sa (1937-2010), DIPLOMA DE ALEASĂ CINSTIRE și plăcuța aurită de mulțumire din partea Mitropolitului Andrei al Clujului.

Mare este lucrarea duhovnicescă a părintelui nostru episcop Vasile

De azi înainte Sfântul Nectarie făcătorul de minuni prin dorința înflăcărată a Preasfințitului Vasile se află la Cluj, unde mii și mii de închinători vor avea smerită bucurie de a fi mângâiați și vindecați de Sfântul Nectarie Taumaturgul”.

Mulțumim părinte Episcop Vasile.

Pr. Daniel Terpea

Citiți și

Un fragment din moaștele Sfântului Nectarie, dăruit clujenilor

http://www.radiorenasterea.ro/pages/article.php?id_link=2527

↧

Cu recunoștință pentru duhovnici, îngerii noștri văzuți

March 28, 2015, 8:40 am

≫ Next: ATENȚIE!!! Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române despre Facebook

≪ Previous: Bucurie mare, Sfântul Nectarie a sosit la Cluj pentru totdeauna

Cu recunoștință pentru duhovnici, îngerii noștri văzuți

de Maria Burlă

Ne aflăm cu mic, cu mare, în urcușul spre Înviere, spre Învierea lui Hristos, dar mai cu seamă spre învierea noastră. Sunt pași mărunți și poate șovăielnici, pe care ne străduim să-i facem în aceste zile de post. Sunt dureri, păcate și nedumeriri ce așteaptă a fi spuse. Avem nevoie de ajutor. Iar duhovnicul ne așteaptă. Cine este acest om și ce poate face el pentru noi?

„Duhovnicul este cel care îți rupe dintr-odată viața în două și înțelegi că până atunci n-ai înțeles nimic și nici n-ai trăit nimic, decât numai înfrângeri și întuneric. Până ce-l întâlnești, roagă-te, spovedește-te oricui, fără alegere, spovedește-te Domnului. Nu căuta om. Și așa Dumnezeu ți-l va da pe cel de care ai nevoie”, îndemna Părintele Savatie Baștovoi pe cineva.

Datoria duhovnicului e să fie „om pentru alții”

o Duhovnicul este darul lui Dumnezeu făcut nouă, mâna Sa mângâietoare întinsă spre noi. Datoria vieții lui e să fie „om pentru alții”.

o Duhovnicul este cel care ne pune în relație vie cu Dumnezeu, ca astfel să ne găsim echilibrul și plinătatea.

o Duhovnicul ne ajută să înțelegem cât de iubiți suntem de Dumnezeu, oricare ar fi fost trecutul nostru și oricare ar fi situația în care ne aflăm acum.

o Duhovnicul este cel care inspiră încrederea de care au nevoie oamenii care și-au pierdut-o.

o Duhovnicii autentici nu sunt doar „oficii de ascultare și dezlegare”, ci și modele și, fiind sinceri, putem spune uneori: „De ajuns îmi este să te văd, Părinte”.

o Duhovnicul e un om de o mare și autentică modestie. Pentru că el știe că e doar un administrator: tot ce dă, din ale lui Dumnezeu dă. Dumnezeu e Cel ce iartă și inspiră soluțiile.

„Duhovnicul te ajută să fii împreună cu Dumnezeu și se bucură de bucuria voastră”

Părintele Hrisostom Ciuciu de la Mănăstirea Putna spunea tinerilor că, în Sfânta Taină a Spovedaniei, duhovnicul este prietenul Mirelui, al lui Dumnezeu, și nu un simplu martor. „Duhovnicul are, de multe ori, și această sarcină: de a peți pentru celălalt. Aleargă de la unul la altul și spune: Măi, vezi că de fapt acela n-a fost bădăran când ți-a făcut treaba asta; de fapt a vrut să-ți spună că te iubește. Și, după aceea, se duce repede la celălalt și-i zice: Măi, să știi că ea a înțeles bine ce-ai vrut tu să faci și te iubește – știu eu, că mi-a zis mie. Și face de la unul la altul acest drum, face tot ce poate, săracul, ca cei doi să se poată întâlni, să vină singuri unul către celălalt, să aibă curaj să facă asta.

Nici Hristos n-are curaj să intre in inima ta. Stă la ușă și bate. Nu dă buzna, nici nu năvălește, ci cântă. Dacă auzi cântecul și-ți place, Îi deschizi. Duhovnicul face medierea aceasta, te ajută să fii împreună cu El, se bucură de bucuria voastră. Așa trebuie să-ți alegi un duhovnic: acela care crezi că poate să-ți reprezinte interesele cel mai bine în fața Persoanei iubite”, afirma Părintele Hrisostom.

La Spovedanie mergem pentru a ne împăca cu Cel care ne iubește cel mai mult

Să ne imaginăm că sufletul nostru este aidoma unei camere la ale cărei ferestre sunt trase niște obloane pe exterior, care nu permit intrarea luminii soarelui nici măcar în timpul amiezii. Noi înșine nu ni le putem ridica singuri, iar dacă-i vom ruga pe ceilalți, s-ar putea să ne spună că „e firesc să fie așa, întuneric, că așa-i și la noi și ne simțim bine”. Duhovnicul este cel care ne aduce Lumina în interior, cu discernământ, iubire și îndelungă răbdare, dar nu poate face acest lucru fără învoirea și un mic efort din partea noastră.

La duhovnic nu mergi ca la psiholog, cu toate detaliile primei tale iubiri eșuate și alte amintiri din copilărie. Și nici cu învinuiri externe și îndreptățiri de sine. Sau cu o listă searbădă de greșeli mărunte, pe care să o citești repede, „ca să scapi”.

La duhovnic se merge cu inima plină de rugăciune și de dragoste. Pentru că mergem acolo să ne împăcăm cu Dumnezeu, cu Cel care ne iubește atât de mult încât S-ar răstigni încă o dată doar pentru mine, pentru tine, pentru fiecare om în parte.

Cum să pricepem noi nemărginirea acestei iubiri? Punând la temelia gândurilor noastre toată recunoștința de care suntem capabili. Tot ceea ce face Dumnezeu nu face pentru alt motiv decât ca să ne determine pe noi să-L iubim, așa scria Sfântul Ioan Gură de Aur.

„Nu inteleg nimic din ce-mi ceri! Dar am încredere în Tine!”

Să încercăm să reducem problemele noastre la una singura, cea mai gravă, cea cu adevărat gravă, și cu aceea să mergem la duhovnic. Dar nu înainte de a ne pleca genunchiul și de a-L ruga pe Domnul să pună cuvânt în gura duhovnicului și răspuns la nedumerirea și durerea noastră.

Când omul dorește să-L întâlnească pe Dumnezeu, se pregătește cu multă rugăciune pentru fiecare Spovedanie și întâlnire cu părintele său duhovnicesc. Doar atunci se va preda pe sine, în toată libertatea, acțiunii Duhului Sfânt. Să-I facem lui Dumnezeu loc în viețile noastre. Și, bineînțeles, avem dreptul să-I spunem, atunci când simțim asta: „Nu inteleg nimic din ce-mi ceri! Dar am încredere în Tine!”. Așa, ușor-ușor, vom dobândi adevărata atitudine a fiului duhovnicesc, a celui care-L dorește aproape pe Dumnezeu, dar fără să-I pună condiții.

„Părintele duhovnicesc nu trebuie urcat pe un piedestal”

Să aducem în atenție o extremă care se naște din slava deșartă și din lipsa unei discreții: ne lăudăm în fața altora (în cercurile de oameni duhovnicești, bineînțeles!) cu duhovnicul nostru, căruia poate Dumnezeu i-a încredințat pe lângă duhovnicie și o înaltă responsabilitate ierarhică, sau e suficient doar să gândim că prin el suntem privilegiați, și deci mântuiți, doar grație rugăciunilor și sfințeniei lui, iar noi putem sta liniștiți. Ba mai suntem și nemulțumiți de lipsa sa de timp…

„Părintele duhovnicesc are, fără îndoială, o mare responsabilitate, dar nu trebuie urcat pe un piedestal, cu atât mai puțin să facem din el un idol. Căci nu el, ci Duhul Sfânt acționează! El rămâne o persoană în fața lui Dumnezeu, cu propria sa căutare duhovnicească, cu propriile sale suferințe, cu propriile sale păcate”, afirma arhimandritul Syméon, egumenul Mănăstirii „Sfântul Siluan” din Franța și ucenic al Părintelui Sofronie Saharov.

Sfinția sa adaugă: „Mi s-a întâmplat să întâlnesc persoane care citează numele părintelui lor duhovnicesc așa cum citează marca ultimei mașini de lux pe care și-au cumpărat-o. Un astfel de comportament duce la fuga Duhului Sfânt și, dacă obișnuim să facem așa, nu vom avea decât eșec în viața duhovnicească pe care am început-o. Se impune, deci, o smerită discreție”.

Duhul Sfânt lucrează cu precădere acolo unde găsește smerenie. Și, dacă smerenia duhovnicului o întâlnește și pe cea a ucenicului, mari vor fi roadele Lui.

Părintele Rafail Noica spunea că „nu avem duhovnici buni, pentru că nu avem ucenici buni”. Sunt duhovnici care pot deveni buni prin ucenicii lor. Mulți dintre duhovnicii tineri, ba și unii mai în vârstă „lâncezesc” în lucrarea lor, pentru că nu sunt solicitați cât ar trebui.

„Legiuni de draci aşteaptă o breşă la un duhovnic”

Părintele duhovnicesc devine o icoană a compasiunii dumnezeiești, fiindcă își poartă în inimă pe fiul duhovnicesc până la capăt, chiar și în păcatul său. Capacitatea sa de intervenție pe lângă Dumnezeu, de rugăciune și de milă pentru celălalt, puterea ce i s-a dat de a lua asupră-și greșelile și suferințele celuilalt în fața lui Dumnezeu, toate acestea alcătuiesc crucea sa, „paharul” pe care trebuie să-l bea până la capăt și care s-ar putea să fie foarte amar.

Cu câțiva ani în urmă, protosinghelul Iustin Miron, starețul Mănăstirii Oașa mărturisea într-un interviu: „M‑am cutremurat când am ajuns la subteranele oamenilor ca duhovnic. Te îngrozeşti dacă intri în labirintul minţii umane. Când am început eu să mărturisesc, au venit peste mine nişte patimi, dar nu aşa…ci cu putere mare! Şi erau patimi despre care eu nici măcar nu auzisem vreodată! Nu ştie nimeni cu câtă furie e atacat un duhovnic. Când mi‑am dat seama cu cine am de‑a face şi cât de mare e lupta mi‑am zis: şi dacă am să văd cu ochii mei un preot duhovnic sau chiar un ierarh păcătuind, nu o dată, ci chiar în repetate rânduri, nu‑l voi judeca vreodată, când ştiu câte pătimeşte de la diavolul un duhovnic. O singură dată în viaţă şi într‑un singur punct să fie slab un duhovnic şi să vezi cu ce forţă va fi atacat prin acea slăbiciune a lui. Legiuni de draci aşteaptă o breşă la un duhovnic”.

Această mărturisire ne responsabilizează foarte mult pe noi, cei ce suntem ucenici. Iată cât de aprigă e lupta care se dă pentru fiecare suflet, care e mai de preț decât lumea întreagă, și iată efortul titanic și tăcut al adevăraților duhovnici. Sărut mâna, Părinte!

„Du-te cu încredere la părintele tău duhovnicesc și vei primi în dar Raiul”

Să reținem că părintele duhovnicesc nu este un făcător de minuni și niciun distribuitor de binecuvântări. O relație dreaptă cu acesta poate însemna ca uneori să ne interzică proiectele și să ne nege dorințele.

Să nu căutăm cu dinadinsul ca el să ne confirme planurile pe care noi le-am hotărât deja (gen: „Îmi dați binecuvântare pentru una, pentru alta…?” Nu, fiindcă vom avea mai mult de pierdut. Să mizăm pe ascultare, pentru că însuși Sfântul Siluan Athonitul iubea această cale, care consta în a cere sfat de la părintele duhovnicesc și în a-l asculta. De ce?

Smerita cale a ascultării este cea mai sigură dintre toate. Sfântul era ferm convins că datorită credinței celui care cere sfat duhovnicesc, răspunsul părintelui va fi întotdeauna bun și plăcut lui Dumnezeu.

„Du-te cu încredere la părintele tău duhovnicesc și vei primi în dar Raiul”, îndemna Sfântul Siluan.

Există o rugăminte pe care ucenicul i-o adresează lui Dumnezeu, din dragoste pentru părintele său duhovnicesc:

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Care pe desfrânata și pe tâlharul i-ai primit, primește și rugăciunea mea pentru părintele meu duhovnic, ales de Tine să poarte povara păcatelor mele în fața Ta, așa cum Tu porți povara lumii întregi în fața Tatălui Ceresc.

Iartă-i toate greșelile lui pentru dragostea și jertfa stăruitoare, ca să pun început bun de pocăință, eu, oaia rătăcită. Cercetează-l degrabă și vezi nevoile lui. Vindecă-l de toată boala și întinăciunea trupească și sufletească și de slăbiciunea firii celei căzute.

Izbăvește-l de toți vrăjmașii văzuți și nevăzuți, de tot răul și ispitele ce i-au venit pentru păcatele mele. Sporește-i înțelepciunea, îndelunga-răbdare, liniștea, pacea și mulțumirea sufletească. Înmulțește-i puterea, sporește-i blândețea și purtarea de grijă și împlinește toate cele de folos lui.

Dă-i minte luminată și pricepere sfântă, care se pogoară de la Tine, Împăratul Luminii. Bine sporește în el, Doamne, și dăruiește-l sănătos, îndelungat în zile, drept învățând cuvântul Adevărului Tău.

Împărate Ceresc, Mângâietorule, deschide stavilele cerului și plouă peste părintele meu duhovnic belșug de har și bogată milă. Pogoară-Te asupra lui, odihnește în el pururea și revarsă peste el mulțimea îndurărilor Tale.

Maica Domnului, acoperă cu atotputernicul Tău Acoperământ pe robul Tău și părintele meu duhovnic și roagă-te Bunului Dumnezeu să-l miluiască pentru rugăciunile Tale. Izbăvește-l de toată ispita sufletească și trupească, curăță-l, tămăduiește-l, întărește-l și sănătate deplină dăruiește-i.

Cuvioase Părinte Arsenie cel Mare, roagă-te Bunului Dumnezeu să-l miluiască și să-l mântuiască pe părintele meu duhovnic, pentru rugăciunile tale.

Cele nouă Puteri Cerești, Sfinților Români mucenici și mucenice, cuvioși și cuvioase, Preacuvioșilor Părinți și sfinții a căror pomenire se face astăzi, împreună cu toți sfinții, rugați-vă lui Dumnezeu să miluiască și să mântuiască pe părintele meu duhovnic, pentru rugăciunile voastre. Amin.

Sursa: http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/reflectii/cu-recunostinta-pentru-duhovnici-ingerii-nostri-vazuti

↧

ATENȚIE!!! Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române despre Facebook

March 28, 2015, 12:21 pm

≫ Next: Replica Pr. Marcel Seliște la Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române despre Facebook

≪ Previous: Cu recunoștință pentru duhovnici, îngerii noștri văzuți

ATENȚIE !!!

Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române despre Facebook

În zilele de 5 şi 6 februarie 2015, la Reşedinţa Patriarhală, sub preşedinţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a avut loc şedinţa de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Dintre hotărârile luate menţionăm:

- Aprobarea noului Regulament al autorităţilor canonice disciplinare şi al instanţelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române;

…

- Cooperarea pastorală transfrontalieră a eparhiilor ortodoxe române din ţară şi cele din apropierea granițelor României cu scopul organizării şi derulării unor proiecte şi programe comune pastoral-misionare, social-filantropice şi cultural-educaţionale;

- Evaluarea periodică de către Centrele eparhiale a monahilor şi preoţilor care desfăşoară activităţi de comunicare în spaţiul virtual. Utilizarea de către clerul ortodox a mijloacelor de comunicare virtuală în întreaga activitate bisericească trebuie făcută cu scopul de a promova misiunea, viaţa spirituală şi unitatea Bisericii, nu în detrimentul acestora.

Biroul de Presă al Patriarhiei Române

↧

Replica Pr. Marcel Seliște la Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române despre Facebook

March 29, 2015, 3:51 pm

≫ Next: TOMOS patriahal prin care patriarhul Athenagoras şi sinodul său au ridicat din memoria şi din sânul Bisericii anatema din 1054

≪ Previous: ATENȚIE!!! Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române despre Facebook

Replica Pr. Marcel Seliște la

Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române despre Facebook

Mărturisirea creştină în spaţiul virtual între evaluarea administrativă şi judecata lui Dumnezeu

de Pr. Marcel Seliște

*Sublinierile aparțin autorului

În şedinţa de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, din zilele de 5 şi 6 februarie 2015, a fost adoptată o hotărâre care se referă la ”evaluarea periodică de către Centrele eparhiale a monahilor şi preoţilor care desfăşoară activităţi de comunicare în spaţiul virtual.” Altfel spus, prezenţa preoţilor şi călugărilor în lumea virtuală este atât de puternică, încât apare nevoia unei evaluări.

Sfântul Sinod insistă asupra faptului că ”utilizarea de către clerul ortodox a mijloacelor de comunicare virtuală în întreaga activitate bisericească trebuie făcută cu scopul de a promova misiunea, viaţa spirituală şi unitatea Bisericii, nu în detrimentul acestora.” Se exprimă, într-o oarecare măsură, care să fie principalele elemente ale mesajului transmis pe Internet de către preoţii şi călugării care deţin şi administrează orice formă de manifestare în lumea virtuală: site-uri, bloguri, conturi în reţele de socializare, publicaţii on-line etc.

Vă mărturisesc că această hotărâre sinodală mi-a provocat un amestec de sentimente. Pe de o parte, tulburat fiind, m-am întrebat de ce este nevoie de o astfel de evaluare (noţiune care conţine în sine, implicit, cauzal şi noţiunea de reglementare!). Să existe preoţi şi monahi care scriu, cu voie sau fără voie, în spaţiul virtual, împotriva Bisericii, împotriva poruncilor lui Hristos, provocând rătăciri de la credinţă, tulburare şi dezbinare în rândul credincioşilor?

Pe de altă parte, făcând apel la raţiune, am încercat să găsesc argumente canonice în favoarea acestei hotărâri, ale cărei efecte pot fi benefice pentru prezenţa mărturisirii creştine în spaţiul virtual. Da, în Biserică trebuie respectată şi păstrată buna rânduială, întotdeauna ea generează efecte benefice. Însă, în speţa discutată, aceste efecte pot fi benefice doar în măsura în care evaluarea va fi obiectivă, întemeiată pe criterii clare, inspirate nu din necesităţi administrative şi lumeşti, ci din poruncile lui Hristos, anulându-se orice posibilitate ca evaluarea să se transforme în oportunitate nefastă pentru adoptarea unor decizii arbitrare, nefolositoare duhovniceşte.

În cadrul unei conferinţe preoţeşti, organizată recent la Craiova, cu participarea preoţilor misionari din Arhiepiscopia Craiovei, am solicitat superiorilor mei ierarhici să-mi comunice, cât mai curând cu putinţă, care sunt criteriile în temeiul cărora vor fi evaluate articolele pe care le postez în diferite publicaţii on-line. Până voi primi răspunsul, folosesc generozitatea lumii virtuale a Internetului şi vă invit să medităm împreună la evaluarea preoţilor şi monahilor care desfăşoară activităţi de comunicare în spaţiul virtual.

A evalua = a reglementa. Care vor fi criteriile de evaluare?

Orice activitate de evaluare, indiferent de domeniu, presupune existenţa unor criterii, a unor norme în temeiul cărora o activitate, o persoană etc. este evaluată.

Înainte de toate, însă este necesară o clarificare cu privire la subiectul evaluării. Dacă ar fi să ne limităm la claritatea logică a unui enunţ, probabil că ar fi fost mai folositor un alt conţinut al textului care doreşte să reglementeze prezenţa preoţilor şi monahilor în spaţiul virtual, ceva de felul următor: ”evaluarea periodică de către Centrele eparhiale a activităţilor de comunicare în spaţiul virtual desfăşurate de monahi şi preoţi.” O astfel de exprimare ar fi clarificat cine este, de fapt, subiectul evaluării: scrierea, activitatea de comunicare în spaţiul virtual, nu preotul şi monahul, aşa cum reiese din textul original. Oricum, atunci când evaluezi scrierea, prezenţa on-line respectivă, implicit, faci o evaluare a autorului: respectă poruncile lui Hristos, învăţătura de credinţă a Bisericii, Dogmele, Canoanele?

Rămân însă la convingerea că Sfântul Sinod doreşte o evaluare a scrierilor, a articolelor, în general, a prezenţei on-line a preoţilor şi monahilor, neclaritatea exprimării din textul remis publicităţii pe site-ul Patriarhiei fiind probabil doar o chestiune de formă şi nu de fond.

Clarificând subiectul evaluării – activităţile de comunicare în spaţiul virtual desfăşurate de monahi şi preoţi – să purcedem la chestiunea criteriilor de evaluare.

Aceste criterii pot fi criterii de formă şi criterii de fond. Criteriile de formă pot lua în discuţie prin ce mijloc virtual se exprimă preotul şi monahul: prin intermediul unui blog, unui site, cont de reţea de socializare personal, al mânăstirii, al parohiei ori prin intermediul unei publicaţii on-line creştină sau laică etc. Alături de criteriile de formă pot fi aşezate şi mecanisme administrative, cum ar fi binecuvântarea ierarhului pentru a deţine un blog, site, cont în reţea de socializare etc.

Marele pericol pe care îl pot genera criteriile de formă este acela al limitării exagerate a libertăţii de exprimare, de mărturisire a călugărului şi preotului, prin îngrădiri administrative. Nu trebuie uitat că lumea virtuală pe care ne dorim să o evaluăm oferă aproape o infinitate de alte mijloace prin care informaţia poate fi prezentată către utilizatorii de Internet, cu păstrarea anonimatului autorului şi cu posibilităţi infime de a-l identifica. Orice limitare administrativă exagerată ar provoca exodul spre anonimat al multora dintre preoţii şi călugării care acum mărturisesc pe Hristos în spaţiul virtual, folosind mijloace care nu sunt sub un control oarecare al administraţiei bisericeşti.

Criteriile de fond ale evaluării activităţilor de comunicare în spaţiul virtual desfăşurate de monahi şi preoţi, reprezintă o problemă mult mai dificilă decât criterii de formă. Aceste criterii trebuie să stabilească dacă activităţile de comunicare respective promovează misiunea, viaţa spirituală şi unitatea Bisericii – aşa cum precizează textul comunicat de Patriarhie. Altfel spus, criteriile de fond sunt chemate să fie o punte de legătură între poruncile lui Hristos, învăţătura de credinţă a Bisericii, Dogme şi Canoane, pe de o parte, şi expresia lor concretă în ceea ce, în contextul actual, reprezintă misiunea, viaţa spirituală şi unitatea Bisericii, pe de altă parte.

Rezultă că elaborarea criteriilor de fond trebuie făcută cu seriozitate şi cu o mare atenţie faţă de implicaţiile pe care le va avea aplicarea fiecăruia dintre aceste criterii. Despre poruncile lui Dumnezeu, despre învăţătura lui Hristos poţi mărturisi în multe şi subtile feluri, dar şi către diverse categorii de persoane şi uneori, chiar către anumite instituţii.

Aplicarea criteriilor de fond – două exemple şi mai multe întrebări

Vă ofer, ca exemplu şi încercare de a aplica un criteriu de fond, unul dintre subiectele mele preferate şi pe care l-am abordat de multe ori în articolele mele: încălcarea poruncii dumnezeieşti SĂ NU FURI! de către dregătorii cetăţii româneşti. Respect eu sau nu respect datoria de a mărturisi pe Hristos în calea dregătorilor rătăciţi care jefuiesc ţara de peste un sfert de secol, trădându-şi neamul şi implicit, credinţa creştină? Reacţionez eu corect atunci când, în faţa Cezarului care se leapădă de Dumnezeu, prin încălcarea poruncilor Lui, mărturisesc despre rătăcirea Cezarului şi îi reamintesc poruncile lui Hristos-Dumnezeu?

Într-o interpretare limitată, aplicându-se un criteriu de fond subiectiv, discreţionar, pot fi cu lejeritate acuzat că mă implic în politică, iar apoi să fiu mustrat că nu e treaba preotului să discute despre ce fac politicienii, că trebuie să rămân neutru politic.

Da, comportamentul necreştin al politicienilor este un subiect delicat, mai ales după gafele comise de unii membri ai ierarhiei bisericeşti la alegerile prezidenţiale din 2014. Totuşi, faptul că ne-am învăţat minte (sper!) că nu este creştineşte şi nici spre folosul Bisericii să ne însoţim politic cu unul sau altul dintre dregătorii cetăţii, nu înseamnă că trebuie să încetăm a mărturisi cu severitatea duhovnicească cerută de context, atunci când dregătorii jefuiesc poporul şi distrug cetatea. Respectăm credinţa noastră în Hristos, dacă trecem sub tăcere păcatele Cezarului?

Vă ofer, ca un alt exemplu, un subiect des şi intens abordat de preoţi şi călugări în scrierile lor în spaţiul virtual: lupta împotriva sistemului care doreşte să controleze cât mai multe (dacă se poate, toate!) sfere ale vieţii noastre personale.

Mulţi preoţi şi călugări au reacţionat cu fermitate şi curaj împotriva cărţilor de identitate biometrice (cu cip) şi a cardurilor de sănătate (cu cip), considerând că aceste instrumente electronice sunt expresia unei ofensive demonice a sistemului asupra libertăţii umane. O reacţie corectă, din perspectivă duhovnicească, şi necesară, în contextul în care din zona administraţiei bisericeşti nu au fost transmise mesaje suficient de clare şi de argumentate dogmatic, din perspectiva învăţăturii lui Hristos, cu privire la atitudinea pe care creştinii ortodocşi trebuie să o manifeste faţă de aceste instrumente de limitare a libertăţii noastre.

Cum va fi evaluată, pe fond, o scriere pe un blog, pe un site, un articol într-o publicaţie on-line, sub semnătura unui călugăr sau preot care critică atât cărţile de identitate, cât şi cardurile de sănătate, îndemnându-i pe creştini să refuze aceste instrumente şi deopotrivă acuzând sistemul că limitează, treptat, libertatea umană, pregătind, poate, Apocalipsa? Cum va fi evaluată o astfel de scriere, mai ales dacă autorul, preot sau călugăr, va încerca să avertizeze asupra unor erori de evaluare ori de atitudine comise de superiorii săi din administraţia bisericească, pe subiectul extrem controversat al cărţilor de identitate şi cardurilor de sănătate cu cip?

Am oferit doar două exemple, dar cred că este suficient să demonstrez cât de dificilă este elaborarea unor criterii de fond care să fie aplicate în evaluarea activităţilor de comunicare în spaţiul virtual desfăşurate de monahi şi preoţi. Nu în ultimul rând, rămân de o importanţă identică şi acele criterii de fond care vor spune dacă o prezenţă în spaţiul virtual a unui preot sau monah se află sau nu în sfera a ceea ce reprezintă misiunea, viaţa spirituală şi unitatea Bisericii.

Probabil că funcţionarii administraţiei bisericeşti care vor primi ca sarcină elaborarea acestor criterii de formă şi de fond, vor încerca să simplifice, fie din dorinţa de a respecta exigenţa eficienţei, fie din comoditate. Teamă îmi este însă că simplificarea, în acest caz, va provoca cu mult mai multe complicaţii decât ne putem imagina.

În loc de concluzii: litera ucide, iar duhul face viu!

A mărturisi pe Hristos în lumea virtuală a Internetului este, într-o anumită măsură, echivalentul cu a rosti o predică, un cuvânt de învăţătură. Internetul îţi oferă însă posibilitatea de a te adresa unui număr cu mult mai mare de oameni, decât pot să asiste în propria biserică de parohie sau de mânăstire. Totodată, Internetul oferă numeroase instrumente virtuale – imagine, sunet, video etc. – cu ajutorul cărora poţi să-ţi însoţeşti cuvântul de învăţătură, făcându-l mai bogat, mai cuprinzător.

Mărturisirea lui Hristos cu ajutorul Internetului presupune, deci, o responsabilitate identic egală cu aceea a rostirii unei predici în biserică, iar dacă ne gândim la numărul foarte mare de oameni care află şi primesc mărturisirea ta, responsabilitatea este chiar mai mare.

Această capacitate de răspândire a mărturisirii lui Hristos, pe care o deţine Internetul, nu trebuie să ne sperie, ispitindu-ne la reglementări exagerate. Dacă un preot, un călugăr se rătăceşte de la poruncile lui Hristos şi de la învăţătura de credinţă a Bisericii, prin ceea ce comunică în spaţiul virtual, sunt suficiente mecanismele de disciplină şi îndreptate din interiorul Bisericii, aşa cum au fost acestea lăsate nouă de Sfinţii Părinţi şi de Sfintele Sinoade ale Bisericii. Puţin probabil să avem nevoie de alte criterii.

Cred, mai degrabă, că între atitudinile exprimate în spaţiul virtual de unii călugări şi preoţi - printre aceştia din urmă probabil că mă regăsesc – şi unele poziţionări oficiale ale administraţiei bisericeşti au apărut, s-au acumulat dizarmonii. Uneori, călugării şi preoţii cu activităţi de comunicare în spaţiul virtual au reacţionat, în anumite situaţii sau în întâmpinarea unor probleme din Biserică şi societate, fie mai rapid, fie cu alte argumente şi cu un mesaj oarecum diferit de cel al administraţiei bisericeşti, mesaj care a fost mai bine primit de credincioşi, mai bine receptat decât mesajul oficial.

La această problemă, o soluţie ar fi completarea agendei publice a Bisericii, astfel încât aceasta să conţină cu şi mai multă substanţă teme care frământă pe mulţi dintre credincioşii români creştini-ortodocşi: regăsirea glasului profetic al Bisericii în calea degradării morale a clasei politice româneşti şi a sărăcirii ţării, necesitatea de a oferi noi modele duhovniceşti pentru naţiunea noastră, prin canonizarea ca Sfinţi a unor mari mărturisitori români, inclusiv a celor care au primit moarte de mucenici în închisorile comuniste, preoţi,călugări şi mireni pe care poporul deja îi venerează ca Sfinţi, afirmarea permanentă şi cu fermitate a rolului Bisericii noastre de ocrotitoare duhovnicească a poporului român în faţa oricărui sistem care atentează la pacea duhovnicească a sufletului românesc şi la mântuirea noastră, asumarea şi promovarea publică a unei doctrine sociale a Bisericii noastre care să clarifice relaţia cu statul şi cu alte entităţi supra-statale (gen U.E., N.A.T.O.) etc.

O agendă publică bogată şi bine definită a Bisericii noastre ar oferi posibilitatea unei armonizări între conţinuturile sale şi diferitele poziţionări publice exprimate de preoţi şi călugări, în legătură cu subiecte ca cele amintite, prin activităţile lor de comunicare în spaţiul virtual.

O altă soluţie ar fi comunicarea frăţească, directă şi caldă între administraţia bisericească şi preoţii şi călugării care mărturisesc pe Hristos şi cu ajutorul Interentului. Mecanismele de comunicare strict administrative sunt lente, ineficiente, învechite şi generează mai puţin, soluţii şi mai mult, birocratizare. O abordare exclusiv birocratică, întemeiată pe aşa-zise superiorităţi ierarhice lumeşti sau mai grav, încercarea de a limita până la dispariţie libertatea duhovnicească de exprimare a preoţilor şi călugărilor în spaţiul virtual, ar reprezenta un eşec pentru Biserică în efortul de utilizare a Internetului. Preoţii şi călugării care au capacitatea de a desfăşura o activitate de comunicare în spaţiul virtual reprezintă nu un pericol, ci o mare oportunitate pentru Biserică, mai ales în aceste timpuri în care încrederea în Biserică este în scădere, iar rătăcirea poporului este tot mai mare.

Mai presus de toţi şi de toate, însă eu cred că despre a comunica, a scrie cel mai frumos ne vorbeşte Dumnezeu, prin Duhul Sfânt pogorât asupra Sfântului Apostol Pavel, atunci când acesta, vorbind Corintenilor, îl mărturiseşte pe Hristos:

“Scrisoarea noastră sunteţi voi, scrisă în inimile noastre, cunoscută şi citită de toţi oamenii, arătându-vă că sunteţi scrisoare a lui Hristos, slujită de noi, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii. Şi o astfel de încredere avem în Hristos faţă de Dumnezeu; nu că de la noi înşine suntem destoinici să cugetăm ceva ca de la noi înşine, ci destoinicia noastră este de la Dumnezeu, Cel ce ne-a învrednicit să fim slujitori ai Noului Testament, nu ai literei, ci ai duhului; pentru că litera ucide, iar duhul face viu.” (Epistola a doua către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, III, 2-6)

***

Post Scriptum: Biserica Romano-Catolică deţine de peste 10 ani un set de recomandări (nu reglementări!) cu privire la prezenţa clerului în spaţiul virtual. La momentul potrivit, voi scrie şi despre acest fapt, deocamdată spun doar că nu suntem prima Biserică în care se pune în discuţie, firesc, acest subiect.

Sursa: Adevarul/Pr. Marcel Seliste: Mărturisirea creştină în spaţiul virtual între evaluarea administrativă şi judecata lui Dumnezeu

↧

TOMOS patriahal prin care patriarhul Athenagoras şi sinodul său au ridicat din memoria şi din sânul Bisericii anatema din 1054

March 31, 2015, 6:29 am

≫ Next: PREASFINȚITUL LONGHIN JAR, EPISCOP DE BĂNCENI, AMENINȚAT CU MOARTEA (partea I)

≪ Previous: Replica Pr. Marcel Seliște la Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române despre Facebook

Tomos patriahal prin care patriarhul Athenagoras

şi sinodul său au ridicat din memoria

şi din sânul Bisericii anatema din 1054

”Cred cu fermitate că (ridicarea anateemei din 1054) constituie o acţiune necanonică şi din punct de vedere canonic demnă de condamnat ca Patriarhul Atenagora să treacă, absolut după propria-i voinţă şi fără o decizie a Sinodului Ecumenic, la respingerea tradiţiei de veacuri, fapt pe care de altfel l-a declarat şi vrednicul de pomenire Arhiepiscop al Atenei, Hrisostom.” (Pr. Marcu Manolis)

Acest tomos a fost citit în catedrala din Fanar de către patriarhul ecumenic Athenagoras.

ATHENAGORAS

prin mila lui Dumnezeu arhiepiscop de Constantinopol, noua Romă, şi patriarh ecumenic
În numele sfintei, unifiinţialei, dătătoarei de viaţă şi nedespărţitei Treimi.

“Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4,9); iubirea este semnul lăsat de Dumnezeu ucenicilor lui Christos, forţa depozitată în unitatea Bisericii sale şi principiul păcii, înţelegerii şi ordinii, asemănătoare unei perpetue şi luminoase manifestări în sânul ei a Sfântului Duh.

Trebuie deci ca cei cărora Dumnezeu le-a conferit păstorirea Bisericilor Sale să poarte de grijă faţă de acest “legământ al desăvârşirii” (Coloseni 3, 14) şi să dovedească unii faţă de alţii toată atenţia, solicitudinea şi ocrotirea.

Şi dacă vreodată se întâmplă ca milostivirea să se răcească şi ca unitatea în Domnul să fie sfâşiată, trebuie ca răul să fie conştientizat degrabă şi să se încerce remedierea lui.

Însă printr-o misterioasă rânduială a lui Dumnezeu a survenit în Biserică o gravă tulburare; raporturile dintre Biserica Romei şi cea a Constantinopolului au fost puse la încercare iar caritatea ce le ţinea unite a fost grav prejudiciată prin anatema apărută în sânul Bisericii lui Dumnezeu: legaţii Romei, cardinalul Humbert şi cei care-1 însoţeau, l-au anatemizat pe patriarhul Mihail Cerularie şi pe cei doi însoţitori ai săi, în timp ce patriarhul Mihail Cerularie şi sinodul său au anatemizat textul celor care veneau de la Roma cât şi pe cei care îl concepuseră şi colaboratorii lor. Este deci necesar ca Bisericile din Roma şi Constantinopol, imitând bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, să ia atitudine faţă de această situaţie şi să restabilească pacea.

Dar atunci când, în zilele noastre, s-a manifestat bunăvoinţa lui Dumnezeu către noi, indicându-ne calea reconcilierii şi a păcii, între alte maniere şi cu ajutorul oferit de Dumnezeu în favoarea solicitudinii reciproce şi rodnice atât a Romei celei vechi cât şi a celei noi pentru dezvoltarea relaţiilor lor fraterne, s-a apreciat ca fiind bine să se procedeze la rectificarea faptelor trecute şi de a ridica, în măsura posibilă fiecăreia dintre cele două Biserici, aceste obstacole acumulate care pot fi eliminate, şi aceasta pentru progresul, credinţa, edificarea şi desăvârşirea carităţii.

Aşadar noi înşine, împreună cu venerabilii şi respectaţii mitropoliţi, fraţi ai noştri şi bine plăcuţi slujitori împreună cu noi în Christos Domnul, apreciind momentul ca fiind propice ne-am reunit în sinod şi, luând cunoştinţă de dispoziţiile similare luate de vechea Romă, am decis să ridicăm din memoria şi din sânul Bisericii anatema emisă de către patriarhul Mihail Cerularie şi sinodul său.

Noi proclamăm deci în scris că anatema emisă în marea cancelarie a Bisericii noastre în luna iulie a anului salvării 1054, este, începând din acest moment şi în conştiinţa tuturor, ridicată din memoria şi sânul Bisericii prin îndurarea lui Dumnezeu. Care, prin mijlocirea Doamnei noastre, Maica lui Dumnezeu şi pururea fecioara Maria, “Panmakaristos” (pururea fericita), a sfinţilor şi glorioşilor apostoli – Petru, cel dintâi corifeu şi Andrei, cel dintâi chemat – şi a tuturor sfinţilor, doreşte să dăruiască Bisericii pacea în vecii vecilor.

În această credinţă, ca semn perpetuu şi mărturie constantă prezentul act patriahal şi sinodal a fost redactat şi semnat în registrul sacru al sfintei noastre Biserici – şi trimis, într-o copie autentificată sfintei Biserici a vechii Rome, pentru ca aceasta să ia cunoştinţă de hotărârea noastră şi să o depună în arhivele sale.

În anul salvării 1965, a 7-a zi a lunii decembrie a celui de-al patrulea semestru.

Patriarhul Athenagoras de Constantinopol se pronunţă.

Toma din Calcedonia, Hrisostom de Neocezareea, Ieronim de
Rodopolis, Simeon de Irinopolis, Dorotei din insulele Prinţilor,
Maxim din Laodiceea, Hrisostom de Mira, Chirii de Haldias,
Meliton de Heliopolis şi Teira, Emilian de Milet

Citeste si:

(I) PATRIARHUL ATHENAGORAS SI RIDICAREA ANATEMELOR ASUPRA EREZIEI CATOLICE (declaratie comuna cu Papa Paul al VI-lea)

PATRIARHUL ATENAGORA IN ROMANIA: BISERICA ROMANA RESPINGEA, IN 1967, DEMERSURILE ACESTUIA FATA DE CATOLICI

PARINTELE MARCU MANOLIS: MEMORIUL SAU DESPRE ATITUDINILE APOSTATE ALE PATRIARHULUI ATENAGORA

CINE A FOST PATRIARHUL ATHENAGORAS?

Sursa: Ortodoxie – Catolicism http://www.ortodoxie-catolicism.ro/268/ii-tomosul-patriarhal-al-patriarhului-athenagoras-prin-care-s-au-ridicat-anatemele-asupra-ereziei-catolice/

↧

PREASFINȚITUL LONGHIN JAR, EPISCOP DE BĂNCENI, AMENINȚAT CU MOARTEA (partea I)

April 2, 2015, 5:50 am

≫ Next: Starețul Moise Aghioritul: „Nu poţi să ajungi la 60 de ani şi să spui „mă voi căsători”, „ mă voi călugări”, nu?”

≪ Previous: TOMOS patriahal prin care patriarhul Athenagoras şi sinodul său au ridicat din memoria şi din sânul Bisericii anatema din 1054

PREASFINȚITUL LONGHIN JAR, EPISCOP DE BĂNCENI, AMENINȚAT CU MOARTEA (partea I)

(RE)ASCULTAȚI ȘI PREDICA CE I-A DERANJAT PE OFICIALII DE LA KIEV ATAT DE MULT, ÎNCAT I-AU DESCHIS PRESFINȚITULUI LONGHIN DOSAR PENAL:

http://acvila30.ro/episcop-ortodox-roman-despre-razboiul-din-ucraina-in-ce-tara-s-au-bagat-americanii-numai-vrajba-si-sange-au-adus-vor-sa-vada-cum-se-omoara-ortodocsii-pentru-a-le-apara-bussines-ul-lor-video/

Episcopul Longhin catre un grup de pelerini din Romania (martie 2015):

“Avem multe probleme… Am probleme oleaca cu statul acesta blestemat, cu Europa blestemată şi cu America blestemată de Dumnezeu şi de oameni, cu masoneria asta care lucrează atât de tainic, cu ecumenismul ăsta pe care ni-l dă pe gât cu de-a sila, ne face atâtea greutăţi şi atât de şiret lucrează toti… Dar nu-i nimic… Şi asta este problema, părinte dragă, mi-au deschis dosar penal, m-au dat pe la Parchet, dar eu nu mă duc nicăieri… La cercetări nu mă duc.

Am spus ca avem un stat antihristic, conducerea e antihristică şi slujitorii – lui satan. Am greşit cu ceva?! Mata ca o mamă bună, un copil ti-e bun – rău, îi iubeşti pe toţi, nu? Ca mamă. Şi pe cel mai rău mai mult il strângi, pentru că ţi-e mai milă de dânsul. Dar cu ţara noastră ce-au făcut? Şaizeci de mii ne-au omorât?! Ce fel de conducător de ţară poţi să fii când tu-ţi omori poporul tău propriu?! De ce? Pentru ce-l omori? De ce ne duci copiii la moarte? Au venit la mine, ca să-mi duc copiii la moarte. Cum, i-am crescut douăzeci de ani, douăzeci şi cinci de ani şi să-i dau, ca să mi-i omori? Ei nici nu socotesc că aceştia sunt oameni, dragă părinte. Nici nu-i intereseaza de oameni. Până acum stau oamenii morţi, soldaţii morţi acolo, nu îi scoate nimeni, ca să-i aducă măcar să-i deie mamei să-i îngroape… O adus câteva oase în sicriu, o pus câteva oase, nu se ştie ale cui erau, asa au pus în toate sicriele oase şi le-au adus şi le-au îngropat, dar nu le-au dat voie să le deschidă. Doar care au fost mai aşa (mai curajosi –n.n.) au luat toporul în mână, au descoperit şi-au văzut. Mai puteau să trăiască, erau soldaţi răniţi. Îi lua şi îi tăia, le scoteau inima şi rinichii şi îi duceau acolo…, că aveau comandă mare. Şi nu dovedeau să care avioanele organele pe care le luau de la soldati, soldati care puteau să mai trăiască, dar nu le dadea nimeni ajutor. Ei se rugau: „Luaţi-mă! Nu mă lăsaţi!”; nu-i lua nimeni. Foamea pe care au tras-o soldaţii aceştia acolo… e nenorocire. Şi cu cine ne-am luptat? Care război? Oamenii aceia trăiesc acolo şi-şi apără drepturile lor. Acolo e pământul lor, acolo s-au născut, acolo au trăit şi trebuie să-i asculţi şi pe dânşii care-ţi spun durerea lor. Nu trebuie să mergi să-i omori. Toţi au băgat că Rusia, că Rusia, că Rusia… Dacă americanilor nu le place Rusia, treaba lor… Eu n-am nimic nici cu America, nici cu Rusia. Eu am ce am cu poporul meu… Si la mine au venit ca să mă duc de aicea. S-au ridicat impotriva mea si mi-au dat o noapte ca să liberez Ucraina.

Dar eu sunt pe pământ român. Aici au fost moşii şi strămoşii şi părinţii mei, aici au fost toţi, aici au trăit! Si nici nu poţi să-mi spui să mă duc de la mine acasă altundeva…

Să plece ei unde vor. Eu aici stau. Acum mi-au spus să mă duc in Rusia cu tot cu copii. Cu toţi. Toată familia mea să mi-o iau – patru sute de copii, sa trec dincolo, îmi dau casă, îmi dau tot, la cele mai inalte niveluri… să mă duc. Cui să las poporul acesta, care m-a crezut, care s-a rugat cu mine, care a plâns cu mine, cu care am ridicat mănăstiri? Cui să îl las? Cum să mă duc? Zic: Nu! Ori mor, ori trăiesc, eu vreau aici, cu poporul meu! Şi asta-i tot! Şi aşa raman cu gandurile astea mai departe. Nu mă poate schimba nimeni şi nu fug nicăieri. Nu am nicio frică. Chiar cu două zile în urmă mi-au spus să mă păzesc că s-a comandat moartea mea. Si?! E o fericire, măi fraţilor! De ce vă temeţi toţi de moarte?…” (va urma)

Sursa: http://acvila30.ro/preasfintitul-longhin-jar-episcop-de-banceni-amenintat-cu-moartea-partea-i/

↧

Starețul Moise Aghioritul: „Nu poţi să ajungi la 60 de ani şi să spui „mă voi căsători”, „ mă voi călugări”, nu?”

April 2, 2015, 6:15 am

≫ Next: 240) Enciclica Sfântului Sinod și funcționarea saiturilor pe Internet. Cenzurarea tuturor clericilor și monahilor antipapistași

≪ Previous: PREASFINȚITUL LONGHIN JAR, EPISCOP DE BĂNCENI, AMENINȚAT CU MOARTEA (partea I)

Starețul Moise Aghioritul: „Nu poţi să ajungi la 60 de ani şi să spui „mă voi căsători”, „ mă voi călugări”, nu?”

Dacă ar fi să dau un titlu simplu acestor puține cuvinte pe care le vom rosti, ar fi Căsătorie şi Monahism. Poate că anumite lucruri le-aţi auzit deja, poate că unele vă vor crea nedumeriri, însă eu nu voi spune nimic de la mine, ci ceea ce spun Biserica, Sfinţii Părinţi, Sfânta Evanghelie, Sfânta Tradiţie. Cunoştinţele mele sunt sărace şi neînsemnate. Voi pune înainte dragostei voastre ceea ce spune Biserica noastră, cu atenţie, desigur.

Scopul vieţii omului, al fiecărui om care se naşte pe pământ, este unul singur: întâlnirea cu Dumnezeu, îndumnezeirea, sfinţirea, mântuirea, izbăvirea. Dacă ar fi să facem un sondaj de opinie din cele ce se întâmplă în fiecare zi, adică cu un microfon să mergem în Piaţa Centrală din Patra, sau din Atena, sau din Tesalonic, şi să-i întrebăm pe trecători: „De ce trăieşti, care este scopul vieţii tale?”, oamenii ne vor răspunde: „Să primesc mărire de salariu, să-mi cumpăr un al doilea apartament, o maşină mai bună, să-mi căsătoresc copilul, să iau licenţa etc.,” iar acestea nu sunt deloc rele.

Însă nu acesta este scopul vieţii. Nu merită să trăim pentru acestea. Nu am venit în această viaţă pentru câteva cărămizi şi pentru nişte bucăţi de tablă, ci viaţa noastră are un singur scop, şi anume întâlnirea noastră cu Dumnezeu. Chiar dacă reuşim în toate celelalte, adică să ne îmbogăţim, să avansăm, să conducem, să stăpânim peste oameni, şi nu atingem acest scop, viaţa noastră va fi lipsită de dragoste, va fi neclară, va fi nedeplină, va avea multe goluri şi noi vom fi nesatisfăcuţi, neîmpliniţi. Văd foarte mulţi oameni care au dobândit toate acestea, însă nu au reuşit să atingă principalul scop al existenţei lor, şi se simt rataţi, se simt pe jumătate fericiţi, nu au ceea ce numesc „fericire”. Fericirea se găseşte doar în întâlnirea cu Dumnezeu. Dumnezeu a zis: „Fiţi dar sfinţi, precum eu Însumi Sfânt sunt”. Unii consideră că aceasta este ceva irealizabil, este ceva aparte, doar pentru cei aleşi. Însă aceasta este pentru toţi. Vedeţi, aşadar, că Biserica Ortodoxă ridică nivelul sus. Aceasta are importanţă, acesta este principalul lucru.

Aşadar două sunt căile vieţii: Căsătoria şi Monahismul. A treia nu există. Căsătoria presupune întemeierea unei familii creştine. Scopul căsătoriei, nu o spun eu, o spune Sfântul Ioan Gură de Aur, nu este naşterea de prunci. Cum se atinge scopul căsătoriei? Un mădular îl va ajuta pe celălalt mădular ca să ajungă împreună la Dumnezeu. De aceea există căsătoria. Este o arenă a împreună-nevoinţei, este o arenă a desăvârşirii, este o arenă a ajutorului care porneşte de la un mădular şi se răsfrânge asupra celuilalt mădular.

Cealaltă cale este monahismul, al cărui scop este acelaşi: îndumnezeirea, sfinţenia. Scopul căsătoriei şi al monahismului este comun. Avem sfinţi căsătoriţi şi avem sfinţi monahi. Există şi o categorie de oameni, şi anume „celibatari în lume”. Mirenii celibatari. Clericii celibatari reprezintă o situaţie aparte care necesită o altă discuţie. Există oameni care se nevoiesc, adică celibatari în lume, fie femei, fie bărbaţi. Nu este ceva ce excludem, însă [spunem] că este ceva nesigur. Nu este un lucru care prezintă siguranţă. Celibatul se fortifică şi capătă valoare numai în „rasă” [călugărească]. Desigur, poate fi un om care este paralitic, este orb, nu poate una, nu poate alta, sau alţi oameni care se dedică ştiinţei, cercetării, filantropiei. Şi ei ajung la măsurile mântuirii. Nu putem noi să judecăm. Dar spunem care este calea exactă, spunem ceea ce este cel mai bine.

Ajunge, aşadar, omul la o anumită vârstă. Poate să aibă gânduri şi pentru una şi pentru cealaltă. Nimeni nu trebuie să se teamă de aceste gânduri. Dacă şi celibatar şi monah poţi deveni sfânt, aceeaşi stare o poţi dobândi şi căsătorit. Chemarea este o invitaţie din partea lui Dumnezeu, iar înclinaţia este vocaţia. Asta nu înseamnă, aşa cum îmi spunea odată părintele Efrem Katunakiotul, că va veni Hristos să-ţi spună să te însori cu cutare sau să mergi la mănăstirea cutare, ci unde se odihneşte inima cu adevărat. Să nu ia cineva decizii aşa pe nepregătite şi cu superficialitate, pentru că acestea sunt subiecte de viaţă pe care nu le poţi da înapoi. Faptul ca cineva să se căsătorească, iar apoi să se despartă, nu reprezintă o soluţie. Nu este nici indicată şi nici binecuvântată. Divorţul este îngăduit prin pogorământ de Biserică, pentru ca nu cumva omul să se găsească într-o stare şi mai anevoioasă, şi mai plină de păcat. De aceea, dacă urmăreşte cineva cu atenţie rânduiala celei de-a doua Cununii, vede că anumite rugăciuni sunt de iertare. Biserica iartă şi îngăduie, prin pogorământ, a doua şi a treia căsătorie, ca nu cumva omul să păcătuiască şi mai rău.

Trebuie, aşadar, ca cineva, prin rugăciune, prin cercetare de sine, prin sfatul duhovnicului, să vadă adevărata lui chemare şi înclinaţie. Deoarece mulţi oameni nu-şi urmează adevărata lor înclinaţie şi se chinuiesc. Şi, chinuiţi fiind, chinuiesc şi pe alţii. Este nevoie, aşadar, de o atenţie aparte în luarea unei decizii referitoare la această situaţie. Nici nu este corect ca cineva să le tot cearnă şi să devină scolastic, plângăreţ, cârtitor sau mofturos în privinţa ambelor căi. Amânările de lungă durată sunt nejustificate, dau dovadă de trândăvie, de lâncezeală, de o tărăgănare, ca să nu ne luptăm într-un stadion concret, ci să petrecem într-un mod plăcut, cercetând, examinând şi vorbind în zadar despre aceste lucruri. Poporul este înţelept, preaînţelept, atunci când zice: „Fie de mic, de mic, căsătoreşte-te, fie de mic călugărește-te!”

Adevărat vă spun că am devenit monah la 22 de ani şi simt că am îmbătrânit. Dacă aş fi avut atunci mintea pe care o am acum, aş fi devenit călugăr imediat după terminarea liceului. Acei patru ani au fost pierduţi. Trebuia să mă fac la 18 ani. Şi, într-adevăr, Sfântul Vasile cel Mare, spune, pentru acea perioadă, că cea mai bună vârstă este 16 ani pentru monahism. De ce spune asta? Deoarece cu cât creşte omul, cu atât se maturizează şi devine mofturos, dobândeşte o voinţă proprie, care este foarte puternică şi nu se smereşte, nici nu face ascultare, nici nu cedează. Aşadar, după rugăciune, cercetare de sine şi ascultare faţă de duhovnic, de vreme ce ne deschidem inima în faţa lui şi vedem ce anume ne odihneşte în profunzime, să urmăm una din cele două căi, însemnându-ne cu Sfânta Cruce.

Atât monahismul, cât şi căsătoria, reprezintă un risc. Nimeni nu ne poate certifica în scris că nu vor fi nori, atât într-una cât şi în cealaltă. Este aşa cum spun latinii „salto mortale”, un salt în gol. Dacă omul nu îndrăzneşte şi rămâne într-un duh scolastic, nu va face nimic. Nimic! Îşi va amâna viaţa lui fără niciun motiv. Şi, după cum spunea înţeleptul şi preaînbunătăţitul Cuvios Paisie, „Cei mai nefericiţi oameni sunt aceea care mor între Atena şi Sfântul Munte”. Adică, cei care nu iau nici o decizie. Nu poţi să ajungi la 60 de ani şi să spui „mă voi căsători”, „ mă voi călugări”, nu? Aşadar, timpul trece fără niciun rost. Unii oameni termină armata, termină studiile, se angajează, deci trebuie să se hotărască. Bineînţeles, nu trebuie ca cineva să se hotărască într-o clipă, nu este uşoară în niciun caz căsătoria, dar cere multe renunţări. Nimeni nu este desăvârşit. Desăvârşirea este în Cer, şi unul are defecte, şi celălalt are, prin urmare, unul îl va îngădui pe celălalt. De aceea, Bunul Dumnezeu ce face? Pune în inima omului dragostea. Căci dacă am fi privit doar cu mintea, nimeni nu s-ar mai fi căsătorit. Unii gândesc astfel: „Dacă mâine va fi bolnavă soţia, şi dacă voi avea copii, şi dacă nu voi avea serviciu, şi dacă nu am cu ce-i creşte, să mă călugăresc atunci. Şi dacă mă voi plictisi, şi dacă nu-mi va plăcea, şi dacă îmi va spune stareţul să mă arunc de la balcon, nimeni niciodată nu a spus aşa ceva, dar, cu toate acestea, toţi întrebă: „Şi dacă îmi va spune stareţul să mă arunc, să mă arunc?”- Nimeni nu a spus vreodată vreunui frate sub ascultare să se arunce de la balcon. Însă, toţi întreabă asta. Când am plecat în Sfântul Munte, tânăr fiind, în 1970, atunci nu erau mulţi turişti, iar Cuviosul Paisie era la chilia Cinstitei Cruci, şi stând destul timp cu noi, cu mine şi cu un prieten de-al meu, i-am spus înainte de a pleca:

„– Gheronda, vă transmitem sentimentele de preţuire ale unui cunoscut de-al nostru. Noi aveam atunci 18 ani, iar acela se apropia de 40.

– A, ce face? S-a căsătorit?

– Nu, am răspuns.

– Transmiteţi-i salutări şi dacă nu se va căsători, să nu mai vină vreodată să-l văd. Şi spuneţi-i, dacă se uită se uită după vreo frumoasă, doar o scânteie să se aprindă şi s-a dus frumuseţea ei; dacă se uită după vreo bogătaşă, la un cutremur, s-a dus blocul ei; dacă se uită după vreo intelectuală, doar o picătură de sânge să ajungă la creier şi s-a dus inteligenţa ei”.

Par a fi învăţături simple, dar sunt înţelepte, nu-i aşa? Dacă există dragoste adevărată, se pot trece cu vederea atât defectele trupeşti, cât şi cele de altă natură. Dar dacă nu există dragoste, pe toate le interpretăm greşit, toate ne obosesc, ne îngreuiază, ne înăbuşă. Dragostea nu înseamnă să iubeşti o fată pentru că astăzi este frumoasă, iar dacă mâine va face riduri, o vei lăsa; nu însemnă să-l părăseşti pe un tânăr care mai a înainte a fost bun, sănătos, harnic, pentru că astăzi s-a îmbolnăvit; nici nu părăsim fata care şi-a pierdut bogăţia sau cea care a păţit ceva la creier.

Din punct de vedere canonic, căsătoria este pe viaţă. Şi, după cum am spus mai înainte, divorţul este permis de Biserică prin pogorământ. Aşadar, Cuviosul Paisie, prin aceste cuvinte simple, acorda importanţă miezului şi temeliei. Ceea ce spune poporul este important, şi anume să se potrivească, să se înţeleagă cei doi. Dacă nu se înţeleg, dacă se ceartă, dacă nu există această atracţie, mai bine nu continuă. Pe de altă parte, nu se face cineva monah pentru că nu a găsit o femeie cu care să se căsătorească. Stareţul Emilian, stareţul nostru, ne spunea că cine este bun pentru monahism este bun şi pentru căsătorie. Unii îşi spun că de vreme ce nu găsesc de muncă sau pentru că mă tot cert acasă, să merg să mă fac sihastru. Acestea sunt puncte de plecare greşite. Desigur, pot fi depăşite, dar dacă cineva porneşte strâmb, rămâne aşa, nu va avea nici un urcuş duhovnicesc şi nici o sporire duhovnicească. Este demnă de amintit o întâmplare pe care ne-o spunea Cuviosul Paisie, aparent amuzantă, însă este cât se poate de serioasă: Era o tânără care mergea adesea la Cuviosu Paisie ca să-l vadă, discutând adeseori. La un moment dat, tânăra îi spune:

– Gheronda, mie îmi place şi monahismul, şi căsătoria. Nu ştiu pe ce cale să o apuc.

Stareţul ne spunea: „Eu ştiam pentru ce era ea bună, dar nu i-am spus pentru că aş fi influenţat-o şi dup-aia ar fi venit şi mi-ar fi spus că sfinţia voastră mi-aţi zis să mă căsătoresc şi una, şi alta, mi-aţi spus să mă călugăresc şi nu merg bine… Am lăsat-o, aşadar, să-şi facă mofturile şi să-şi găsească singură calea”. După ceva timp, se duse din nou la cuvios. Acesta a întrebat-o:

– Ce faci?

– Bine. Să ştiţi, gheronda, că m-am căsăstorit.

– Foarte bine! Ai făcut ce-ai simţit.

– Dar să ştiţi, gheronda, că cel cu care m-am căsătorit este marinar şi lipseşte cu lunile şi sunt singură şi nu ştiu ce să fac.

– Măi binecuvântato, Dumnezeu ţi-a dat ce ai vrut: şi monahism, şi căsătorie.

Vedeţi, omul bun le vede pe toate bune. De aceea insista Cuviosul Paisie să construim o „fabrică” de gânduri bune. Dacă îşi şlefuieşte cineva cugetul, nu este interesat de ceilalţi, chiar dacă aceştia fac greşeli. Îi îngăduie, îi suportă, este indulgent, este îngăduitor. Deci, ce este monahismul? Monahismul este o mare dragoste faţă de Dumnezeu. Din acest motiv devine cineva monah. Nu se face monah deoarece nu a reuşit în viaţă, pentru că, pornind astfel, va da greş şi în monahism. Aşadar, cineva devine monah deoarece Îl iubeşte pe Dumnezeu şi vrea să se afierosească Lui, fără multele griji ale vieţi lumeşti. Monahul nu este nevoit să zâmbească prefăcut înaintea şefului său, să facă ore suplimentare, să nu poată dormi deoarece plânge copilul lui sau că are probleme financiare. Nu întâmpină astfel de lucruri. Este mult mai liber, este mult mai nestingherit, mult mai lipsit de griji.

Principalul motiv pentru care cineva se face monah este că îl iubeşte pe Dumnezeu. În ceea ce priveşte celibatarul în lume aş vrea să spun că astăzi, unii copii merg la şcoli bisericeşti şi rămân celibatari pentru a deveni vlădici. Celibatul înseamnă cum să placi Domnului. De aceea rămâne cineva celibatar. Dacă cineva, de exemplu, nu este pentru celibat, deoarece aceasta este o vocaţie, nu pot toţi, atunci va avea probleme în viaţa sa, probleme cunoscute pe care le auzim din vreme în vreme. Este nevoie ca cineva să fie sever cu sine, corect, neprefăcut, şi sincer, deoarece Dumnezeu mult iubeşte sinceritatea. Îmi amintesc atunci când eram soldat, mă duceam la stareţul Emilian să mă spovedesc. Îi spuneam:

– Gheronda, am binecuvântare să mă uit la televizor? –atunci apăruseră televizoarele.

– Da!

– Gheronda, am binecuvântare să citesc ziare?

– Da!

Îmi plăcea teatrul clasic.

– Am binecuvântare să mă duce la teatru?

– Da!

Într-o zi m-am supărat şi mi-am zis că se pare că nu sunt bun de monah, căci la tot ceea ce îi spun eu, el îmi răspunde că „Da!” Eu credeam că trebuie să mă fi pregătit deja de mai înainte. M-am dus aşadar din nou şi i-am spus:

– Ştiţi, gheronda, la toate câte vă spun îmi răspundeţi „Da”.

Stareţul înţelesese, desigur, după care îmi spuse:

– Ascultă, copilaşul meu! Nu mergem la mănăstire purtând comodităţile noastre. La mănăstire mergem goi. Exact cum suntem. Îţi place de noi, ne place de tine, rămâi, pleci. Nu vom tăia panglica naţională la intrarea mănăstirii pentru că a venit „bunul copil” ca să-l întâmpinăm.

Cuvinte simple, dar importante pentru urmare acestei căi, care nu este una înfricoşătoare şi exagerată. Este o obşte înafara obştii, o viaţă a dragostei şi, după cum spuneau părinţii aghioriţi, „viaţa monahicească este floare la ureche, dacă o iubeşti, dacă îţi place”. Dacă cineva, chiar şi monah, spune că monahismul este greu, nu a înţeles nimic. Nu a înţeles nimic! Dacă eu iubesc, stau zece ore cu tine şi nu obosesc. O carte care îmi place o citesc într-o seară, fără să simt vreo oboseală.

Nu-mi place să vorbesc despre mine, dar, cu Harul lui Dumnezeu, avem 36 de ani în Sfântul Munte şi cred că sunt 36 de zile. De ce? Să vă spun acum şi un secret de spovedanie. Niciodată în viaţa mea nu m-am gândit să mă căsătoresc, cu toate că eram tânăr şi mă ocupam cu multe, dar nici nu am ajuns la monahism. Voiam să ajut oamenii ca misionar, ca doctor etc. Când m-am dus pentru prima dată în Sfântul Munte, mi-am spus: „Eu aici voi rămâne”. Nu ştiam ce este monahismul, nu citisem nimic. Ceea ce mi-a vorbit cel mai mult în inima mea a fost liniştea monahilor. Ochii monahilor erau foarte expresivi. Atunci mi-am spus că oamenii aceştia nu pot să stea aici atâţia ani doar ca să păzească zidurile. Ceva se întâmplă pe-aici. Ceva important! Iar vechii stareţii nu erau ca mine vorbăreţ. Nu vorbeau mult, doar „binecuvântaţi!, Domnul!, ce faci?, bine”.

Vorbeau însă răbdarea, îngăduinţa, pacea, blândeţea, stăruinţa, simpatia, amabilitatea, bunătatea lor, care sunt lucruri foarte importante. Desigur, asta nu înseamnă cu în lume nu poate cineva, ci, pur şi simplu, sunt mai numeroase greutăţile. Cu câțiva ani în urmă, am cunoscut o bătrână în Creta, care avea 86 de ani şi care mi-a spus: „Gheronda, am 86 de ani şi n-am întâlnit vreun om rău în viaţa mea”. Era cu putinţă? Era bună şi le vedea pe toate bune. Recent, a apărut o carte „Asceţi în lume”. Aceştia erau mireni care trăiau mult mai bine chiar şi decât monahii. Eu nu fac acum reclamă monahismului, dar despre asta pot să vorbesc cel mai mult. Eu am scris o carte pentru care mă „pomenesc” şi monahii, şi căsătoriţii. Am scris cartea „Sfinţii căsătoriţi ai Bisericii”. Pe de o parte, monahii îmi spun „Ce sunt astea pe care le-ai scris? Doar monahii ajung sfinţi, nu ne strica socotelile!”, iar pe de altă parte, căsătoriţii spun „Gheronda, dar aceştia fie au fost mucenici, fie s-au făcut monahi spre sfârşitul vieţii”. Eu le răspund: „Ştiţi, nu am făcut eu sinaxarele. Eu am prezentat sinoptic sinaxarele existente”.

În tot cazul, şi aceşti sfinţi căsătoriţi, până să devină mucenici sau să se călugărească, s-au nevoit în lume. Mai demult mi-a spus cineva un lucru, îl aflase de la un stareţ, şi anume că epoca noastră este antiascetică. Sfânta Evanghelie presupune nevoinţă, iar simbolul Bisericii noastre este Crucea. Crucea este simbolul nevoinţei, al smereniei şi al mărturisirii. Deoarece trăim în aceasta societate contemporană marcată de consum, în care căutăm din ce în ce mi mult „un fotoliu” cât mai confortabil, mai multă coca-cola, mai multă relaxare şi odihnă, Dumnezeu nu ne părăseşte, nu spune „De vreme ce nu vor, atunci şi Eu îi las să facă ce doresc”, ci, are o nelinişte pentru mântuirea fiecăruia dintre noi. Astfel, caută moduri pentru a ne ajuta. De aceea în epoca noastră există foarte multe boli atât trupeşti, cât şi sufleteşti. Ceea ce nu am făcut de bunăvoie, adică, nu am postit, nu am privegheat, nu ne-am rânduit o nevoinţă a trupului, să o câştigăm răbdând în aceste boli. Aceste suferinţe nu vin de la un Dumnezeu pedepsitor şi răzbunător, ci de la un Pedagog şi de la un Tată Milostiv care vrea să contribuie la mântuirea noastră prin această puţină răbdare de care vom da dovadă. Cuviosul Paisie numea cancerul sfânt. De ce? Deoarece zicea că raiul s-a umplut de cei care au murit de cancer. Toţi aceşti oameni chinuiţi de chimioterapie, de raze, de paracenteză, de dureri, de medicamente, vor purta o cunună plină de lumină, dacă vor primi totul cu răbdare, cu nădejde şi credinţă în Dumnezeu. Cine nu se încrede în Dumnezeu şi nu simte mângâierea Lui, vede boala ca pe ceva greu de suportat. Cade în depresie, se izolează, agravându-şi astfel starea.

Aşadar, atât în căsătorie, cât şi în monahism, trebuie să ne aflăm în legătură cu Hristos. Orice relaţie de prietenie, de căsătorie, de colaborare, în care nu există Hristos, sta să se dărâme. Are sigur un termen de valabilitate. Dacă între soţ şi soţie nu există Hristos, după cum vedem gravată pe veche o monedă bizantină în care Hristos îi încununează pe împărat şi pe împărăteasă, fără îndoială că vor ajunge la divorţ. Unii i-au în calcul divorţul înainte de a se căsători. Îl au ca pe o alternativă de moment. Dacă cineva gândeşte aşa, cu siguranţă că se va şi întâmpla. Divorţul nu traumatizează numai sufletele părinţilor, ci şi pe cele ale copiilor, care nu au greşit cu nimic şi care vor avea, mai apoi, diferite probleme: vor deveni nervoşi, superficiali etc. Ajung, din cauza egoismului părinţilor lor, asemenea mingii de ping-pong: un week-end la mama, un week-end la tata, tatăl o condamnă pe mama, mama îl condamnă pe tata. Vă daţi seama ce chin trăiesc aceste suflete nevinovate care vor avea traume pe viaţă.

În încheiere aş vrea să spun că atât căsătoria, cât şi monahismul, duc la îndumnezeire. Aşadar, fiecare îşi va analiza starea sa duhovnicească, se va ruga, se va cerceta pe sine şi o va apuca pe o cale.

Stareţul Moise Aghioritul

Traducere din limba greacă: Cătălin Dobri

Extras din conferinţa „Căsătorie și Monahism” susţinută pe data de 19 Aprilie, 2010, la Mănăstirea Tuturor Sfinţilor, Peloponez.

Sursa: http://ortodoxiatinerilor.ro/

↧

240) Enciclica Sfântului Sinod și funcționarea saiturilor pe Internet. Cenzurarea tuturor clericilor și monahilor antipapistași

April 2, 2015, 5:23 pm

≫ Next: Sãptãmâna Patimilor – Semnificatia fiecarei zile

≪ Previous: Starețul Moise Aghioritul: „Nu poţi să ajungi la 60 de ani şi să spui „mă voi căsători”, „ mă voi călugări”, nu?”

 Enciclica Sfântului  Sinod și  funcționarea saiturilor pe internet

Cenzurarea tuturor clericilor și monahilor antipapistași

Prin acest comunicat de mare anvergură și bine argumentat patristic și constituțional, Sinaxa clericilor și monahilor ortodocși din Grecia acuză Sfântul Sinod care prin recenta sa enciclică nu recunoaște din punct de vedere constituțional dreptul statornicit de „exprimare” al cetățenilor, implicit al clericilor și monahilor. Prin enciclică se interzice, în fond, critica împotriva mitropoliților, arhiepiscopilor și a patriarhilor în ceea ce privește hotărârile lor administrative sau bisericești.

Întrebări dure despre enciclică. Sinaxa clericilor și monahilor ortodocși solicită Sfântului Sinod să-și retragă enciclica. Se întreabă: Dacă ar mai trăi, oare, Sfinții: Marcu Evghenicul, Ioan Gură de Aur, Teodor Studitul etc., ar trebui să obțină mai întâi permisiunea Sfântului Sinod și a patriarhilor ca să predice, să combată ereziile, să-i critice pe împărați și fărădelegile sau patimile lor trupești?

Prin acest comunicat se demonstrează cu argumente bine documentate că recenta enciclică a Sfântului Sinod, ce cuprinde termenii și condițiile de funcționare ale site-urilor enoriilor, mănăstirilor, clericilor și monahilor, este fascistă și în nici un caz bisericească. Este fascistă pentru că încearcă să anuleze cuvântul viu teologic și controlul celor care îl folosesc greșit în Biserică. Încearcă, de asemenea, să anuleze controlul și critica împotriva abaterilor bisericești ale Patriarhiei Ecumenice și arhiereilor în cadrul dezbaterilor lor teologice cu eterodocșii, împotriva părerilor opuse Ortodoxiei din cadrul întrunirilor Consiliului Mondial al Bisericilor eretice la care participă și arhierei ortodocși etc. Prin enciclică, Sfântul Sinod urmărește să manipuleze prin Biserica Conducătoare site-urile bisericești inofensive și să-i transforme pe mitropoliți din părinți duhovnicești în întâistătători administrativi, de vreme ce toți clericii și monahii care vor încălca Enciclica vor fi trimiși disciplinar în tribunalele episcopale locale sau sinodale. Prin enciclică sunt încălcate drepturile constituționale ale clericilor și monahilor, pentru că Sfântul Sinod contestă implicit dreptul lor de a-și exprima energic pozițiile teologice și de a critica acțiunile mitropoliților, arhiereilor sau a patriarhilor. Această poziție a Sfântului Sinod echivalează cu „cenzura”, se subliniază în comunicat. Sinaxa clericilor și a monahilor solicită Sfântului Sinod să-și retragă enciclica. Se întreabă: dacă ar mai trăi Sfântul Marcu Evghenicul, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Teodor Studitul, Sfântul Ioan Botezătorul sau Părinții contemporani, cum ar fi Sfântul Paisie sau Arhimadritul Epifanie Theodoropulos, oare ar trebui să ceară permisiunea Ierarhiei ca să predice poporului sau să lupte împotriva ereziilor, a împăratului sau împărătesei și a „doamnelor” fărădelegii, care o înconjurau etc., să propovăduiască Ortodoxia prin internet? În sfârșit, în comunicat se face și o aluzie clară la faptul că enciclica poate avea ca țintă și pe mitropoliții (cum ar fi Mitropolitul Ambrozie al Kalavrítei și Eghialíei ) care îl critică pe Patriarhul Ecumenic în ceea ce privește doctrina și activitatea lui elaborată de control, prin intermediul internetului.

Comunicat

Textul integral al comunicatului Sinaxei clericilor și a monahilor este următorul:

„Cuvântul lui Dumnezeu nu se leagă” (II Tim. 2, 9). „…vorbește și nu tăcea” (Fapte 18, 9). Constatarea este generală și tristă. În zilele noastre, libertatea de exprimare și de circulație a ideilor este războită sistematic și se află în continuă scădere. Acest important drept al omului pentru care mult sânge a curs în decursul istoriei omului cugetător este, de asemenea, un drept dumnezeiesc, ca o recapitulare nemijlocită prin miezul libertății dăruite de Dumnezeu persoanei umane. Iar grotescul este că în vremurile noastre mijloacele tehnice de răspândire a cuvântului, a ideilor și a cugetărilor nu numai că au fost multiplicate, dar datorită mai ales a tehnologiei digitale au devenit mai rapide. În momentul în care faci public cuvântul tău, acesta devine imediat prin intermediul internetului proprietatea altor mii de oameni. Această posibilitate uimitoare de astăzi i-a alarmat foarte tare pe cei care nu iubesc libertatea. Istoria ne învață că în special regimurile tiranice și cei care nu acceptă părerile contrare și criticile se tem de libertatea de exprimare. Astfel, prin marile și complexele sisteme electronice care se crează în special pentru acest scop, se filtrează la nivel mondial milioane de informații pe secundă. În cadrul unei atmosfere de tip orwellian sunt monotorizate și controlate interviurile, apelurile telefonice, mesajele scrise, textele și publicațiile.

SUA – Europa

Manipularea și controlul opiniei și a cuvântului nu se opresc aici. Într-o ordine programată, mai întâi în SUA și apoi în toate statele europene (lucru care indică clar faptul că cineva conduce) au fost introduse legislații aproape identice prin care se încearcă controlul cuvântului și a criticii. Nu este departe vremea în care pe baza unei astfel de legi se va impune Bisericii să-și corecteze textele irmologice, încât să nu mai fie auzite lucruri stânjenitoare „adunarea ucigătorilor de Dumnezeu, nelegiuitul neam evreiesc” (Fericiri, Sluijba Sfintelor Patimi) sau „adunarea ucigătorilor de Dumnezeu, sfatul viclenilor răufăcători ” (Troparul Cântării a 9-a de la slujba Sfintelor Patimi). La noi în țară a fost adoptată foarte recent o lege asemănătoare (4285/2014 privind combaterea rasismului și a xenofobiei), intrată în vigoare din păcate fără nici o opunere din partea ierarhiei noastre.

Lipsa de libertate

Oamenii liber – cugetători observă pe zi ce trece cum mreaja înrobirii și a cenzurei se îngroașă. Conștientizează faptul că se creează o conspirație împotriva libertății de exprimare, o cenzură a vocilor care critică minciuna și semnalizează ceea ce este drept în toate domeniile, dar mai ales în domeniul teologic și dogmatic, care își are temelia în Viața însăși. Tot ceea ce se încearcă este și viclean, dar și vătămător pentru libertatea umană. Este ceva demonic. Fascist. În Uniunea Sovietică fusese interzisă propovăduirea liberă în Biserici. Tocmai acest cuvânt i-a deranjat, așa cum i-a deranjat pe cărturari și pe farisei, care nu îi lăsau pe apostoli să predice în numele lui Hristos. Dar același Duh Sfânt inspiră și spune prin Sfântul Apostol Pavel: „cuvântul lui Dumnezeu nu se leagă”, așa cum Însuși Hristos i-a dat porunca „vorbește și nu tăcea”.

Ierarhia

Din păcate, însă, complice la încercarea de cenzurare a cuvântului în general vine și se alătură însăși Ierarhia Bisericii Ortodoxe. Aceasta încearcă cenzurarea, controlul și limitarea cuvântului și a criticii teologice, exprimată de membrii Bisericii prin intermediul internetului, site-urilor și a blog-urilor etc., pe care clericii și monahii le administrează ca cetățeni greci liberi, dar și laicii fie în numele subdiviziunii organizaționale bisericești de care aparțin (enorie, mănăstire), fie în numele lor personal. Vor să le reducă la un cadru inofensiv. În fond, vor să elimine cuvântul teologic viu și critica împotriva celor ce-l folosesc în mod greșit. Astăzi, mai ales, când multe sunt denaturate și modificate în compatație cu cele cunoscute și predicate pînă recent, astăzi când ereziile merg să fie echivalate cu adevărul, ar trebui să „alerge cuvântul lui Dumnezeu și să fie slăvit” desigur prin orice mijloace moderne [de comunicare]. Altminteri, se va adeveri ceea ce a spus Hristos, și anume că: „fiii veacului acestuia sunt mai înțelepți (adică mai deștepți) în neamul lor decât fiii luminii” (Luc. 16,8). Aceștia își răspândesc înșelările, murdăriile și crimele lor prin orice mijloc le stă la îndemână, iar nouă celor care rostim cuvântul Adevărului ni se aplică cenzura.

Critică în enciclică

Pe 15 ianuarie 2015, a fost emisă și trimisă autorizat spre executare, cu nr. de ordine 187 și de înregistrare 79, „Nota enciclică” a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei cu tema „Funcționarea site-urilor din partea deținătorilor lor bisericești și din partea clerului și a monahilor”. Prin această enciclică se interzice funcționarea pe internet a site-urilor enoriilor, mănăstirilor, paracliselor și, prin urmare, a instituțiilor bisericești, adică exclusiv a tuturor structurilor organizatorice ale Bisericii, exceptând situațiile în care au primit anterior aprobarea Consiliului Mitropolitan (în fond, aprobarea mitropolitului) și dacă tematica articolelor publicate se limitează doar la „informarea publicului cu privire la viața liturgică a enoriei respective (programul slujbelor) și, în general, la viața duhovnicească și activitatea ei filantropică… sau istoria acelei biserici. În acest scop este permisă și publicarea sau republicarea textelor teologice consacrate pentru cititorii interesați (erminii, predici etc)”.

La acești termeni de funcționare pentru site-urile care vor primi autorizație, se adaugă: a) că nu vor proceda la expunerea personală a laicilor și a preoților și b) condiția evidentă, pentru care nimeni nu are vreo obiecție, de vreme ce o impune legislația penală civilă, și anume faptul că „nu vor proceda la lezarea onoarei și a reputației nici unei persoane laice sau clerice”. Justificarea pentru controlul și manipularea conținutului site-urilor bisericești, etc., este menționată la începutul enciclicei și constă în următoarele: a) „încercarea preoților parohi de exercitare pastorală prin intermediul internetului, oricât de bine intenționați ar fi, nu poate înlocui relația vie, experiențială a creștinilor între ei și cu parohul în cadrul enoriei ca membru activ al vieții bisericești” b) „În plus, nu trebuie în nici un caz, prin funcționarea acestor site-uri, să se lase falsa impresie… că navigarea pe site-uri înlocuiește participarea la viața liturgică sau că ar constitui o formă sau o manifestare de credință…” Este evident faptul că pretextul invocat se află într-o incoerență logică cu scopul urmărit. Bineînțeles că atât răspândirea cuvântului lui Dumnezeu, cât și cea mai generală informare religioasă a credincioșilor prin site-urile bisericești „nu pot înlocui legătura vie, experimentală a credincioșilor între ei și cu parohul din cadrul enoriei”. Nici un om înțelept în mod elementar nu crede că „navigarea pe site-urile de orice fel înlocuiește participarea lor la viața liturgică”. Nici un site nu a îndrăznit să susțină ceva de genul acesta. Dacă există totuși și unii care cred contrariul, asta nu justifică controlul exterminator al funcționării site-urilor bisericești ca măsură necesară care, în fond, echivalează cu „cenzurarea”. Convingerea deformată [a unora despre aceste site-uri] ar trebui să fie înlăturată prin descrieri și învățături adecvate prin intermediul site-urile care funcționează liber, și nu prin eliminarea acestora.

Pretext

Este evident, deci, că această justificare foarte puțin credibilă pentru măsura restrictivă luată reprezintă un pretext. Sfântul Sinod, sub pretextul acestor constatări procedează la un control efectiv al funcționării și al conținuturilor tuturor site-urilor bisericești, fără excepție, nu pentru că ar exista pericolul de a „înlocui legătura vie, experimentală a credincioșilor între ei și cu parohul enoriei respective”, ci pentru că unii din Sfântul Sinod sunt deranjați de conținutul anumitor articole postate pe site-urile bisericești. Tipul și conținutul acestor articole deranjante vor demonstra și adevăratul motiv pentru care se încearcă cenzurarea internetului bisericesc. Desigur, trebuie excluse din categoria articolelor deranjante informațiile postate despre știrile actuale bisericești și întreaga activitate a enoriilor etc., precum și publicarea textelor teologice universal acceptate și a predicilor. Conținutul acestora este inofensiv. De aceea, de altfel, și Sfântul Sinod urmărește să fie limitate de acum înainte acele de tipuri de articole și publicații care deranjează, în afară site-urilor care vor primi aprobarea.

Articole considerate ca „deranjante”

Pentru cel care monitorizează funcționarea și conținutul site-urilor bisericești devine ușor sesizabil tipul de „deranjante” în ierarhia articolelor și publicațiilor. Sunt cele prin care se controlează și se critică aspru textele cu conținut greșit în comparație cu cele propovăduite până acum. Sunt cele care critică secularizarea întregii vieți bisericești și, în special, a clericilor de orice grad și jurisdicție. Ba chiar mai mult deranjează site-urile care găzduiesc și popularizează păreri potrivnice ereziei ecumeniste, a „rugăciunilor în comun” de orice fel și a abaterilor dogmatice adiacente din articole cum ar fi cele despre „teologia baptismală”, „teoria ramurilor bisericești”, „a bisericilor surori” etc. Deranjează acele site-uri care îndrăznesc să răspândească învățăturile drepte „după Sfinții Părinți”. În aceste publicații, „Nota enciclică” urmărește să impună legea tăcerii.

Pentru că am identificat adevăratele intenții și obiective ale autorilor „Notei enciclice”, rămâne să analizăm a doua parte a ei, – ai cărei destinatari sunt „clericii de toate gradele și monahii”, – site-urile personale cu conținut religios pe care aceștia le întrețin. Aceste site-uri personale sunt cel mai deranjante și mai nedorite de către autorii „Notei enciclice” deoarece, fiind personale, nu pot să fie controlate printr-o „aprobare” anterioară cum se întâmlpă cu cele parohiale etc. Pe acestea în mod special le vizează „Nota enciclică”, punându-le la dispiziție cea mai mare parte din conținutului ei.

Despre drepturi

(Autorii Notei Enciclice) înțeleg că monahi și clerici care își vor exprima critic părerea despre toate cele ce au fost indentificate mai sus ca fiind deranjante, vor opune cenzurei dreptul inalienabil constituțional al fiecărui cetățean elen de libertate a exprimării ca element necesar dezvoltării libere a personalității (art. 5., Constituție), dreptul la informare și la participare în Societatea Informațională (art. 5A, Constituție). Vor opune, de asemenea, puternic și dreptul lor de a se exprima și de a transmite oral, scris și prin intermediul presei (de altfel, presă se consideră și articolele postate pe internet) cugetările lor, respectând desigur legile statului. De altfel, presa (și cea electronică) este liberă, în timp ce cenzura și toate celelalte măsuri preventive sunt interzise (art. 14 alin. 1 și 2, din Constituție). Anticipat, precizăm că interdicțiile introduse în „Nota Enciclică” în fond, constituie o „măsură preventivă” împotriva libertății presei și, de aceea, este direct contrară Constituției și, prin urmare, ilegală. Din acest motiv, autorii „Notei Enciclice” dau curs la o constatare arbitrară și nefondată și, în cele din urmă, la o amenințare directă. Concluzionează singuri, în mod abuziv, că preoții și monahii care intră în viața clericală și, respectiv, monahală încetează să mai aibă drepturi depline constituționale ca cele amintite mai sus, și anume de cugetare, de exprimare și de libertate a presei, pentru că devenind preoți și monahi nu au doar obligația de autolimitare a acestor drepturi ale lor, ci în plus se află și într-o „relație specială de supunere” față de episcopul lor, fără a specifica în continuare care este și ce înseamnă această „relație de supunere”. Merge până la supunerea juridică deplină sau această relație are un conținut pur duhovnicesc? Episcopul este pentru preot tată și atunci legătura este paternă și duhovnicească sau este un întâistătător executiv și relația lor este funcționărească și administrativă? Și când administratorul site-ului este chiar episcop (și desigur deranjant, așa cum este Mitropolitul Ambrozie al Kalavrítei), atunci cu cine converge în această „relație specială de supunere” care să-l controleze? Cu Sfântul Sinod sau cu Patriarhul? Continuând, „Nota enciclică” invocă obligații care decurg din calitatea de cleric și monah, pentru a ajunge la constatarea corectă, în principiu, că discursul acestora nu trebuie să fie „dezbinator, propagandistic, părtinitor, provocator, jignitor la adresa onoarei unei persoane, schismatic față de episcopul local sau alt conducător bisericesc”. Până aici, chiar dacă înțelesurile de mai sus sunt generale și abstracte, s-ar putea ca cineva să fie de acord cu aceste invocări. Orice cleric sau monah care se exprimă „părtinitor, jignitor, dezbinator”, etc., trebuie să fie chemat la îndreptare și, în cazul în care persistă [în atitudine] și discursul i se dovedește infracțiune bisericească sau penală, este pasibil de proces atât bisericesc, cât și penal. Lucrurile sunt simple și nu este nevoie de „Nota enciclică”.

I-ați cenzura pe Sfinții Părinți?

Însă această formulare plastică neclară lasă deschisă posibilitatea unei interpretări greșite și arbitrare. Reprezintă un „cuvânt provocator și jignitor” acela prin care se critică persoanele și cazurile de secularizare și abandonarea a modelelor ortodoxe? Este un „cuvânt părtinitor, propagandistic și schismatic” acela prin care se critică ierarhii și îndrumătorii duhovnicești pentru denaturarea dogmelor ortodoxe și a eclesiologiei ortodoxe, pentru ecumenism și pentru filounionismul nefundamentat dogmatic? Aceasta formulare plastică neclară a „Notei Enciclice” pentru termenii de mai sus este o viclenie! Prin imprecizia formulării și prin această imagine perfidă, am putea înțelege că Sfântul Marcu Evghenicul, fiind în minoritate, nu ar fi trebui să-și exprime public cuvântul (scris sau oral, sau prin intermediul internetului dacă ar fi existat la aceea vreme, sau prin orice alt mijloc) și să se remarce înaintea împăratului, a patriarhului și a episcopilor, în fața membrilor Sinodului Ferrara – Florența, ci să accepte „falsa unire” și să semneze din politețe, diplomație și amabilitate, poate de ce nu și de teamă prigonirii, acel blestemat act înfricoșător. Sfântul său refuz mărturisitor de a semna acel act și formularea poziției sale potrivnice multora, ar putea să reprezinte un „cuvânt părtinitor, propagandistic și schismatic împotriva episcopului local sau a altor conducători bisericești”? De asemenea, nici Sfântul Ioan Hrisostom nu ar fi trebuit să vorbească împotriva împărătesei și a „doamnelor infamiei” care o înconjurau, ci ar fi trebuit să se ocupe numai cu chestiunile sale duhovnicești. De ce să se ocupe cu teme care nu-l priveau? Nu era călugăr? Așadar, cuvântările sale critice, pe care întreaga Ortodoxie, și nu numai, le citește și le admiră, dacă le-ar spune astăzi prin intermediul internetului, adresându-se puternicilor Pământului și celor care au încălcat dogmele Bisericii, ar putea să constituie un „cuvânt dezbinator, părtinitor, propagandistic și schismatic”? Prin urmare, nici Sfântul Vasile cel Mare nu ar fi trebuit să vorbească împotriva celor bogați, nici Sfântul Teodor Studitul împotriva textelor denigratoare la adresa Bisericii. Monahii Studiți, înainte se a apăra prin cuvânt Ortodoxia de erezie, de a demasca învățăturile greșite ale Bisericii, ar fi trebuit să ceară și să primească mai întâi aprobarea Ierarhilor din aceea vreme, a căror învățături greșite le combăteau? Sigur că dacă ar fi cerut-o, ar fi primit un răspuns negativ, deoarece cuvântul lor era „dezbinator, propagandistic, părtinitor, provocator, jignitor împotriva onoarei cine știe cui, și schismatic față de episcopul local sau alți conducători bisericești”. Desigur că nici Cinstitul Înaintemergător nu ar fi trebuit să critice pe Irod, chiar dacă acest lucru însemna să-l arate drept exemplu negativ unui întreg popor. Ar fi fost mai bine să rămână în pustie și să facă rugăciuni. Oare nu cumva nici Hristos nu ar fi trebuit să spună înspăimântătorul „Vai” ierarhiei bisericești din vremea Sa? Oare n-a fost acesta un cuvânt instigator (Luca 12, 49: Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!) Sau i-ați cenzura pe Părinți?

Și ca să venim cu un exemplu și mai concret: oare, cuvântul fericitului gheronda, Arihim. Epifanie Theodorópoulos, – un om recunoscut de întreaga lume ortodoxă pentru virtuțile sale, care și-a exprimat poziția în epistole și publicații referitoare la cercetarea activităților ecumenice ale Patriarhului Atenagóra, și, care dacă ar mai trăi astăzi, și-ar face din nou publică părerea împotriva chiar și a celor mai mari pași ecumenici ai actualului Patriarh Ecumenic Bartolomeu, prin intermediul internetului, – se încadrează sau nu în limitele cuvintelor „părtinitor, propagandistic și schismatic” din Nota Enciclică? În sfârșit, epistolele publicate ale Cuviosului gheronda Paisie Aghioritul, de curând canonizat, prin care îl critică cu îndrăzneală pe Patriarhul Ecumenic Atenagora, exprimându-și îngrijorarea pentru acțiunile lui filounioniste, precum și atitudinea sa generală antiecumenistă, cum vor fi acestea apreciate de ierarhii care au alcătuit Nota Enciclică? Vor accepta să fie publicate pe site-ul oficial al Bisericii sau îi vor cenzura publicațiile Cuviosului și vor socoti cuvântul său „dezbinator, propagandistic, părtinitor, provocator, jignitor la adresa onoarei oricărei persoane, schismatic față de episcopul local sau alt conducător bisericesc”?

În încheierea „Notei Enciclice”, autorii acesteia consideră că [un astfel de] cuvânt, pe care îl descrie în mod neclar, nu este doar ilegal sau imoral sau necanonic. Ci constituie o erezie. Dacă am înțeles bine, cuvântul controlat al celor care în mod greșit îl întrebuințează și îl susțin constituie o „erezei” care merită să fie pedepsită, în timp ce aceeași erezie (controlată) nu poate fi în nici un caz supusă controlului. O, ce nebunie….! Cenzură chiar și prin CEB. Facem din nou referire la un exemplu concret din zilele noastre prin care se demonstrază cât de mari sunt contradicțiile din Enciclica Sinodală: noua eclesiologie a Patriarhului Ecumenic Bartolomeu, care este contradictorie și se abate de la eclesiologia ortodoxă, nu ar trebui să devină obiect de criticat și de verificat din partea ortodoxă? Și în acest caz, ce ar trebui să fie considerată erezie? Eclesiologia papistașă a Conciliul II al Vaticanului, pe care Patriarhul Bartolomeu a adoptat-o și o susține, socotind că Biserica este divizată, sau credința din conștiința Bisericii că aceasta este „Una Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică”?

În a 9-a Adunare Generală a CEB-ului, care a avut loc în Porto Alegre din Brazilia, reprezentanții ortodocși (inclusiv ai Bisericii Ortodoxe ai Greciei) au acceptat părerea contradictorie și cu totul inacceptabilă din punct de vedere teologic că „Fiecare biserică (n. care participă la CEB) reprezintă Biserica Sobornicească și nu doar o parte a ei. Fiecare biserică reprezintă Biserica Sobornicească, dar nu în totalitatea ei. Fiecare biserică își îndeplinește sobornicitatea când se află în comun și în uniune cu celelalte biserici”(!) (Porto Alegre, Februarie 2006).

Astfel de părerile anti-ortodoxe au fost reformulate și în I Adunare Generală a CEB-ului, în Bushan din Coreea de Sud, în noiembrie 2013, cu participarea reprezentanților Bisericii Ortodoxe ai Greciei. Și în aceste două texte au fost aduse critici aspre din partea clericilor, monahilor, teologilor ortodocși, dar și din partea episcopilor și a ierarhilor din Biserica Ortodoxă a Greciei. Pe baza „Notei enciclice” se pune întrebarea: Unde se află în cele din urmă erezia? În părerile anti-ortodoxe și în abaterile de la învățătura dogmatică ortodoxă a Bisericii și în susținătorii ei, sau în critica și în controlul acestor abateri și în combatanții lor? Însă, această caracterizare teribilă a cuvântului critic ca erezie nu a fost întâmplătoare. A fost dată pentru a se justifica amenințarea din finalul „Notei enciclice”: „Monotorizarea și supravegherea respectării termenilor de mai sus, precum și luarea de măsuri adecvate pentru stoparea unei eventuale abateri de la acestea, constituie responsabilitatea pastorală a oricărui episcop”. Altfel spus: Pe de o parte însă nu putem să cerem să funcționeze cu aprobare și autorizație anterioară (cum este cazul site-urilor parohiale etc.) și blog-urile personale sau postările clericilor și monahilor, cu toate acestea nu sunteți necontrolați. În autoritatea episcopului d-voastră este lăsată responsabilitatea (desigur din cauza „relației speciale de supunere”) de a urmări publicațiile d-voastră și dacă consideră (prin criterii nedefinite în enciclică) că este un cuvânt „provocator, jignitor la adresa onoarei unei persoane, schismatic față de episcopul local sau alt conducător bisericesc”, prigonirea deja a început: urmează citația în vederea dării de seamă și trimiterea la episcop sau instanța de judecată bisericească. Iată, amenințarea din încheiere.

Vremuri negre

Este vorba despre un act clar de privare de libertate, un act de samavolnicie, de tip fascist. În nici un caz bisericesc. Definire grea, dar mult mai grea alunecarea autorilor „Notei enciclice”. Să afle, așadar, că libertatea de exprimare nu este o obligație, ci este o datorie! „Publicațiile reprezintă sufletul dreptății”, citatul este scris pe prima pagină a Uniunii Redactorilor Ziarelor Cotidiene din Atena. Această țara nu a mai văzut de mulți ani asemenea încercări de cenzurare, care ne întorc în vremuri negre! Să fiți siguri, însă, că această chestiune (controlul și reducerea la tăcere a blog-urilor combative) nu va izbuti. În primul rând pentru că este o măsură de privare de libertate și, prin urmare, nu este sfântă și nici nu va avea binecuvântarea lui Dumnezeu. Și în al doilea rând pentru că este o măsură complet ilegală și contrară Constituției, care fie că vor, fie că nu vor este valabilă și se aplică, fără excepție, tuturor cetățenilor greci, mirenilor, clericilor și monahilor. Mai întâi de toate trebuie să fie contestată poziția greșită din „Nota enciclică”, conform căreia monahii și clericii, care intră în monahism și în preoție, încetează să aibă drepturi depline constituționale de cugetare, exprimare și de libertate a presei, pe care le au toți cetățenii, pentru că devenind clerici și monahi nu au doar obligație de autolimitare a drepturilor lor, ci în plus sunt și în „relație specială de supunere” față de propriul lor episcop. Se descrie deci un fel de cetățean „mutilat”, puțin cleric, monah, puțin cetățean, un cetățean cu drepturi reduse. Este vorba de o fabricație juridică abuzivă care nu este fondată pe nici un text constituțional sau alt text legislativ statal. „Cetățenii greci sunt egali în fața legii. Atât bărbații, cât și femeile au aceleași drepturi și obligații” (art. 4, alin. 1 și 2, Constituție). Prin urmare, de această egalitate nu fac excepție nici clericii și nici monahii. Iar acest lucru, așa cum vom explica, l-a repetat și cu alte ocazii jurisprudența instanțelor superioare.

Ce desemnează Constituția?

Nu negăm faptul că aderarea voluntară la cler sau la monahism implică asumarea unor obligații și a unor responsabilități care decurg din rânduiala sau din făgăduințele sale monahale. Ultimile, desigur, se primesc la tunderea în monahism. Aceste făgăduințe însă (și angajamentul luat de păzire a acestora) se fac înaintea lui Dumnezeu, nu înaintea omului sau a statului. Constituie legâmântul duhovnicesc al monahului cu Dumnezeu, valabil pe viață. De aceea, trebuie să fie înțelese în sens duhovnicesc și nu juridic. Și, de vreme ce nu au fost adresate omului sau statului, acestea nu generează obligații juridice corespunzătoare care presupun rabat de la drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Clericul și monahul nu încetează să fie cetățean egal în drepturi și beneficiar al acestor drepturi, ci va judeca și va hotărî liber dacă va renunța la exercitarea vreunuia din aceste drepturi, dacă acesta contravine făgăduințelor sale duhovnicești. Liberatea de exprimare este garantată de articolele Constituției 5 alin. 1, 5A, 14 alin. 1 și 2.

Articolul 5 alin. 1 prevede: Orice persoană are dreptul să-și dezvolte liber personalitatea și să participe la viața socială, economică și politică a țării, atâta timp cât nu încalcă drepturile altora și nu încalcă Constituția sau bunele moravuri. Articolul 5A prevede: 1. Orice persoană are dreptul la informare în conformitate cu legea. Limitări la acest drept pot fi impuse prin lege numai dacă sunt absolut necesare din motive de securitate națională, combaterea criminalității sau protejarea drepturilor și intereselor terților. 2. Orice persoană are dreptul de participare la Societatea Informațională. Facilitatea accesului la informații, realizate electronic, precum și prelucrarea, schimbul și răspândirea lor, constituie obligația statului, întotdeauna cu respectarea garantărilor din articolele 9, 9A și 19.

Articolul 14 prevede: 1. Orice persoană poate să exprime și să răspândească oral, scris sau prin intermediul presei cugetările sale, respectând legile statului. 2. Presa este liberă. Cenzura și toate celelalte măsuri preventive sunt interzise. De asemenea, libertatea de exprimare este garantată și de articolul 10 din CEDO, cu valoare supralegislativă și stabilește că: Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie, ca și libertatea de primire sau de transmitere a informațiilor sau a ideilor fără amestecul autorităților publice și indiferent de frontiere. Textele sunt foarte clare: nimeni nu este exclus de la libertatea de exprimare. Prin urmare, clericii și monahii se bucură pe deplin de libertatea de exprimare, ca oricare alt cetățean.

Cenzură preventivă

Acest lucru a fost judecat definitiv de Consiliul de Stat. Pentru că nu este prima oară când ierarhia Bisericii Greciei a încercat să controleze cuvântul și să-i cenzureze pe clerici și monahi. În anul 1983, a emis Enciclica din 9.9.1983 prin care stabilește că preoții și monahii care intenționează să vorbească la un post de radio sau de televiziune, trebuie să primească o permisiune prealabilă specială în acest scop din partea Sfântului Sinod, după ce desigur au anunțat din timp chestiunea despre care vor vorbi și temele pe care le vor dezvolta.

Definiția cenzurii preventive.

Ca justificare a acestei măsuri preventive s-a formulat faptul că Biserica nu dorește să priveze libertatea de opinie și de exprimare a clericilor, ci urmărește apărarea autorității lor și, de asemenea, informarea poporului în mod autentic despre pozițiile Bisericii. Cu toate acestea, un preot (paroh al Bisericii Înălțării Domnului din Vrilíssia, Attiki) a contestat această Enciclică în fața Consiliului de Stat, plângându-se că se încalcă dreptul de liberă exprimare. Consiliul de Stat prin decizia sa cu nr. 3471/1985 (Tribuna Legală 1986, p. 117) a considerat în principiu că această chestiune nu este una duhovnicească și, desigur, de ascultare duhovnicească, cum a susținut în mod nejustificat Biserica Ortodoxă a Greciei pentru a evita controlul abrogativ al Consiliului de Stat, ci una administrativă, redusă la exercitarea dreptului constituțional. În continuare, chiar dacă s-a considerat că prin Enciclică nu se prevedea pur și simplu enumerarea unor reguli în privința apariției preoților la televiziune etc., ci a fost introdusă regula autorizației prealabile pentru exercitarea dreptului la exprimare, Consiliul de Stat nu a procedat în cele din urmă la constatarea măsurii neconstituționale, pentru că aceea Enciclică atacată (la fel ca și cea recentă) nu a fost promulgată în Consiliul de Stat și, prin urmare, acesta nu a avut nici calitatea legală care să impună obligații. Și din acest motiv a fost anulată. În mod similar, Consiliul de Stat a decis prin hotărârea cu nr. 2236/1980 (Tribuna Legală 1980, p. 1813) și într-o altă chestiune de libertate individuală a clerului. Un preot a făcut apel împotriva refuzului Bisericii Greciei de a-i acorda permisiunea deplasării în străinătate. Biserica a adoptat interdicția ieșirii din țară în conformitate cu articolul 56, alin. 1,2 din legea 590/1977. Consiliul de Stat, în principiu, a considerat și în acest caz că nu este o chestiune duhovnicească, pentru că nu are legătură cu ascultarea duhovnicească datorată Bisericii, după cum a susținut Biserica Greciei, în mod nejustificat, pentru a evita controlul abrogativ al Consiliului de Stat, redus la exercitarea dreptului constituțional de liberă deplasare. În cele din urmă, interdicția a fost anulată, pentru că s-a considerat că dispozițiile articolului 56/ 1977 cu privire la problema deplasării preoților și a monahilor vădesc autoritatea definitorie și, prin urmare, de neîngăduit a Sfântului Sinod, de vreme ce se opune articolului 5 din Constituție. Acest articol permite prin lege doar ordonanța,- într-un mod desigur general și obiectiv, iar nu definitoriu – privitoare la restricțiile de liberă deplasare sau ședere în țară, precum și ieșirea sau intrarea liberă în țară a oricărui cetățean grec, prin urmare și preoților.

„Vorbește și nu tăcea”

După toate acestea este evident care va fi soarta legală a unui nou recurs împotriva actualei „Note enciclice”. Cu toate acestea, nu este bine ca ierarhii cu funcții de conducere în Biserică să-i forțeze pe preoți și monahi să recurgă la justiția laică, ca să-și găsească dreptatea. Trebuie singuri să ia în considerare greșeala și să-și retragă imediat Enciclica. În caz contrar, preoții și monahii, dar și parohiile și mănăstirile trebuie să o ignore, să nu fie intimidați de amenințări și să o anuleze prin desuetudine. Este nevoie de curaj și simțământ mărturisitor. „Vorbește și nu tăcea” (Fapte 18, 9) „căci porunca Domnului este de a nu păstra tăcerea atunci când credința este primejduită. Căci zice, vorbește și nu tăcea” (Sfântul Teodor Studitul, Epistola 81 către dregătorul Pantaleon, PG. 99, 1321) „A tăinui cuvântul (adevărului) înseamnă a te lepada de cuvântul (credinței)” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, PG. 90, 165). „Acestea le rânduiesc și celor din lume, acestea le poruncesc și preoților, acestea și celor cărora li s-a încredințat conducerea: ajutați toți câți puteți, prin cuvânt, ca să puteți fi ajutați de Dumnezeu” (Sfântul Grigorie Teologul, PG. 36, 308). „În vremea aceasta în care Hristos este prigonit pentru icoana Lui, nu numai dacă este cineva care are mai dinainte cunoștință adâncă este dator să lupte vorbind și învățând cuvântul Ortodoxiei, ci chiar dacă ar avea numai o poziție de ucenic, trebuie să se încreadă în adevăr și să grăiască liber. Acest cuvânt nu este al meu ,al păcătosului, ci al Sfântului Ioan Gură de Aur și al altor Sfinți Părinți” (Sfântul Teodor Studitul, Cartea a II-a, Epistola a II-a, Filocalia 18B, ed. Grigorie Palama, Tesalonic 1999, p. 292). „Acest cuvânt așadar (cuvântul eretic pe care mi-l spuneți) nu îl pot spune, nici nu am primit învățătură de la Sfinții Părinți să-l mărturisesc. Ceea ce credeți, aveți și puterea să faceți”. „Ascultă, așadar, au zis (trimișii Patriarhului); Stăpânul și Patriarhul a judecat drept prin epistola papei Romei să fii dat anatemei, dacă nu asculți, și să fii supus morții care ți se va rândui”. „Ceea ce a hotărât Dumnezeu pentru mine din veac, aceasta să se împlinească, le-am răspuns acestora când i-am auzit” (Răspunsul Sfântului Maxim Mărturisitorul către Patriarh, Epistola către monahul Atanasie, Filocalia 15B, ed. Sf. Grigorie Palama, Tesalonic 1995, p. 453). «Cum atunci zice Pavel „ascultați de conducătorii voștri și supuneți-vă lor?” Cel ce mai înainte zicea „priviți cu luare aminte cum și-au încheiat viața și urmați-le credința” (Evr. 13,7), atunci zicea „ascultați de conducătorii voștri și supuneți-vă lor”. Ce oare, zice, și când va fi rău, nu-i vom asculta? Rău, cum spui? Dacă este rău pentru credință, fugi de el și tăgăduiește-l, nu numai dacă ar fi om, ci chiar înger coborându-se din cer, dar dacă este pentru viață, nu te preocupa… fiindcă și cuvântul acela „nu judecați ca să nu fiți judecați”, despre viață este, nu despre credință”»(Sfântul Ioan Hrisostom, Comentariu la Epistola către Evrei, Omilia 14, EPE 25, p. 372). «Avem poruncă de la însuși Apostolul Pavel ca, atunci când cineva învață, ori ne silește să facem orice alt lucru decât am primit și este scris de canoanele Sinoadelor ecumenice și locale, acela urmează a fi osândit, ca nefăcând parte din clerul sfințit» (Sfântul Teodor Studitul, Θεοκτίστῳ Μαγίστρῳ, PG. 99, 988). «Căci porunca Domnului este de a nu păstra tăcerea atunci când credința este primejduită. Căci zice, vorbește și nu tăcea. Și dacă voi veți tăcea atunci pietrele vor striga. Daca e vorba de Credință, nimeni nu are dreptul să zică: “Dar cine sunt eu? Preot, oare? N-am nimic de-a face cu acestea. Sau un cârmuitor? Nici acesta nu dorește să aibă vreun amestec. Sau un sărac care de-abia își câștigă existența? … Nu am nici cădere, nici vreun interes în chestiunea asta. Daca voi veți tăcea și veți rămâne nepăsători, atunci pietrele vor striga, iar tu rămâi tăcut și dezinteresat?” Încât chiar și săracul va fi lipsit de orice scuză în Ziua Judecății, nevorbind cele de acum, ca unul judecat și numai pentru atâta lucru, nu doar fiindcă cineva în special dintre cei ce urmează până la însuși cel ce poartă coroana, căruia judecata nu i se poate trece cu vederea… Așadar vorbește, domnul meu, vorbește. De aceea și eu ticălosul, temându-mă de judecata (celei de-a doua veniri) vorbesc. Vorbește până la auzul împăratului nostru drept credincios, chiar dacă ar fi dintre cei superiori”. (Sfântul Teodor Studitul, Epistola 81 către dregătorul Pantaleon , PG. 99, 1321). „Căci dacă este defăimat Hristos (acum în persoana Ortodoxiei), cum noi vom tăcea?” (Sfântul Chiril al Alexandriei, Μ. 4, 1016)».

Orthódoxos Týpos, 6 februarie 2015, nr. 2056, pp. 1,

Traducere: Mihail Ilie (G.O.)

Graiul Ortodox

↧

Sãptãmâna Patimilor – Semnificatia fiecarei zile

April 5, 2015, 2:15 pm

≫ Next: Despre secte, sataniști, ORA DE RELIGIE, exodul românilor,vaccinuri și învierea României cu Părintele Ioanichie Bălan. (Video)

≪ Previous: 240) Enciclica Sfântului Sinod și funcționarea saiturilor pe Internet. Cenzurarea tuturor clericilor și monahilor antipapistași

Sãptãmâna Patimilor – Semnificația fiecarei zile

Iatã-ne ajunsi la ultima treaptã a urcusului duhovnicesc pe care Postul ne-o pune în fatã: Sãptãmâna Patimilor sau Sãptãmâna cea Mare. În timpul ei ne reamintim si retrãim ultimele zile din viaþa Mântuitorului, cu întreaga lor tensiune si dramã lãuntricã, într-o stare de sobrietate si mãretie în acelasi timp, de tristete, dar si de bucurie, de pocãintã, dar si de nãdejde. Fiecare zi are un înteles si un mesaj foarte clar si adânc. Primele trei zile se numesc mari si sfinte pentru cã reamintesc sensul eshatologic al Paștelui. A patra zi, joi, marcheazã cea din urmã Cinã a Domnului cu ucenicii Sãi si trãdarea lui Iuda. A cincea zi, vineri, numitã si “Pastile Crucii”, este cu adevãrat începutul Pastelui (Trecere), iar sâmbãtã este ziua în care tristetea este transformatã în bucurie prin omorârea mortii.

Lunea cea mare

“Iatã Mirele vine în miezul noptii si fericitã este sluga pe care o va afla priveghind; iar nevrednicã este iarãsi cea pe care o va afla lenevindu-se. Vezi, dar, suflete al meu, cu somnul sã nu te îngreunezi, ca sã nu te dai mortii si afarã de Împãrãtie sã te încui; ci te desteptã strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt esti Dumnezeule, pentru rugãciunile Nãscãtoarei de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi”. (Troparul zilei)

În aceastã zi, se face pomenire de fericitul Iosif, cel preafrumos, si de smochinul ce s-a uscat prin blestemul Domnului. De astãzi încep Sfintele Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos. Iosif cel prefrumos – fiul cel mai mic al patriarhului Iacov, nãscut din Rahila – este icoanã a lui Hristos, pentru cã, asemenea lui, si Domnul nostru a fost invidiat de iudei, a fost vândut de ucenicul sãu cu treizeci de arginti, a fost închis în groapa întunecoasã a mormântului. Sculându-Se de acolo prin El însusi, împãrãteste peste Egipt, adicã peste tot pãcatul, îl învinge cu putere si, ca un iubitor de oameni, ne rãscumpãrã prin darea hranei celei de tainã, dându-Se pe El însusi pentru noi si ne hrãneste cu pâine cereascã. Tot în aceeasi zi facem pomenire de smochinul cel neroditor care s-a uscat prin blestemul Domnului (Matei 21, 17-19). Ca sã convingã poporul nerecunoscãtor cã are putere îndestulãtoare si spre a pedepsi, ca un Bun nu vrea sã-si arate puterea Sa de a pedepsi fatã de om, ci fatã de ceva care are o fire neînsufletitã si nesimtitoare.

Istoria smochinului a fost asezatã aici spre a îndemna la umilintã, dupã cum istoria lui Iosif a fost asezatã spre a ne înfãtisa pe Hristos. Fiecare suflet lipsit de orice roadã duhovniceascã este un smochin. Dacã Domnul nu gãseste în el odihnã, a doua zi, adicã dupã viata aceasta de acum, îl usucã prin blestem si-l trimite în focul vesnic. “Cãmara Ta, Mântuitorule, o vãd împodobitã si îmbrãcãminte nu am ca sã intru într-însa. Lumineazã-mi haina sufletului meu, Dãtãtorule de luminã si mã mântuieste”. (Condacul zilei)

Martea cea Mare

Aceastã zi ne pregãteste pentru intrarea în cãmara Mântuitorului, cu douã parabole strict eshatologice – parabola celor zece fecioare (Matei 25, 1-13) si parabola talantilor (Matei 25, 14-30; Luca 19, 12-27).

Când Domnul se suia la Ierusalim si se ducea la Patimã, a spus ucenicilor Sãi si aceste douã parabole, pentru ca nu cumva cineva trãind în feciorie sã nu se îngrijeascã si de celelalte virtuti si mai ales de milostenie, prin care se vãdeste strãlucirea fecioriei.

Pe cinci dintre fecioare le numeste întelepte cãci împreunã cu fecioria au avut si minunatul si îmbelsugatul undelemn al milostivirii. Pe celelalte cinci le numeste nebune pentru cã, desi si ele aveau virtutea fecioriei, nu aveau în aceeasi mãsurã milostenie. Pe când se scurgea noaptea acestei vieþi au adormit toate fecioarele, adicã au murit. Cu adevãrat moartea se numeste somn. Pe când dormeau ele, strigãt mare s-a fãcut la miezul noptii; cele care au avut undelemn din belsug au intrat cu mirele la deschiderea usilor, iar cele nebune, pentru cã nu aveau undelemn din destul îl cãutau dupã ce s-au sculat din somn. Pentru aceasta deci, au rânduit dumnezeiestii Pãrinti pilda celor zece fecioare, împreunã cu cea a talantilor, ca sã ne îndemne sã veghem necontenit si sã fim gata sã iesim în întâmpinarea adevãratului Mire prin fapte bune, dar mai cu seama prin milostenie, pentru cã nestiutã este ziua si ceasul sfârsitului vietii.

Dacã vom sãvârsi o singurã virtute, cea mai mare chiar, si nu ne vom îngriji de celelalte, si mai cu seamã de milostenie, nu vom intra cu Hristos în odihna vesnicã, ci vom fi întorsi rusinati. Si într-adevãr nu-i lucru mai rusinos ca fecioria sã fie biruitã de bani. “La ceasul sfârsitului, suflete, gândind si de tãierea smochinului temându-te, cu iubire de ostenealã lucreazã-l, ticãloase, priveghind si strigând: Sã nu rãmânem afarã de cãmara lui Hristos”. (Condacul zilei)

Miercurea cea Mare

În aceastã zi, se face pomenire de femeia cea pãcãtoasã (Matei 25, 17-13; Luca 7, 37-50), care a uns cu mir pe Domnul pentru cã lucrul acesta s-a întâmplat putin înainte de mântuitoarea patimã. Când Iisus s-a suit în Ierusalim si era în casa lui Simon cel lepros, o femeie pãcãtoasã s-a apropiat de El si a turnat pe capul Lui acel mir de mare pret. Pomenirea ei s-a pus în acea zi pentru ca, dupã cuvântul Mântuitorului, sã se predice pretutindeni si tuturor fapta ei cea cu multã cãldurã. Ce-a îndemnat-o oare la asta? Dragostea pe care ea a vãzut cã o are Hristos pentru toti, dar mai cu seamã faptul de acum, când L-a vãzut cã intrã în casa unui lepros. Se gândea deci femeia cã îi va vindeca boala dupã cum l-a vindecat si pe acela. Si într-adevãr Hristos a tãmãduit-o dându-i iertare de pãcate. “Doamne femeia ce cãzuse în pãcate multe, simtind dumnezeirea Ta, luând rânduiala de mironositã si tânguindu-se, a adus tie mir mai înainte de îngropare…” (Casiana monahia)

Joia Cinei celei de Tainã

“Când mãritii ucenici la spãlarea Cinei s-au luminat, atunci Iuda cel rãu credincios, cu iubirea de arginti bolnãvindu-se, s-a întunecat … Vezi, iubitorule de avutii, cel ce pentru acestea spânzurare si-a agonisit. Fugi de sufletul nesãtios care a îndrãznit unele ca acestea asupra Împãratului. Cel ce esti peste toti bun, Doamne, slavã Tie”.(Tropar)

Patru lucruri mai prãznuim în aceastã zi: spãlarea picioarelor, Cina cea de tainã, Rugãciunea din grãdina Ghetsimani si vânzarea si prinderea Domnului. Înainte de a începe Cina, Hristos S-a sculat, Si-a dezbrãcat hainele si El singur a spãlat picioarele tuturor. Prin aceasta a vrut sã îl facã pe Iuda sã se rusineze, iar celorlalti sã le aducã aminte sã nu umble dupã întâietãti: “Cel care vrea sã fie întâiul sã fie slujitorul tuturor” (Marcu 9, 35), dându-Se El însusi pildã. La sfârsitul mesei aduce vorbã si despre vânzarea Lui. Dupã putin timp, luând pâinea a zis: “Luati mâncati”; la fel si paharul, zicând: “Beti dintru acesta toti, acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi. Aceasta sã o faceti întru pomenirea Mea” (Matei 26, 26-28).

Dupã aceea, arãtându-Se om, spune ucenicilor: “Întristat este sufletul meu pânã la moarte” (Matei 26, 38) si S-a rugat în Grãdina Ghetsimani cu sudoare de sânge (Luca 22, 44). Iuda cunostea locul si, luând câtiva soldati, a venit sã-L prindã. A fost prins si dus la Ana, la Caiafa, si în cele din urmã la Pilat. Acum Petru se va lepãda de trei ori de Hristos, tãgãduind cã-L cunoaste. Pentru a ne reaminti de toate acestea, seara se scoate în mijlocul bisericii Sfânta Cruce.

Vinerea Patimilor

În aceasta zi, se pomenesc sfintele si mântuitoarele si înfricosãtoarele Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos pe care le-a primit de bunãvoie pentru noi. Se mai face încã pomenire de mãrturisirea mântuitoare fãcutã de tâlharul recunoscãtor care a fost împreunã cu El.

Biserica numeste Patimile Domnului: sfinte – pentru cã Cel ce le-a rãbdat este Sfântul Sfintilor, sfintenia însãsi; mântuitoare – pentru cã ele sunt pretul cu care Domnul a rãscumpãrat neamul omenesc din robia pãcatului; înfricosãtoare pentru cã nu poate fi ceva mai înfricosãtor decât ocara pe care Fãcãtorul a rãbdat-o de la fãptura Sa.

În aceastã zi nu se sãvârseste Liturghia pentru cã însusi Mielul lui Dumnezeu este jertfit acum; este vreme de post total, pentru cã Mirele s-a luat de la noi. (Matei 9, 15). Se fac numai ceasurile împãrãtesti care ne pun înainte nemãrginita smerenie a Domnului, Crucea cea dãtãtoare de viatã si credinta tâlharului.

Seara sãvârsim denia prohodului Domnului, care este ultima treaptã a tânguirii pentru Hristos, înainte de Învierea Sa. Se înconjoarã de trei ori biserica cu Sfântul Epitaf – semn al celor trei zile petrecute în mormânt.

“În mormânt, Viatã, pus ai fost, Hristoase, si s-au spãimântat ostirile îngeresti, smerirea Ta cea multã preamãrind”. (Starea întâi – Prohod)

Sâmbãta Mare

În aceastã sfântã zi, prãznuim îngroparea dumnezeiascã a Mântuitorului nostru Iisus Hristos si pogorârea în iad, prin care neamul nostru, fiind chemat din stricãciune, a fost mutat spre viatã vesnicã.

Iosif cel din Arimateea, coborând de pe cruce Sfântul trup al Domnului, l-a îngropat în mormânt nou, punând o piatrã mare la intrarea lui:

“Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând prea curat trupul Tãu, cu giulgiu curat înfãsurându-l si cu miresme, în mormânt nou îngropându-l, l-a pus”. (Tropar)

Cuvântul lui Dumnezeu a stat cu trupul în mormânt iar cu sufletul lui curat si dumnezeiesc Se pogoarã în iad. Sufletul a fost despãrtit prin moarte de trup si l-a dat în mâinile Tatãlui. Si-a dat si propriul Sãu sânge, pretde rãscumpãrare pentru noi. Trupul Domnului a suferit si despãrtirea sufletului de trup, dar nicidecum stricãciunea în întelesul unei putreziri a trupului.

Dupã-amiazã sãvârsim Liturghia Sfântului Vasile unitã cu vecernia. “Sã tacã tot trupul omenesc si sã stea cu fricã si cu cutremur si nimic pãmântesc întru sine sã nu gândeascã, cã Împãratul împãratilor si Domnul domnilor merge sã se junghie si sã se dea spre mâncare credinciosilor. Si merg înaintea lui cetele îngeresti cu toatã cãpetenia si puterea , heruvimii cei cu ochi multi si serafimii cei cu câte sase aripi, fetele acoperindu-si si cântând cântare: Aliluia, Aliluia, Aliluia”. (Heruvic)

Pr. Sabin Voda

Sursa:http://vladherman.blogspot.it/2014/04/saptamana-patimilor-semnificatia.html#.VR-11vmsXNE

↧

Despre secte, sataniști, ORA DE RELIGIE, exodul românilor,vaccinuri și învierea României cu Părintele Ioanichie Bălan. (Video)

April 5, 2015, 2:56 pm

≫ Next: 240) Reiki: terapie sau ocultism?

≪ Previous: Sãptãmâna Patimilor – Semnificatia fiecarei zile

Despre secte, sataniști, ORA DE RELIGIE, exodul românilor,vaccinuri și învierea României cu Părintele Ioanichie Bălan. (Video)

↧

240) Reiki: terapie sau ocultism?

April 7, 2015, 6:41 am

≫ Next: 242) Dezbaterile rușinoase ale ortodocșilor la Geneva. HOMOSEXUALITATATEA – TORPILA DUHOVNICEASCĂ ÎN DEMERSURILE DE PREGĂTIRE A SFÂNTULUI ȘI MARELUI SINOD (Ortodoxos Typos – a II-a parte)

≪ Previous: Despre secte, sataniști, ORA DE RELIGIE, exodul românilor,vaccinuri și învierea României cu Părintele Ioanichie Bălan. (Video)

Invătați despre erezii

BIROUL ANTIERETIC

al Sfântei Mitropolii a Kifissiei, Amarusiu și Oropou- ATENA

Seminarii de Apologie Ortodoxă susținute în cadrul Mitopoliei Kifisiei

pentru preoți și enoriași 2013-2014

Reiki: terapie sau ocultism?

de Eléni Androuláki profesor universitar

1. Noțiunea de terapie

V-ați gândit vreodată cât de alterați sunt termenii pe care îi folosim astăzi? Cât s-au îndepărtat cuvintele de conținutul lor inițial? Cum a ajuns cuvântul ”terapie” să însemne orice altceva în afară de actul medical valabil și științific?

Orice practică îndoielnică, orice metodă absurdă și periculoasă este numită azi ”terapie”. Cercetătorii Noii Epoci, desigur, au semnalat de mult timp că ”terapia” se află în centrul viziunii Noii Epoci, a cărei dogmă fundamentală este că ”putem să ne vindecăm pe noi înșine, pe ceilalți, omenirea și planeta noastră”. Oamenilor Noii Epoci le place să se numească pe ei înșiși ”terapeuți”, ”iluminați”, ”existențe binecuvântate”, ”lucrători ai luminii”. ”Sunt una cu lumina. Sunt plin de lumină. Sunt luminat de lumină. Sunt lumina lumii”[1]. Oameni care trăiesc experiențe subiective, înșelătoare, realizează foarte multe pseudo-terapii, proclamând cu orgoliu că se află în sinergie ”cu Dumnezeu, cu divinitatea, cu îngerii, cu Puterea Supremă, cu Universul, cu Energia etc. pentru binele întregii umanități”. Oameni care se mișcă foarte repede prin intermediul anumitor rețele organizate, pentru a atrage mulțimi de oameni, adesea acoliți-victime neinformate.

2. ”Terapiile energetice”

O mare parte a terapiilor Noii Epoci, care se află azi în mare expansiune, fac parte din categoria așa-numitelor ”terapii energetice”. Aceste ”terapii” au ca centru energia, nu însă energia pe care o recunoaște fizica, chimia, biologia, ci o energie ipotetică sau metafizică, care nu se detectează științific și care nu are nici o legătură cu mecanică, cu electricitatea sau cu nucleii atomilor[2]. Este vorba de o energie new-age-istă, aflată în afara oricărui control, studiu sau măsurare științifice, care este sesizată doar de ”terpeuți cu capacități speciale de a debloca, de a armoniza, unifica, coordona, alinia, echilibra și canaliza”[3] această ”energie” și astfel de a ”vindeca”. În cuvinte simple, fiecare boală este considerată rezultatul perturbării acestei ”energii universale și vitale”[4] și terapiile energetice se presupune că:

măresc energia disponibilă pentru a fi folosită în terapie,
facilitează cursul normal al energiei în tot câmpul energetic prin îndepărtarea ”blocărilor”,
schimbă cantitatea sau/și calitatea energiei,
creează o mai mare simetrie și echilibru în câmpul energetic sau/și
restructurează câmpul energetic[5].

Orientativ menționăm unele din ”terapiile energetice” foarte răspândite azi în Grecia: homeopatia cu medicamentele ei ”energetice”[6], diferitele terapii bioenergetice, acupunctură și acupresură[7], siatsu, tsi-kung, tzorei[8], reflexologia, diferite terapii ale aurei, Aura-Soma, terapia craniosacrală[9], ayurveda, terapiile cu esențe de flori, terapia prin remediile florale Bach – ingredientele și modul de acțiune ”se explică” doar prin intermediul metodelor ”energetice”, precum fotografierea Kirlian – cromoterapie, cristaloterapie, terapia de la distanță, aromoterapia, polaritate, terapia sau contrabalansarea chakrelor[10]*, atingerea terapeutică, terapia prin prana și alte metode asemănătoare[11].

3. Reiki: terapie sau ocultism?

”Reiki, atingerea care vindecă”, ”Lumina, Energia și Dragostea din Univers acum direct în mâna voastră! Trăiți-vă propriile posibilități de folosire a energiei cosmice și extindeți-vă capacitățile în domeniul auperfecționării și al dăruirii către semenii voștri”. Cu aceste cuvinte ne cheamă să învățăm reiki două dintre foarte numeroasele broșuri publicitare pe această temă. Reiki este un termen de proveniență japoneză și înseamnă ”energie universală, vitală”, ”energie vitală direcționată spiritual” sau ”putere divină” (“God-Power”). Se afirmă că ”reiki este o holistică extrem de veche, o metodă energetică de terapie, o tehnică naturală, simplă și sigură de transmitere a energiei vitale, universale printr-o simplă atingere a mâinilor”. ”Este o terapie alternativă, holistă pentru trupul, mintea și spiritul omului”. ”Este un sistem holist de terapie care atinge toate nivelele de existență… pe care le abordează în același timp și astfel le echilibrează… Este energia cosmică «inteligentă» care conduce spiritul la experiența totalității, [aduce] armonia în suflet, terapia în trup… Eliberează întregul potențial al capacităților, particularităților și harismelor noastre… Dezintoxifică, curățește, armonizează”. ”Trezește forțele autoterapeutice ale individului, micșorează sau elimină durerea, oferă o profundă relaxare”, ”ne ajută să ne iubim sinele”… [12]. În general, se afirmă că vindecă toate bolile sufletești și trupești, ”vindecă chiar și gândurile și sentimentele noastre”, ”nici o boală nu se împotrivește metodei reiki”[13] în afară de cazul în care bolnavul – se spune – se împotrivește terapiei[14] sau boala trebuie să rămână din ”motive karmice”[15]!

În altă parte citim că ”reiki este o cale spirituală”[16], ”este o metodă de autorealizare”. Și că ”prin ajutorul puterii reiki dobândim posibilitatea de a uni cerul cu pământul; ”este o terapie originală, care se bazează pe puterea spirituală a universului, că nu se poate compara cu nici o altă cale spirituală din lume”[17]! Este vorba – spun ei – de ”o artă terapeutică sfântă”[18], de o ”știință sacră” pe care o poate exercita ”oricine este stăpânit de dorința de a vindeca și de a se vindeca”, după ce, desigur, mai întâi ”se armonizează cu Izvorul Universal al Energiei”[19] și devine ”canal prin care curge energia vitală universală”.

Reiki-ul tradițional este cunoscut și ca ”Reiki Usui” sau ”Sistemul Usui de terapie naturală”[20], pentru că se consideră că a fost redescoperit la începuturile secolului al XX-lea de către budistul Mikai Usui pe durata unei ”experiențe de iluminare”, după o perioadă de post și meditație în Muntele Kurama – munte sfânt pentru budiști[21]. Multe dintre informațiile care au circulat și se difuzează despre Usui și mișcarea sa sunt pline de exagerări și inexactități istorice. De exemplu, Usui, cunoscut ca «Dr Mikao Usui», nu era medic[22], nu a fost niciodată decan al unei facultăți, nu a fost nici măcar student. Și, contrar, iarăși, celor scrise în diferitele sale biografii, nu era creștin și nu avea nici o legătură cu creștinismul. Părțile aparent creștine ale reiki-ului s-au adăugat ulterior, în America, ca reiki să fie mai ușor acceptat în țările creștine”[23]. Anumite surse chiar menționează că inspiratorul metodei reiki făcea parte dintr-o grupare ocultă care se ocupa cu parapsihologia și spiritismul[24].

Calea spirituală reiki se ”sprijină pe genealogie”[25], are o ”linie inițiatică”. Se spune că Usui a transmis reiki multora și „l-a uns pe Tsuziro Hagiasi, ofițer al flotei japoneze de război, ca mare învățător reiki… A fost cel care a adus reiki-ul din Japonia în Statele Unite”[26] inițiind-o pe H. Takata, care la rândul ei a uns-o succesoare pe nepoata sa, Fillis Furumoto[27], și astfel reiki s-a răspândit în Apus. Astăzi, reiki a evoluat în foarte multe tipuri: reiki angelic, karuna reiki, komio reiki, reiki tibetan, reiki zen, reiki Kuntalini, SKHM (sekem-seisim), reiki laitarian, merkaba, saballa, terapia ridicării, reiki aur, karsa-tei, am-la, reiki ADN, reiki cristalic, reiki al Sinelui Superior, reiki al delfinilor, reiki Kabala, dream-reiki, merlight-reiki, reiki psihoterapeutic etc., care coexistă cu o mulțime de sisteme energetice, precum SRT (terapia răspunsului spiritual), terapia conștiinței holistice, EMF (echilibrarea câmplului electromagnetic), Aura-Soma, psihologie energetică, reprezentare sistemică, reconnection etc.

4. Inițierile

Reiki, ca și multe alte terapii energetice, presupune anumite ”sincronizări”[28]. ”Sincronizările” care au loc pe durata inițierilor ”au ca scop să îl facă receptiv pe cel ce învață la energiile terapeutice, să mărească sincronizarea cu «mintea cosmică» și să intensifice receptivitatea”[29]. ”Ceea ce face pe cineva să transmită reiki sunt inițierile. Acestea sunt miezul unei clase reiki”[30]. Prin inițierile pe care le face un învățător inițiat (master), omul ”devine un canal prin care curge energia vitală a universului”[31]. ”În reiki nu învățăm pe cale intelectuală. În reiki «devenim». Devenim reiki prin intermediul inițierilor”[32].

La primul grad au loc patru inițieri ale discipolului ”pentru a se concecta la sursa reiki”, ”pentru a i se deschide canalele terapeutice esoterice și a devini un receptor al reiki”[33]. Cei care au cunoștințe despre ocultism sau au discernământ de la Duhul Sfânt înțeleg cu ușurință că acest lucru nu este altceva decât deschiderea către energia demonică și conectarea cu o sursă demonică. Într-adevăr, pe durata inițierii unii ”văd reiki-ul ca culoare… Alții aud sunete sau văd diferite imagini”[34]. Alții au simțit o ”energie neagră”[35] etc. ”Încă de la prima inițiere simți că reiki începe să curgă înăuntrul tău”[36]. A patra inițiere se pecetluiește, așa încât reiki să rămână pentru totdeauna cu tine[37]. În al doilea rând, discipolii învață anumite teorii fundamentale, locurile unde trebuie să pună mâna și anumite tehnici oculte de bază. Cele 21 de zile de după inițiere sunt considerate ”sacre” și noul inițiat primește îndrumări despre cum să aprofundeze inițierile. Pentru că, desigur, ”nu modificați sistemul ca să-l faceți să vi se potrivească. Ci vă schimbați voi înșivă, ca să vă potriviți sistemului”[38].

Destui, mai târziu, trec și la gradul al II-lea, care conține alte trei inițieri și trei ”simboluri mistice sacre”: Simbolul Puterii, Simbolul Terapiei Afective și Noetice și Simbolul Terapiei de la distanță”[39].

Acum se deschid mai mult și direcționează ”energia” către stări și către persoane absente. De obicei, la al II-lea grad, încep să conștientizeze existența spiritelor călăuzitoare ”care participă la fiecare terapie reiki”[40]. La al II-lea grad ”învață despre spirite călăuzitoare și despre felul cum comunică cu acestea și cum le folosesc în terapiile lor”[41]. Anumite centre, precum ”Centrul Internațional de Instruire în Reiki”[42] predă cât se poate de clar că ”îngeri, entități ale luminii și spirite călăuzitoare în reiki (Reiki spirit guides) vă stau la dispoziție ca să vă ajute… Cu cât vă deschideți mai mult naturii reale a reiki, cu atât vă pot ajuta mai mult spiritele călăuzitoare ale reiki… Vă pot ajuta să dezvoltați practica dumneavoastră, direcționând clienții către dumneavoastră și ajutând în terapie”[43]. Unii maeștri numesc reiki-ul o formă de channeling[44] și descriu cum îi conduc spiritele în timpul când fac ”terapii” reiki. Și cum îi pun în legătură cu diferite tipuri de ”energii terapeutice”[45]. Însă ”problema este că spiritele channeling-ului despre care afirmă că sunt entități pline de lumină, înțelepciune, trimise de Dumnezeu, sunt spirite mincinoase, pe care Scriptura le recunoaște drept demoni”[46].

În continuare, pentru unii urmează și gradul al treilea, gradul de maestru și învățător. Deținătorii acestuia îi pot iniția pe alții. Aici lucrurile avansează foarte mult, dat fiind că acest grad cuprinde o inițiere în plus, și al patrulea simbol, Simbolul maestrului care ”ne ne pune în legătură cu Sinele esoteric și superior, cu Sinele nostru divin, și ne unește cu izvorul reiki”[47]. Simbolul maestrului funcționează în mod clar la nivelul spiritelor. La al treilea grad, învățătorii ”atribuie spiritelor controlul deplin al terapiilor, care sunt călăuzele lor”[48], care ”direcționează tot ce se petrece [în lume]”[49].

5. Modul de ”terapie”

”Terapeutul” îl pune pe bolnav să se întindă, spunându-i să închidă ochii. Nu trebuie să își scoată hainele, pentru că ”reiki trece prin orice”[50]. Ceasul însă trebuie scos, ”pentru că bateria emite vibrații care pot perturba vibrațiile reiki”[51]! ”Terapeutul” începe să dialogheze folosind ”meditația Gassho”, o tehnică japoneză tradițională pe care o învăța Usui. În continuare aplică tehnica ”reitzi” prin care ”se corelează (comunică) cu sursa energetică cosmică” și se numește ”puterea reiki”, al cărei ”instrument” devine. După care începe ”terapia” încercând prin intermediul tehnicilor ”de purificare a spiritului” să rămână în starea de meditație[52].

”Terapia” sau ”sesiunea individuală”, care durează în jur de 45-90 de minute, are loc prin ”atacul mâinilor” ”terapeutului” în anumite locuri ale trupului. ”Mâinile sunt poziționate în 12 sau mai multe poziții care corespund chakrelor principale ale trupului”[53]. Chakrele sunt presupuse centre de energie spirituală ale trupului, potrivit religiilor orientale. Ipoteza metafizică este următoarea: ”cele 7 chakre concentrează energia eterică (subtle), o transformă și o furnizează organelor și părților corespunzătoare ale trupului. Când sunt folosite tehnicile reiki… este canalizată Energia Vitală Cosmică prin intermediul diferitelor chakre, pentru a se restabili armonia în funcționarea chakrelor”[54], lucru care este considerat echivalent cu sănătatea. În acest demers, ”terapeutul” vede noetic, zugrăvește sau poziționează în locurile suferinde simboluri energizate care i-au fost date pe parcursul inițierilor sale[55]. De obicei rămâne 3-5 minute în fiecare punct, în afară de cazul când ”este îndrumat în mod diferit”. ”Reiki este o energie foarte înțeleaptă. Se canalizează într-acolo unde este nevoie de ea”[56]. Și astfel, prin intermediul ”atacului mâinilor” și al ”terapiei chakrelor”, se vindecă, chipurile, toate afecțiunile trupești și sufletești, are loc autoterapia, sunt vindecați oameni în absență, animale, plante, lucruri, situații, trecutul, se încarcă baterii, este curățat calculatorul de viruși etc.[57] Și ”sesiunea” se încheie după ce ”terapeutul” îi mulțumește energiei reiki[58].

La sfârșitul terapiei, receptorul (bolnavul) este informat că ”este posibil să se simtă mai rău după primele terapii reiki” și, într-adevăr, bolnavul poate prezenta accese emoționale și alte reacții despre care i se spune că sunt ”reacții autoterapeutice”[59]. Însă din studiile realizate (de psihiatri, psihologi, teologi) și din mărturiile personale ale unor bolnavi se poate trage concluzia că este vorba de probleme psihologice sau/și emoționale corespunzătoare celor care rezultă din practicarea meditației[60].

6. Reiki: terapie sau ocultism?

Reiki-ul a pătruns în Grecia în ultimii 25 de ani. În 1994 nu exista nici o carte despre reiki în limba greacă, în schimb astăzi circulă la scară largă cel puțin 20 de cărți pe această temă. Una dintre acestea se adresează copiilor și într-un mod foarte atrăgător îi inițiază pe copii în reiki și tehnicile sale. Îi îndeamnă pe copii să găsească un învățător pentru ”a vă iniția în primul grad și a vă arăta modul cum să folosiți reiki-ul”[61]. Cartea aceasta a venit – se spune – ”pentru a acoperi nevoia tinerilor cu interese spirituale din noua generație – care au fost numiți indigo, cristalini, curcubeu ceresc sau copii ai noului veac – de a avea propriile lor cărți”[62]. Prin paginile vesele, în culori, ale cărții, copiii sunt învățați cum să transmită energie reiki și învață că reiki îi ”ajută” să se liniștească, să alunge nervii, să scape de stressul examenelor, să își relaxeze mintea după studiu, să se concentreze, să își aline durerea, să aibă o sănătatea mai bună, să comunice mai bine cu ceilalți, să se simtă mai aproape de îngerul lor protector…[63]. Programele reiki pentru copii, care deja funcționează de mulți ani în străinătate, au venit și în țara noastră. O importantă școală privată din provincia Attica făcea reclamă în urmă cu câțiva ani la programe reiki pentru copii și adolescenți. Maeștri reiki greci au găsit modalități ca prin jocuri, pictură, colaje etc. să facă inițieri reiki și copiilor. Inițierile au loc de obicei de la vârsta de șapte ani. Un alt maestru al reiki-ului angelic, ”consilieri terapeutic” Aura-Soma și specialist în channeling, organizează în diferite orașe ale Greciei (în școli, facultăți, asociații culturale etc.) ateliere pentru copii, cu titlul ”Curcubeul: o cheie magică în viața noastră”. Atelierele se adresează copiilor de șase ani, având loc în paralel ateliere corespunzătoare pentru părinți, cadre didactice, terapeuți etc.

În mai 2006 a venit în Atena și învățătorul budist Hiakuten Inamoto, ca să ne învețe sistemul japonez Komio Reiki. Învățătorul budist a declarat cu sinceritate că ”scopul real al reiki este luminarea sau trezirea”[64]. Pe scurt, Grecia s-a umplut în ultimii ani de ”terapeuți” reiki și de practici similare. Unii dintre aceștia funcționează ca învățători independenți, dar cei mai mulți sunt implicați în rețele precum ”Rețeaua de terapeuți și consilieri de autoperfecționare” din care fac parte învățători și terapeuți de terapie alternativă reiki, yoga, ayurveda, aromaterapie, terapie florală, Aura-Soma, acupunctură, Shiatsu, reflexoterapie, homeopatie, iridologie, terapie craniosacrală, arte marțiale, psihoterapii etc. Pentru a se consolida și extinde, sunt susținuți de asociații și federații de terapeuți holiști și sunt recunoscuți juridic în diferite moduri. Un astfel de demers îl face ”Asociația pentru dreptul de alegere a tratamentului terapeutic”. În plus, s-au întemeiat și în țara noastră așa-numitele ”universități deschise”, ”academii” și ”facultăți” de reiki și alte psihoterapii. În același timp, crește numărul ”congreselor, seminariilor, atelierelor” de ”autoperfecționare, autoterapie, de terapia planetei”, vacanțele alternative reiki etc. în diferite insule. Deja de 25-30 de ani au loc în fiecare an în străinătate ”Congrese internaționale de trezire spirituală”, în timp ce în Grecia vara trecută a avut loc ”Al VIII-lea Festival de Trezire Spirituală” organizat de Angels House University, ”o universitate deschisă care a fost înființată de îndrumătorul Învățătorilor Înălțați și al Regatului Angelic” (!) pentru a instrui în domeniul reiki-ului angelic și nu numai, prin seminarii și călătorii inițiatice. În curând va avea loc al VII-lea Festival Panelen Reiki din Atena.

Să subliniem că promovarea reiki se face prin intermediul uniunilor internaționale și a rețelelor care au membri în multe țări ale Europei, Americii și Australiei. Orientativ le menționăm pe următoarele, dintre care unele au și membri ”terapeuți” greci: Rețeaua reiki (în 26 de țări)[65], Asociația reiki, Uniunea Internațională Americană Reiki (cu mai bine de 10 000 de membri la nivel internațional)[66], Uniunea Internațională Reiki, Uniunea Profesioniștilor Reiki (cu mii de membri în 50 de țări)[67], Uniunea Mondială Reiki, Uniunea Internațională a Terapeuților Naturiști, Uniunea Internațională a indivizilor care fac ”sincronizări”, Rețeaua de Terapie de la distanță și altele. În 2007 s-a înființat și Asociația Panelenă Reiki

7. Consecințe și pericole

Probabil că urmările cele mai puțin importante sunt cele economice. În reiki nu este valabil cuvântul ”în dar ați luat, în dar dați”. O ”sesiune” reiki costă în jur de 40-80 de euro. Inițierea în primul grad costă 200-300 de euro, inițierea în gradul al doilea 300-500 de euro, în timp ce inițierea în gradul al treilea poate să ajungă și până la 10 000 de euro. Se eliberează deci chitanțe? Și ce spune legea despre terapia de la distanță? Totuși, sfatul unor învățători este ca reiki să se autodefinească ”tehnică de relaxare”, așa încât să se evite problemele juridice[68]. Ce spune legea despre escrocherie? Cum îndrăznesc unii să numească reiki-ul ”medicină energetică” sau ”terapie”? Cum poate fi terapia o metodă care ”nu folosește nici medicamente, nici instrumente”? ”Folosește doar privirea, suflarea, mângâierea, lovituri ușoare și atingerea. Acest lucru vindecă bolile”[69]. Ce urmări vor exista dacă bolnavul crede că reiki vindecă toate câte spune că vindecă, de exemplu ”hemoragii, afecțiuni cardiace, epilepsii, pneumonii, diabet, hepatite, cancere etc.”[70] Întârzierea diagnosticării medicale și a intervenției medicale adesea costă vieți.

Dacă facem abstracție de cazurile de escrocherie, când unii doar declară că practică reiki în timp ce în realitate nu o fac, celelalte ascund serioase pericole duhovnicești. Sunt riscurile teribile ca urmare a deschiderii față de ocultism. Iată ce scrie o fostă terapeută reiki, Marcia Montenegro: ”Inițierea și caracterul mistic sunt dovadă a sistemelor oculte. Credința în invocarea, controlul, îndrumarea sau canalizarea unei energii nevăzute care nu poate fi măsurată sau detectată științific și pentru care nu există nici o dovadă biologică sau de alt tip este o altă marcă clasică a ocultismului… Reiki-ul are caracteristicile unei practici oculte”[71]. Cercetătorul Elliot Miller declară că ”nu găsim nici un motiv serios pentru a crede că energia medicinii energetice este materială și științifică, însă avem multe motive să suspectăm că, dacă într-adevăr există (și cred că există) această energie, ea este suprafirească și demonică… Această energie este parte integrantă a ocultismului – unde apare elementul ocult, este prezentă și ea, iar acolo unde este prezentă, va apărea inevitabil și elementul ocult… Prin urmare, este mare pericolul de a nu putea fi folosită decât dacă utilizatorul este la rândul lui folosit (adică un pion și o victimă a forțelor demonice și a escrocheriei)”[72]. Așadar, avem de-a face cu o energie demonică, care îl folosește pe ”terapeut” și care foarte clar îl influențează și pe cel ce primește terapia, pentru că la ”terapie” participă activ amândoi – terapeutul și bolnavul[73]. Treptat se înțelege că în spatele acestei energii se ascund diferite spirite călăuzitoare, care sunt prezente și călăuzesc inițierile și terapiile[74]. Laurelle Gaia, directoarea departamentului de instruire a învățătorilor reiki de la ”Centrul Internațional de Instruire în Reiki”, dezvăluie: ”Când am nevoie de îndrumare… invoc simbolul terapiei de la distanță și cer să mă ajute energia reiki ca să mă conectez cu îndrumătorii mei. Când simt că energia curge, pun o anumită întrebare, rămân foarte liniștită și sunt atentă la ceea ce ascult. De obicei nu aud voci, ci le SIMT… Când fac terapii reiki și găsesc o zonă a corpului care are o blocare și simt că avem nevoie de mai multe informații, folosesc aceeași procedură de conectare cu îndrumătorii mei pentru a primi respectivul răspuns”[75]. Unii cercetători caracterizează reiki drept ”magie terapeutică”, adică magia care folosește drept camuflaj terapia și, așa cum spunea pururea pomenitul Părinte Antonie Alevizópoulos: ”terapeutul” reiki, Johrei etc. este ”un fel de medium, de canal pe care îl folosesc spiritele pentru terapii”[76].

Problema este că natura demonică a acestei energii sau identitatea demonică a spiritelor de regulă nu este percepută, dat fiind că viclenia demonilor depășește orice deșteptăciune sau viclenie a noastră. De aceea, și pentru că uneori poate părea că are loc vreo terapie, oamenii cred sau simt că ”energia terapeutică atotputernică” este bună sau divină. ”Reiki este pentru mine Dumnezeul pe care îl simt în mine”, ”reiki este Dumnezeul care trece prin trupul nostru”[77], ”reiki nu poate face nici un rău” etc. Astfel, în loc să fugă departe de spirite, oamenii sunt înșelați de acestea, sunt orbiți de ele și le acordă încredre[78], așa că spiritele dobândesc putere asupra lor. Acest lucru se petrece, desigur, doar când omul se deschide elementului ocult; de aceea Scriptura în mod repetat ne avertizează să nu avem nici un amestec cu ocultismul.

Pericolele pot fi sintetizate în felul următor:

Înșelare duhovnicească, înrobire și dependență de spirite[79]. Dumnezeu este surclasat la o energie, o putere impersonală, care, chipurile, poate fi manipulată prin tehnici oculte pentru a obține scopurile terapeutice dorite. Trezirea oricărei energii oculte ne pune în contact cu ”entități demonice, care au ca scop înșelarea și posedarea duhovniceacă”[80].
Renunțarea la calitatea de creștin. Deși se subliniază că reiki ”se adresează unor oameni de orice religie și credință”, că ”nu se opune creștinismului”[81] și, cu toate că în străinătate se fac eforturi de răspândire a mișcării ”terapeuților reiki creștini”, reiki și creștinismul sunt întru totul incompatibile între ele și cine recurge la reiki în fapt se leapădă de identitatea sa creștină. Inițierile și simbolurile îi pecetluiesc pe oamenii care practică reiki și, ”chiar dacă din ignoranță este pecetluit cineva”, spunea Părintele Paisie Aghioritul, ”pierde dumnezeiescul har și primește energia demonică”[82]. Cei care au fost inițiați în reiki au lepădat în mod clar Botezul prin care au primit pecetea Duhului Sfânt[83]. În plus, experiențele duhului înșelării, aroganța așa-ziselor terapii – pe care zic ei că le fac ”precum Hristos” – fără să le fi fost dată nici o putere de la Hristos, toate acestea vin în contradicție cu duhul creștin. De asemenea, tehnicile substituie nevoința creștină și Tainele. Curățindu-ți, zic ei, chakrele dobândești curăție. Atingând chakra inimii sporește dragostea[84]. Respiri dragoste, spun ei, și expiri iertare. ”Când chakra inimii este deschisă, poți să simți o dragoste fără limite. Poți ierta”. ”La al doilea grad reiki, am cerut iertare de la toate făpturile pentru greșelile și prostiile pe care le-am săvârșit în dauna lor: mai întâi am schițat simbolul terapiei de la distanță, pomenind numele persoanei pe care o vătămasem… apoi am cerut iertare trimițând simbolul terapiei noetice și în cele din urmă am încheiat procedura prin simbolul puterii”[85]. Ce legătură au toate astea cu smerenia, cu nevoința de curățire a patimilor și cu Taina pocăinței?
Boli, tulburări emoționale și psihice, nebunie, posedare demonică. Comunicarea cu spiritele aduce după sine vătămări ale sănătății trupești și psihice, atacuri demonice, chinuri emoționale, morți premature și sinucideri[86]. Dr. Kurt Koch, care vreme de 45 de ani s-a ocupat cu victimele ocultismului, sublinia că a întâlnit ”foarte multe cazuri de sinucideri, accidente fatale și nebunie în rândul celor care se ocupă cu ocultismul”[87].
De asemenea, unii afirmă că în falsele vindecări, de fapt boala se transferă de la nivelul somatic la cel emoțional sau duhovnicesc. Nu sunt puțini aceia care au dezvoltat tulburări emoționale sau au manifestat tulburări în personalitatea lor, ajungând până la nebunie și demonizare. Acolo unde se manifestă posesiunea demonică, de obicei există și un trecut cu practici oculte[88]. Definitoriu în acest sens este cazul unei doamne care a cunoscut și a început să practice reiki până când într-o zi a avut o experiență înspăimântătoare – după cum însăși mărturisește – i s-au arătat 35 de spirite diferite. Învățătorul ei a liniștit-o: ”Acest lucru este extraordinar, Jill. Ai fost aleasă de spiritele terapiei reiki. De acum îți vor ține totdeauna companie”[89].

Ocultiștii și victimele lor sfârșesc adesea în instituții psihiatrice[90]. Psihiatrii creștini susțin că în zonele unde se practică la scară largă ocultismul, de multe ori, mai bine de jumătate dintre clienții clinicilor psihiatrice suferă din pricina urmărilor ocultismului, iar nu a afecțiunilor psihice[91]. Potrivit unor cercetători serioși, ”activitățile prelungite și de lungă durată în care sunt implicate puteri spirituale oculte conduc la simptome de schizofrenie, care se încadrează la categoria psihoză spirituală sau mediumistică”[92]. Se pare că au dreptate învățătorii reiki când spun că reiki atinge duhul omului – numai că nu-l atinge terapeutic, după cum spun ei, ci îl vatămă. Un cunoscut maestru reiki grec a declarat clar: ”există oameni care au ajuns în spitale de nebuni din cauza reiki-ului”.

8. În concluzie

Cele mai multe dintre metodele și tehnicile ”terapiilor” alternative sunt ”puternic insuflate de o spiritualitate eronată”[93], se bazează pe religiile orientale, pe ocultism și pe filosofii care vin în contradicție cu învățătura ortodoxă. ”Terapiile” alternative îl pun în centru pe om, care se ”autotămăduiește”, se ”autodivinizează” și, finalmente, se ”automântuiește”. Viziunea terapiei reiki și a celorlalte ”terapii” alternative este una antropocentrică, în timp viziunea Bisericii este hristocentrică și patristică. În fața acestor alternative, fiecare om este chemat să aleagă singur. Însă un lucru e sigur: ”nimeni nu poate lucra la doi domni”.

Sursa: «Παρακαταθήκη», fascicolul 48, mai – iunie 2006.

Traducere: Ana Theodoru (G.O.)

Graiul Ortodox

Tel. contact: 210-2790850

E-mail: apologitiko@gmail.com

Sursa:

http://www.imkifissias.gr/index.php?option=com_content&view=article&id=145:leni-ndroulaki-reiki&catid=110&Itemid=489

Citiți și

Biroul antieretic :

alte

Seminarii de Apologie Ortodoxă susținute în cadrul Mitopoliei Kifisiei

pentru preoți și enoriași 2013- 2014

1. Homeopatia și terapiile alternative sunt incompatibile cu credința și știința

https://graiulortodox.wordpress.com/2015/03/19/239-homeopatia-si-terapiile-alternative-sunt-incompatibile-cu-credinta-si-stiinta/

2. CE SPUNE SFÂNTUL NICODIM AGHIORITUL DESPRE CEI CARE RECURG LA METODE MAGICE (Terapiile alternative) DE VINDECARE?

https://graiulortodox.wordpress.com/2015/03/14/236-ce-spune-sfantul-nicodim-aghioritul-despre-cei-care-recurg-la-metode-magice-terapiile-alternative-de-vindecare/

———-

[1] Pe diferite site-uri de pe internet și Müller Brigitte & Günther Horst, Mâini terapeutice, ed. Dydimoi, 1995, p. 164.

[2] Carroll R.T., The Skeptic’s Dictionary, Wiley, 2003, p. 119.

[3] Ibidem.

[4] Cunoscută și ca ”energia universală”, ”energia vieții”, și ”tsi”, ”prana”, ”Kundalini”, ”bioenergie”, ”energia orgonică”, ”fohat”, ”dosa”, ”energie eterică”, ”Marele Spirit” etc.

[5] http://www.heartofhealing.net/about/ABCs.html

[6] TheSkeptic’s Dictionary, p. 119, Raso Jack, Alternative Healthcare – Α Comprehensive Guide, Prometheus Books, 1994, cap. 3.

[7] http://www.irishwolfhounds.org/energy.htm

[8] http://www.naturesbridge.com/glossary.html

[9] Carroll R.T., TheSkeptic’s Dictionary, pp. 328, 41-43, 85.

[10] Raso Jack, Dictionary of Metaphysical Healthcare, Georgia Council Against Health Frauds, 1998.

* ”Chakra” (derivat din sancrită cakraṃ चक्रं ([ˈtʃəkrə̃]), pronunțată [ˈtʃəkrə] în limba hindusă; Pali: ॰हक्क chakka, Chineză: 轮, Tibetană: འཁོར་ལོ་; khorlo) este un cuvânt din limba sanscrită care se traduce prin ”roată” sau ”cerc”. Chakra este un concept filosofic care se referă la vârtejuri în formă de cerc care, conform medicinei indiene tradiționale, ar exista în corpul uman. [n.trad.]

[11] http://altmedicine.allinfo-about.com/glossary/defenergy.html

[12] Datele de mai sus au fost preluate cu precizie de pe diferite broșuri și site-uri publicitare.

[13] Λουίγερινκ Άριε, Ρέικι – Φυσική και Πνευματική Θεραπεία, Πύρινος Κόσμος, 1998, p. 17.

[14] Idem.

[15] Στεφανίδου Μαρίνα, Το φως του ρέικι, Πύρ. Κόσμος, 2000, p. 38, Petter Frank, Η φωτιά του ρέικι, Διόπτρα, 2001, p. 81.

[16] Λουκίδου Θάλεια, Reiki, Πύρινος Κόσμος, 2000, p. 96.

[17] Petter Frank Arjava, Ρέικι, Η κληρονομιά του Dr. Usui, Διόπτρα 2001, pp. 11,13, 16.

[18] http://www.worldreikiassociation.org

[19] Dintr-o broșură publicitară.

[20] Inițial s-a numit ”medicină spirituală”, apoi ”Usui-do”, adică ”cărare spirituală”, iar ulterior Usui Reiki Ryoho.

[21] În apropierea orașului Kioto din Japonia.

[22] http://homepage3.nifty.com/GendaiReiki/mythsandfacts.html

[23] Petter Frank Arjava, Η φωτιά του ρέικι, pp. 27-28.

[24] http://www.esatclear.ie/~dialogueireland/reiki01.htm

[25] Λουκίδου Θάλεια, Reiki, p. 64.

[26] Petter Frank Arjava, Η φωτιά του ρέικι, p. 29

[27] Petter Frank Arjava, Η φωτιά του ρέικι, p. 30.

[28] ”Sincronizarea” este un procedeu ocult de transferare a ”energiei” de la învățător la discipol.

[29] http://www.heartofhealing.net/about/Types.html

[30] Λουκίδου Θάλεια, Reiki, p. 21.

[31] Petter Frank Arjava, Η φωτιά του ρέικι, p. 110.

[32] Λουκίδου Θάλεια, Reiki, p. 70.

[33] Müller Brigitte & Günther Horst, Θεραπευτικά Χέρια, p. 41.

[34] Στεφανίδου Μαρίνα, Το φως του ρέικι, p. 33.

[35] Din arhiva noastră.

[36] Müller Brigitte & Günther Horst, Θεραπευτικά Χέρια, p. 42.

[37] http://www.pamelamilesreiki.com/index_flash.html

[38] Λουκίδου Θάλεια, Reiki, p. 97.

[39] Sau, altfel spus, Simbolul Terapiei de la Distanță, Sharma Sumeet, Όλα όσα θέλετε να μάθετε για το ρείκι, Βαρβάρα Χατζησάββα, 2004, p. 36.

[40] http://www.esatclear.ie/~dialogueireland/reiki01.htm.

[41] În cartea Întrebări fundamentale despre Medicina Alternativă a Centrului de Bioetică și Demnitate Umană din Michigan, în: http://www.inplainsite.org/html/other_occult_practices.html.

[42] The International Center for Reiki Training.

[43] http://www.reiki.org/ReikiPractice/PracticeHomepage.html

[44] Channeling-ul este ”o formă de spiritism new-age-ist” sau ”un eufemism new-age-ist pentru mediumship sau spirit possesion”.

[45] http://www.threshold.ca/reiki/Reiki_And_Channeling.html.

[46] Dr Ankerberg, John & Dr Weldon, John, Encyclopedia of New Age Beliefs, Harvest House Publishers,1996, p. 80.

[47] http://www.reiki.gr/Question43.shtml.

[48] http://www.inplainsite.org/html/other_occult_practices.html.

[49] http://www.esatclear.ie/~dialogueireland/reiki01.htm.

[50] Λουκίδου Θάλεια, Reiki, p. 112.

[51] Στεφανίδου Μαρίνα, Το φως του ρέικι, p. 63.

[52] Dr Usui Mikao & Petter Frank Arjava , To αυθεντικό εγχειρίδιο του Ρέικι του Δρα Mikao Usui, Διόπτρα, 2002, pp. 17-22.

[53] Petter Frank Arjava, Η φωτιά του ρέικι, p. 68.

[54] Honervogt Tanmaya, Reiki, Gaia books, 2005, p. 20.

[55] Στεφανίδου Μαρίνα, Το φως του ρέικι, p. 64.

[56] Στεφανίδου Μαρίνα, Το φως του ρέικι, p. 35.

[57] Petter Frank Arjava, Η φωτιά του ρέικι, pp. 81-87 și în multe alte manuale.

[58] Στεφανίδου Μαρίνα, Το φως του ρέικι, p. 64 și Müller Brigitte & Günther Horst, Θεραπευτικά Χέρια, p. 86.

[59] Müller Brigitte & Günther Horst, Θεραπευτικά Χέρια, pp. 86-89.

[60] ] Singer Thaler Margaret, Cults in Our Midst -The Continuing Fight Against their Hidden Menace, John Wiley, 2003, capitolul 6, și Encyclopedia of New Age Beliefs, pp. 222-223, 390, 396 etc.

[61] Dintr-o carte pe această temă, editată la sfârșitul lui 2005, p. 15.

[62] Dintr-o carte pe această temă, editată la sfârșitul lui 2005, p. 9.

[63] Dintr-o carte pe această temă, editată la sfârșitul lui 2005, p. 36-37.

[64] Reiki time, fasciculul 4, p. 14.

[65] http://www.parama.com/html/reiki_network.html

[66] http://www.ankerberg.com/ankerberg-articles/reiki.html

[67] http://www.iarp.org/aboutus/Overview.htm

[68] Μπαγκίνσκι Μπόντο & Σάραμον Σαλίλα, Ρέικι η συμπαντική ζωτική ενέργεια, Σωμάνους, 2004, p. 125.

[69] Dr Usui Mikao & Petter Frank Arjava , To αυθεντικό εγχειρίδιο του Ρέικι του Δρα Mikao Usui, p. 27.

[70] Dr Usui Mikao & Petter Frank Arjava , To αυθεντικό εγχειρίδιο του Ρέικι του Δρα Mikao Usui, pp. 33-102.

[71] http://cana.userworld.com/cana_reiki2.html.

[72] http://www.equip.org/free/DN068.htm

[73] Müller Brigitte & Günther Horst, Θεραπευτικά Χέρια, p. 258.

[74] Din manualul de reiki de pe http://www.spotlightministries.org.uk/reiki.htm.

[75] http://www.reiki.org/reikinews/listening.html.

[76] + Π. Αλεβιζόπουλου Αντωνίου, Ο Αποκρυφισμός στο φως της Ορθοδοξίας, fasciculele 11-15, Διάλογος, 1996, p. 277.

[77] Müller Brigitte & Günther Horst, Θεραπευτικά Χέρια, p. 222.

[78] Îndemnul din partea învățătorilor este: ”îmbrățișează energia vitală cosmică și încredințează-te fără limite acestei surse a vieții”, vezi cartea Η φωτιά του ρέικι, p. 162.

[79] Encyclopedia of NewAge Beliefs, p. 80.

[80] Encyclopedia of NewAge Beliefs, p. 610.

[81] Λουκίδου Θάλεια, Reiki, p. 136.

[82] Γέροντος Παϊσίου, Πνευματική αφύπνιση [Trezvie duhovnicească], Λόγοι Β’, Ι. Ησυχ. Αγ. Ιωάννου Θεολόγου, p. 190.

[83] ”Pecetea darului Duhului Sfânt”, Slujba Botezului și a Mirungerii.

[84] Petter Frank Arjava, Η φωτιά του ρέικι, p. 77.

[85] Petter Frank Arjava, Ρέικι – η κληρονομιά του Dr. Usui, p. 124.

[86] Encyclopedia of New Age Beliefs, pp. 111-112, 223.

[87] Encyclopedia of New Age Beliefs, pp. 112.

[88] http://don.ratcliffs.net/usingpsychinchurch/a4.pdf.

[89] http://www.spotlightministries.org.uk/reiki.htm

[90] http://www.johnankerberg.org/Articles/new-age/NA0705W2.htm

[91] Ibidem.

[92] http://www.ankerberg.com/Articles/new-age/NA0605W2.htm

[93] Din concluziile celei de-a IV-a Conferințe despre ”terapiile” alternative și animisme.

↧

242) Dezbaterile rușinoase ale ortodocșilor la Geneva. HOMOSEXUALITATATEA – TORPILA DUHOVNICEASCĂ ÎN DEMERSURILE DE PREGĂTIRE A SFÂNTULUI ȘI MARELUI SINOD (Ortodoxos Typos – a II-a parte)

April 16, 2015, 7:27 am

≫ Next: VIDEO – În premieră: Sfinţii închisorilor

≪ Previous: 240) Reiki: terapie sau ocultism?

Dezbaterile rușinoase ale ortodocșilor la Geneva

HOMOSEXUALITATATEA – TORPILA DUHOVNICEASCĂ ÎN DEMERSURILE DE PREGĂTIRE A SFÂNTULUI ȘI MARELUI SINOD

– a doua partea –

de Părintele Protopresviter Theódoros Zísis, Profesor Emerit al Facultății de Teologie a Universității Aristoteliene din Tesalonic

[el]gallery[1]

Este o rușine și o batjocură pentru ortodocși propunerea care a avut loc la întrunirea de la Chambesy, anume de a fi cuprins în textul Sinodului un adaos în favoarea drepturilor homosexualilor. Deși propunerea a fost respinsă de majoritatea participanților, grozăvia și impertinența nerușinării acesteia impun înlocuirea imediată a celor care au propus-o și au susținut acest adaos blasfemiator, antibiblic și antipatristic.

[ prima parte , ”Evoluții negative în pregătirea Sfântului și Marelui Sinod. SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD AL BISERICII ORTODOXE MODIFICAT ȘI PERVERTIT” – Ortodoxos Typos

https://graiulortodox.wordpress.com/2015/03/24/239-evolutii-negative-in-pregatirea-sfantului-si-marelui-sinod-sfantul-si-marele-sinod-al-bisericii-ortodoxe-modificat-si-pervertit-ortodoxos-typos/ ]

Comisia Sinodală Specială de pregătire a Sfântului și Marelui Sinod, care s-a întrunit la Geneva în perioada 17-21 februarie 2015, a pus efectiv o torpilă duhovnicească la baza întregului efort de întrunire a Sinodului, care în felul acesta s-a lipsit deja de binecuvântarea lui Dumnezeu și din start este destinat eșecului.

Concret, la dezbaterea cu tema: ”Contribuția Bisericii Ortodoxe la promovarea Păcii, Dreptății, Libertății, Frățietății și Dragostei între popoare și la eliminarea discriminărilor etnofiletiste și de orice altă natură”, președintele Comisiei, Mitropolitul Pergamului, kir Ioannis (Zizioulas), a propus ca textul să fie modificat pentru a se insera și un paragraf privitor la minoritățile sexuale, adică la homosexuali.

Propunerea, pe bună dreptate, a provocat o adevărată furtună de reacții din partea celor mai mulți reprezentanți și, în cele din urmă, nu a mai fost cuprinsă în text.

Ridică însă arzătoare semne de întrebare cu privire la structura teologică și morală a celor care au propus și au susținut adaosul blasfemiator și care calcă în picioare toate câte învață Sfânta Scriptură și Tradiția Patristică despre sodomie. Ce să mai aștepți de la un Sinod, care ”cu capul descoperit” răstoarnă temeliile credinței, Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție? Pe ce își va putea susține hotărârile? Oare pe cecurile acestei lumi păcătoase și pe indicațiile masoneriei satanice?

Nu există decât o singură ieșire și o singură soluție acceptată duhovnicește, ca să se poată liniști cei ce au mari neliniști văzând evoluția pregătirilor pentru Marele Sinod. După ce se vor fi adeverit toate câte au fost date publicității, se impune să fie înlocuiți imediat de alți reprezentanți aceia care au făcut propunerile și au susținut rușinosul și nemaiauzitul adaos. Altfel, dacă lucrurile nu se vor îndrepta, stigmatul acesta va însoți până la sfârșit Sinodul și îl va lipsi de harul și binecuvântarea lui Dumnezeu, fără de care roadele hotărârilor vor fi foarte amare, de aceea ne și rugăm să nu se mai întrunească niciodată acest Sinod, dacă pornește de la asemenea premise.

”Orthódoxos Týpos”, după ce a parcurs articolele date publicității pe această temă, reproduce în continuare datele dezvăluite pe site-ul ”Aghioritiko Vima” în articolul cu titlul:

Homosexualitatea

mărul discordiei pentru ierarhii ortodocși la Chambesy, Geneva

Amănunte revelatoare despre întrunirea Comisiei inter-ortodoxe care pricinuiesc rușine sunt date astăzi publicității.

Care reprezentanți ai Bisericilor au insistat să susțină homosexualitatea și puțin a lipsit să devină cauze „să se șteargă din Sfânta Scriptură capitolul despre Sodoma și Gomora”? Profundă neliniște s-a creat în sânul Bisericii datorită poziției ierarhilor și străduinței de a modifica Sfânta Scriptură, Sfintele Canoane ale Bisericii și învățătura Sfinților Părinți. Culisele pe care le descoperim astăzi referitoare la întrunirea Comisiei Speciale Inter-ortodoxe dovedesc indiscutabil că unii dintre păzitorii Credinței Ortodoxe încearcă să slăbească stâlpii de sprijin ai Ortodoxiei. (Cele 9 Sinoade Ecumenice ale Bisericii Ortodoxe Universale și minunile care s-au întâmplat – Stâlpii și fortificațiile ortodoxiei – https://graiulortodox.wordpress.com/2014/09/20/223-cele-9-sinoade-ecumenice-ale-bisericii-ortodoxe-universale-si-minunile-care-s-au-intamplat-stalpii-si-fortificatiile-ortodoxiei/)

PREGĂTIREA COMISIEI INTER-ORTODOXE

NEVOIA ACTUALIZĂRII TEXTELOR

CULISELE RUȘINII ȘI DISPUTELE

Așa cum s-a dovedit, obiectul divergențelor a fost drepturile minorităților sexuale. Aceste minorități mitropolitul Pergamului le-a numit eufemistic „minorități de altă natură” și care, după părerea sa, trebuie protejate de orice fel de discriminare și nedreptate.

„Nu avem dreptul să smerim și să prigonim chipul lui Dumnezeu”, a spus, potrivit cu surse sigure, profesorul de teologie ortodoxă de 84 de ani, adresându-se „neîndurătorilor” săi colegi. „Să ne întrebăm dacă trebuie să-i considerăm pe homosexuali țapi ispășitori care merită să sufere persecuție. Dacă noi înșine vrem ca ei să fie persecutați. Și dacă nu vrem să se stabilească principiul conform căruia acești oameni trebuie să fie protejați, aceasta înseamnă că vrem să fie pedepsiți și închiși”.

Ne aducem aminte că acest proiect de lege a constituit obiectul criticii din partea Înaltpreasfințitului mitropolit Serafim de Pireu, precum și din partea altor multor factori bisericești vrednici de respect cu multă autoritate duhovnicească, care reprezintă majoritatea sănătoasă din punct de vedere moral a societății grecești. Cu toate acestea străduințele de a încorpora în textul Sfântului Sinod poziția care pretinde respect față de „comunitățile minorităților naționale, religioase, de limbă și de altă natură” și „garanții pentru ei să se dezvolte liber potrivit cu principiile lor”, nu a aflat susținere de către majoritate. Atunci a încercat să-l ajute pe mitropolitul Ioannis al Pergamului un alt profesor de teologie, decanul Institutului de Teologie Ortodoxă de la Chambesy, Vlasios Feidas, care a accentuat:

„Există minorități sexuale, iar ele sunt ca și noi mădulare ale Bisericii. Participă și ei la viața Bisericii. Sunt păcătoși, dar și noi toți suntem păcătoși. Statul îi recunoaște ca membri respectabili ai societății, prin urmare și noi, la rândul nostru, nu trebuie să-i ignorăm. Păcatele sexuale sub nici o formă nu sunt cele mai grele, de aceea trebuie să înfruntăm comunitatea LGBT nu prin condamnare, ci cu dragoste și respect”. La început, printre participanți s-au aflat foarte puțini care au împărtășit această poziție. Dimpotrivă, reprezentanța Bisericii Ruse, condusă de mitropolitul Ilarion Alfeyev, și-a exprimat dezacordul absolut. Poziția de respect față de comunitățile homosexuale și protecția lor față de persecuții, nu au vrut s-o aprobe sub nici un chip nici reprezentantul Patriarhiei Antiohiei, mitropolitul Vasilie din Siria, unde frații noștri creștini suferă aspre persecuții din pricina credinței lor, nici mitropolitul Amfilohie de Muntenegru, care se împotrivește cu curaj la Festivalul mândriei (gay pride) în capitala țării sale, nici ceilalți ierarhi.

La acest compromis al rușinii, în afară de mitropoliții Ilarion, Vasilie și Amfilohie, mai sus amintiți, s-au împotrivit cu putere ierarhii Bisericilor Serbiei, Bulgariei, Georgiei și României. Toți aceștia, spre cinstea lor, nu și-au schimbat părerea până la sfârșit. Datorită acestora, așteptata revizuire a teologiei ortodoxe nu s-a înfăptuit, de vreme ce s-au împotrivit la includerea în textul ce s-a întocmit pentru Sfântul și Marele Sinod, poziția pentru protecția homosexualilor.

Biserica Ortodoxă va numi, ca și până acum, păcatul păcat și adevărul adevăr. Nu se vor scoate din Sfânta Scriptură nici capitolul despre Sodoma și Gomora, nici cuvintele Sfântului Apostol Pavel care spun că „nici sodomiții nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu”1. În orice caz, faptul că astfel de discuții au avut loc între cei pe care Dumnezeu i-a pus păstori ai poporului Său și păzitori ai Credinței Ortodoxe pricinuiește profundă neliniște. Iar comportamentul în această discuție a unor anumiți ierarhi, care din pricina fricii de lumea aceasta și în numele corectitudinii politice eretice, în ascuns de turma lor, trădează învățătura Sfinților Părinți, pricinuiește o profundă mâhnire.

Orthódoxos Týpos, 13 martie 2015, nr. 2061, p. 1, 7.

Introducerea Părintelui Teodoros Zisis a fost tradusă de Tatiana Petrache (G.O.) și articolul de pe site-ul ”Aghioritiko Vima” de http://www.marturieathonita.ro/

Graiul Ortodox

↧

IPS. Ieremia mustră autoritățile care

întarzie la sfintele slujbe

ȘOC!!! Noua președintă a Asociației Părinților pentru Ora de Religie filiala Cluj, propune transformarea orei de religie ortodoxă în ISTORIA RELIGIILOR. Oare asta ne dorim noi ortodocșii?

Turnul de Veghere

Info.

Din secretele revistei Turnul de Veghe

Enciclica din anul 2014 a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei prin care este condamnată masoneria

ÎNTR-O ENCICLICĂ A SA, SINODUL PERMANENT AL BISERICII GRECIEI SUBLINIAZĂ:

IEHOVIȘTII SUNT ERETICI PERICULOȘI ȘI EXTREMIȘTI

Ce atitudine ar trebui să avem fată de masonerie?

BIROUL ANTIERETIC

CE SPUNE SFÂNTUL NICODIM AGHIORITUL DESPRE CEI CARE RECURG LA METODE MAGICE (Terapii alternative) DE VINDECARE?

Homosexualitatea, mărul discordiei pentru

ierarhii ortodocși de la Chambesy – Geneva

“Libertatea de voinţă a persoanei”

în înţelegerea filosofiei şi a teologiei patristice

BIROUL ANTIERETIC

Homeopatia și terapiile alternative sunt incompatibile

cu credința și știința

Cu recunoștință pentru duhovnici, îngerii noștri văzuți

ATENȚIE !!!

Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române despre Facebook

*Sublinierile aparțin autorului

Tomos patriahal prin care patriarhul Athenagoras

şi sinodul său au ridicat din memoria

şi din sânul Bisericii anatema din 1054

Acest tomos a fost citit în catedrala din Fanar de către patriarhul ecumenic Athenagoras.

PREASFINȚITUL LONGHIN JAR, EPISCOP DE BĂNCENI, AMENINȚAT CU MOARTEA (partea I)

Starețul Moise Aghioritul: „Nu poţi să ajungi la 60 de ani şi să spui „mă voi căsători”, „ mă voi călugări”, nu?”

Cenzurarea tuturor clericilor și monahilor antipapistași

Sãptãmâna Patimilor – Semnificația fiecarei zile

Despre secte, sataniști, ORA DE RELIGIE, exodul românilor,vaccinuri și învierea României cu Părintele Ioanichie Bălan. (Video)

BIROUL ANTIERETIC

Reiki: terapie sau ocultism?

3. Reiki: terapie sau ocultism?

HOMOSEXUALITATATEA – TORPILA DUHOVNICEASCĂ ÎN DEMERSURILE DE PREGĂTIRE A SFÂNTULUI ȘI MARELUI SINOD

[ prima parte , ”Evoluții negative în pregătirea Sfântului și Marelui Sinod. SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD AL BISERICII ORTODOXE MODIFICAT ȘI PERVERTIT” – Ortodoxos Typos

https://graiulortodox.wordpress.com/2015/03/24/239-evolutii-negative-in-pregatirea-sfantului-si-marelui-sinod-sfantul-si-marele-sinod-al-bisericii-ortodoxe-modificat-si-pervertit-ortodoxos-typos/ ]

Latest Images