Young woman relaxing on the beach

Pireu, 19 iunie 2015

COMUNICAT

Înaltpreasfințitul Mitropolit al Pireului a trimis următorul comunicat privitor la yoga hinduistă și ocultistă, cu scopul de a se citi duminică, 21 iunie, în bisericile Mitropoliei Pireului.

Preaiubiți frați și fii întru Hristos,

Respectând întru totul libertatea religioasă, care în Grecia este garantată constituțional, dar în același timp având conștiința răspunderii noastre pastorale de a evita crearea unui climat de sincretism religios, dat fiind că recent a fost consacrată de către Organizația Națiunilor Unite ”Ziua Mondială Yoga” pe data de 21 iunie a fiecărui an, și că, în același timp, Sfântul Sinod al Bisericii Greciei a emis un comunicat pe această temă care amintește pliromei creștine că ”yoga reprezintă un capitol fundamental al religiei hinduiste, prezintă o varietate de școli, ramuri, aplicații și tendințe, și NU CONSTITUIE o simplă metodă de gimnastică și, prin urmare, yoga este întru totul incompatibilă cu credința noastră creștină ortodoxă și nu își are locul în viața creștinilor”, Sfânta Mitropolie a Pireului, având în vedere că în granițele ei geografice există centre yoga, precizează în plus că:

1. Etimologic, yoga provine de la sanscritul yuj, care înseamnă ”cuplare” și ”unire” a omului cu impersonalul Unu Absolut al hinduismului și al religiilor orientale. Prin urmare, yoga nu este o simplă și nevinovată metodă de relaxare, nu este un mod de eliminare a stresului, nici o metodă de tonifiere a trupului, așa cum i se face reclamă, ci un stadiu al meditației hinduiste legat de teoria anticreștină a metempsihozei și de divinitățile demonice Vishnu, Krishna și Shiva. Recent, agențiile internaționale de știri au anunțat întreaga lume că în India a avut loc o jertfă umană prin decapitarea unui copil de cinci ani închinat demonicei pseudo-zeițe Kali a panteonului hinduist. De asemenea, în mult încercatul Nepal hinduist, cu câteva zile înainte de cutremurul catastrofal de 7,8 grade pe scara Richter, a avut loc o fărădelege religioasă de neconceput, au fost înjunghiate 250.000 de animale ca jertfe aduse pseudo-zeilor hinduși, care sunt demoni.

În diferitele școli yoga constatăm dependența nemijlocită a practicanților de învățătorul hinduist (guru sau yogi), care îi îndrumă și le schimbă numele creștin ortodox. Diferitele tehnici yoga nu au nici o  legătură cu știința, ci dimpotrivă, prezintă caracteristicile unei magii. Practicarea yogăi ascunde pericole sufletești și trupești.

1. ”Noua Eră a Vărsătorului”, care acționează împotriva Bisericii celei Una, Sfinte, Universale și Apostolice, Ortodoxia noastră, copleșește țara noastră prin promovarea yoga, ca să ducă în înșelare prin dogma demonică potrivit căreia toate religiile sunt căi identice care conduc către același scop.

III. În diferitele stadii yoga, practicantul părăsește orice acțiune, dorință și mișcare prin anumite practici demonice. Astfel, se izolează de lumea exterioară, crede că se adâncește în propria sa lume interioară și încearcă să înlăture orice altă senzație. Deși în primele stadii, practicantul demonicei yoga păstrează anumite elemente de conștiență, în ultimele stadii își pierde conștiința de sine, nu mai are nici percepții de culoare, miros, sunet sau tactile, nu se mai percepe nici pe sine însuși, nici pe altcineva. Această inexistență și afazie este considerată de yoga ”mântuire”. Pe durata exercițiilor, practicantul poate cunoaște fenomene paranormale de origine demonică, precum telepatia, meteorismul, comunicarea cu duhuri rele etc. Toate acestea adeveresc că domeniile parapsihologiei, ale metodei yoga și, în general, ale feluritelor forme de meditație, care se sprijină unele pe altele, își au bazele în ocultism, adică în demonism.

Îi chemăm pe creștinii ortodocși, și mai ales pe tineri, să se împotrivească comandamentelor ideologice ale Noii Ordini a Lucrurilor, să se integreze în parohia lor și să stea în preajma preoților lor, pentru a cunoaște nevoința și spiritualitatea ortodoxă.

Practicarea yogăi este pentru creștinii ortodocși incompatibilă cu învățătura și dogmele credinței noastre, întrucât este o negare a credinței creștine, este blasfemie împotriva Duhului Sfânt și conduce la demonism.

 Cu binecuvântări părintești,

MITROPOLITUL PIREULUI

+ SERAFIM

Traducere: Tatiana Petrache (G.O.)

Graiul Ortodox

Sursa: Sf. Mitropolie a Pireului

http://www.imp.gr/2012-03-27-20-22-23/948-ανακοίνωση-σεβασμιωτάτου-μητροπολίτου-πειραιώς-περί-της-αποκρυφιστικής-ινδουιστικής-γιόγκα.html

O rușinoasă conferință bisericească internațională care a avut loc la Tesalonic.

”REPETIȚIE GENERALĂ” PENTRU SINODUL PANORTODOX!

”Prinții” bisericești pregătesc cumva terenul pentru participarea”Luciferului Romei” la Marele Sinod Panortodox?

de Protopresviterul Vasíleios Vouloudákis, parohul Sfintei Biserici a Sfântului Nicolae Pefkakíon (parohie aparținătoare și a românilor din Atena)

 Pregătirea Sinodului Panortodox, jalnică și stârnind repulsie printre ortodocșii conștienți, continuă «în surle și trâmbițe»prin eforturile unor persoane bisericești, care, așa cum descoperim din zi în zi, sunt lipsite de un ethos bisericesc elementar, de o adevărată cunoaștere teologică și de experiență duhovnicească.

Acest lucru este adeverit și de ordinea de zi a Marelui Sinod aflat în pregătiri, care dovedește o desăvârșită ignoranță asupra sensului și semnificației celor șapte Sinoade Ecumenice precedente, dar și de duhul lumesc general prin care cei de la putere se raportează la «așezământul Bisericii în întregul ei».

Apogeul acestei secularizări, recenta Conferință științifică internațională din 21 aprilie 2015, desfășurată sub egida decanatului Universității din Tesalonic, cu tema «Francisc I, Episcop al Romei – Bartolomeu I, Patriarh Ecumenic. Modele de lideri religioși ai secolului 21», care ne-a adăugat «întristare la întristare», întrucât, dincolo de faptul că a fost o manifestare prin excelență a «slavei pe care o luați unii de la alții», a introdus și noi metode «de amestecare a lucrurilor care sunt cu neputință de neamestecat», punându-l pe cel căzut și eretic cu titlul de Episcop al Romei ca egal cu Patriarhul Ortodox al Constantinopolului și, mai mult chiar, fiind menționat primul, ca și cum i-ar fi fost restabilită eclezial întâietatea tronului ecumenic!

Ordinea de zi a conferinței a fost concepută de persoane din mediile academice, care au și susținut comunicările, persoane care se identifică că spiritul ecumenist sincretist pe care îl deservesc cu pathos, pentru că, vezi bine, doar acest spirit sincretist este bine plătit, și chiar plătit gras din cuferele statului, dat fiind că spiritul ecumenist (citește globalizat) este cel care deservește deplin planurile politice ale epocii noastre pentru o guvernare globalizată, având popoarele drept supuși pioni.

Ce critică teologică serioasă s-ar putea face unor oameni care nu respectă nimic? Nu îi respectă pe Sfinții care au mărturisit că Papa este un«Lucifer al Romei», pe Sfinții pe care Biserica noastră îi cinstește pentru împotrivirea lor în fața «nedumnezeiescului» Papă, și mai ales pe acel mare Sfânt Grigorie Palama, pe care îl slăvește Biserica noastră în duminica de după Duminica Ortodoxiei pentru luptele sale teologice împotriva Papei, acest Papă care nu face altceva decât să reînvie erezia ariană? Au vorbit despre hristocentrismul Papei Francisc, demonstrând prin aceasta că ignoră hristologia ortodoxă, adică pe adevăratul Hristos. De când și până când și pe ce cale duhovnicească a dobândit Papa cunoașterea adevăratului Hristos fără ca mai înainte să se însănătoșească în ale credinței? De când papismul, care a izgonit Dumnezeirea din Hristos și a înlocuit-o cu falsurile omenești și cu planurile murdare ale conclavului papal de atunci, produce îndrumători și lideri duhovnicești și, chiar, «pilde» de lideri duhovnicești?

Negreșit, prin această rușinoasă conferință, «prinții» bisericești au făcut o «repetiție general»pentru Marele lor Sinod și nu este deloc improbabil să pregătească și participarea «Luceafărului Romei» la acesta. Căci s-a făcut auzit și acest lucru extrem de înfiorător, că nu s-ar putea constitui, chipurile, ca Sinod Ecumenic, dacă lipsește de la el Episcopul Romei.

Finalmente, Dumnezeu a rămas mult în urmă! Dumnezeu, vezi bine, nu are sensibilitatea teologică a teologilor noștri academici, ca să organizeze dialoguri între diavoli și îngeri, ca să împace, în sfârșit!, pe arhanghelii celor nouă cete cu Lucifer! De aceea, ai noștri teologi simt nevoia să Îi dea lecții lui Dumnezeu! Francisc și Bartolomeu s-au împăcat! La ce bun s-au chinuit atâția sfinți din atâtea veacuri? Păcat de cartea pe care o știau și de sfințenia pe care o aveau, că n-au putut atinge înălțimea acestor modele de lideri spirituali: a lui Francisc (să nu carecumva să uităm să îl menționăm primul, căci așa este corect politic) și a lui Bartolomeu!

Așadar, au fost oare nedrepți doar arhiereii, cărturarii și fariseii care au spus că Hristos este un blasfemiator, pentru că afirma că este Fiul lui Dumnezeu, de vreme ce și arhiereii noștri, politicos, evident, L-au numit pe față un Dumnezeu care întreține ura și dușmănia?

Din fericire, vezi bine, în fiecare moment critic de decadență politică, ca«în vremea aceea»la fel și azi, se găsesc totdeauna arhiereii și întreg sinedriul să ne salveze patria politică prin uneltirile lor!

Nu ne-ar fi rușine!

 Orthódoxos Týpos, 24 aprilie 2015, nr. 2066, p. 1.

Traducere: Anna Theodódou (G.O.)

Graiul Ortodox

Cardul de tranzacții

 de Arhimandritul Sarántis Sarántos, Paroh al Sfintei Biserici a Adormirii Născătoarei de Dumnezeu, Amaroúsi

 În urmă cu 30 de ani, guvernele unor state dezvoltate încercau să îi convingă pe cetățenii lor că ar beneficia de mari facilități în viața lor publică și privată, dacă toate tranzacțiile s-ar efectua printr-un act de identitate electronic.

Însă mulți factori democratici, dar și creștini, s-au împotrivit, expunând nenorocirile pe care le poate aduce o asemenea închisoare electronică ce îi va înlănțui pe oameni într-o brutală dictatură mondială și îi va conduce la pecetluirea cu numărul lui antihrist.

Actul de identitate electronic a primit și alte denumiri de-a lungul timpului, cum a fost, de pildă, cardul cetățeanului în timpul guvernării lui Gheorghios Papandréou. Sub aceeași denumire – cardul cetățeanului – a reapărut în timpul guvernării SYRIZA. Deși, atunci când se afla în opoziție, SYRIZA lupta alături de noi, punând în lumină aspectele negative ale actelor electronice, acum le consideră un adevărat colac de salvare pentru cei săraci, cărora prin aceste carduri urmează să li se aloce sume derizorii pentru supraviețuire și chirie. Dezbaterea publică, care a venit cu argumente sănătoase și demne, i-a obligat la momentul respectiv pe guvernanți să retragă din circulație actul de identitate electronic. Însă, prin intermediul altui ministru, se încearcă impunerea lui pe altă cale, drept card de credit sau de debit, și se va aplica de probă în toate insulele din Egee, care au o populație de peste 3000 de locuitori. Locuitorii săraci se împotrivesc, întrucât aceștia au posibilitatea ca din turismul de pe timpul verii să scoată niște bănuți pentru supraviețuire care să le ajungă tot restul lunilor anului, mai aride din punct de vedere economic, așa încât să poată supraviețui până vara următoare. Guvernanții aplică regimul de austeritate asupra acestor locuitori de pe insule, care nu au mari posibilități economice, însă pe care îi prezintă drept mari oameni de afaceri, îngrijindu-se, vezi Doamne, de reputația lor de oameni de afaceri cinstiți, ca nu cumva să fie acuzați de evaziune fiscală.

Este dincolo de orice îndoială, chiar și pentru cel mai naiv cetățeanul elen, că acest card de tranzacții, de credit sau, cum mai este numit, card de debit, introdus în mod perfid:

1. poate să conțină cipul RFID, reprogramabil,
2. are o capacitate mai mică sau mai mare, însă, indiferent de aceasta,
3. comunică cu o bază de date, în care, în momentul de față, sunt cuprinse toate informațiile economice, însă ulterior vor fi cuprinse toate datele personale ale întregii vieți publice și private a cetățeanului.

Concetățenii noștri sunt convinși că noul și perfidul card de tranzacții substituie în toate privințele cardul cetățeanului, care însă a fost deja respins în urma unei consultări publice de către toți factorii democratici ai țării noastre, cu excepția unor naivi îndoctrinați politic.

Nici unui factor de partid nu îi este permis să ne amăgească și să ne batjocorească pe noi, atât de încercații greci, căci știm cu toții că nu este posibil să fie eradicată în felul acesta evaziunea fiscală, întrucât acest card de tranzacții:

1. se impune doar cetățeanului grec foarte sărac sau celui considerat ca făcând parte din clasa de mijloc,
2. nu se impune celor care au bani cu nemiluita, pentru că aceștia au posibilitatea să încheie acorduri privilegiate, particulare și secrete, cu băncile și, în plus,
3. Banca Greciei, care are rol reglementator în tranzacții, are dreptul să legifereze cu privire la chestiuni economice, iar deciziile ei sunt adoptate nu prin votul Parlamentului Elen, ci direct prin publicarea lor în Paginile Gazetei Guvernului (F.E.K.)[1] și au valoare de legi de ”stat”.

Aceste lucruri ne sunt deja cunoscute tuturor. Cei peste 10 000 de concetățeni ai noștri care au depus în format electronic sau/și pe hârtie decizia lor de a nu primi cardul cetățeanului, au dovedit că dețin capacitatea simplă și de la sine înțeleasă de a înțelege intențiile miniștrilor, care uneltesc pe toate căile ca să legifereze aceste carduri. Acum cetățenii eleni își reînnoiesc intenția de a nu cădea victime ale planurilor nemiloase ale Noii Epoci, care dorește ca toate să fie călcate în picioare sub cea mai cumplită dictatură mondială.

Listele Lagarde, Luxembourg și altele, i-au scos la lumină doar cu titlu informativ pe unii dintre grecii care s-au îmbogățit ilegal, dar nu au condus la nici un alt rezultat dorit, adică la eradicarea evaziunii fiscale. Desigur, nu se vorbește nimic despre returnarea banilor… Poporul nostru va confirma și de data aceasta cuvântul care zice că ”la omul sărac nici boii nu trag”. Cu toate acestea, grecii se opun și insistă cu demnitate, la toate nivelurile, împotriva batjocurii, a degradării economice și a denigrării marilor personalități ale lungii sale tradiții elene creștine. Poporul nostru însă știe să spună și nu, atunci când Noua Epocă se dezlănțuie împotriva înaltelor sale crezuri rămase neștirbite. Acum el spune nu și cardurilor de tranzacții.

Între timp, vuiește mass media despre aducerea sfintelor moaște ale Sfintei Varvara, care s-au așezat spre închinare în biserica cu același nume din cartierul Sfânta Varvara. Și aici se dezlănțuie factorii de partid care strică lucrurile, în timp ce alți concetățeni încearcă să le repare, pentru că este o evidență mulțimea de pelerini, precum și timpul de așteptare de peste două ore, care vădesc puterea credinței ortodoxe în rândul poporului nostru. Același credincios spune nu și cardului de tranzacții. Desigur, nu doar oamenii credincioși sunt cei care nu doresc pentru nimic în lume cardul de tranzacții, ci și mulți alți cetățeni.

Guvernanții noștri oare chiar nu au urechi de auzit, nu au ochi să vadă ce se întâmplă în rândul poporului nostru?

Orthódoxos Týpos, 29 mai 2015 nr. 2071, pp. 1,6

Traducere: Mihail Ilie (G.O.)

Graiul Ortodox

[1] Corespondentul elen al Monitorului Oficial. [n. trad.]

EPISTOLA SINAXEI  CLERICILOR ȘI MONAHILOR ORTODOCȘI DIN GRECIA ÎN SPRIJINUL PREOTULUI MATEI VULCĂNESCU

Către Înaltpreasfințitul Mitropolit al Pireului kir Serafim

 Înaltpreasfințite,

 «Sinaxa Clericilor și Monahilor Ortodocși», la ultima sa întâlnire, a hotărât în unanimitate și cu multă bucurie, să vă mulțumească pentru cinstirea conferită unuia dintre membrii Sinaxei noastre, părintelui Matei Vulcănescu, un cleric originar din România, căruia i-ați acordat titlul de protopresviter și scrisoarea care îl mandatează să exercite lucrarea de preot duhovnic.

Acest demers al dumneavoastră față de temerarul și neînfricatul luptător și mărturisitor al credinței ortodoxe în fața atotputernicilor demnitari ai administrației bisericești constituie o foarte însemnată contrapondere la prigoanele și calomniile pe care le-a suferit și continuă să le sufere acest preot, dar înainte de toate este un act de dreptate și recunoaștere a călăuzirii și ofrandei sale duhovnicești mai generale.

Nu uităm nici cinstirile și sprijinul acordate și altor membri ai «Sinaxei» noastre, dar înainte de toate nu uităm împreună-lucrarea și ajutorul dumneavoastră date din toată inima pentru răspândirea și susținerea iubitei noastre Ortodoxii împotriva feluriților ei potrivnici, a celor din afară și a celor dinlăuntru, care o împresoară.

Dorindu-vă toată darea cea bună de la Domnul nostru înviat, vă sărutăm dreapta cu multă prețuire și dragoste.

 În numele «Sinaxei Clericilor și Monahilor Ortodocși».

 Arhimandritul Athanásios Anastasíou

Proegumenul Sfintei Mănăstiri a Marelui Meteor

Arhimandritul Sarántis Sarántos

Paroh al Sfintei Biserici a Adormirii Maicii Domnului, Amaroúsion Attica

Arhimandritul Grigorios Hatzinikoláou

Egumenul Sfintei Mănăstiri a Sfintei Treimi, Ano Gatzéas, Vólos

Gheronda Evstratios Ieromonahul

Sfânta Mare Mănăstire a Marii Lavre, Sfântul Munte

Protopresviterul Gheorghios Metallinós

Profesor Emerit al Facultății de Teologie a Universității din Atena

Protopresviterul Theodoros Zísis

Profesor Emerit al Facultății de Teologie a Universității din Tesalonic

Dimitrios Tselenghídis

Profesor Emerit al Facultății de Teologie a Universității din Tesalonic (consilier)

 Orthódoxos Týpos, 26 iunie 2014, nr. 2075, p.5  via

http://www.orthodoxostypos.gr/Photos/Pages/2075.pdf

Traducere Tatiana Petrache (G.O.)

Graiul Ortodox

PATRIARHUL CHIRIL AL RUSIEI S-A ÎNTÂLNIT CU DELEGAȚIILE TUTUROR BISERICILOR ORTODOXE AUTOCEFALE.  LITURGHIA PANORTODOXĂ DIN CATEDRALA ”HRISTOS MÂNTUITORUL” DIN MOSCOVA

(text și imagini fotografice de excepție)

Cu delegaţiile Bisericilor Ortodoxe Locale, care au ajuns la Moscova pentru a sărbători aniversarea a 1000 de ani de la adormirea Sfântului Cneaz Vladimir, s-a întâlnit Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, Chiril.

Întâistătătorul Bisericii Ruse a urat „bun venit” membrilor delegaţiilor în Rusia, subliniind că este o zi istorică cea de astăzi deoarece se împlinesc 1000 de ani de la adormirea Sfântului Vladimir. 

Patriarhul în cuvântul său s-a referit la istoria Botezării Sfintei Rusii în râul Nipru, subliniind că Sfântul Vladimir de atunci nu a încetat să trăiască în inimile a milioane de credincioşi din întreaga lume.

„Astăzi, ca şi în alte cazuri, noi, reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe Locale, ne împărtăşim din acelaşi Potir, fapt care ne dă prilejul să simţim în inimile noastre că Biserica Ortodoxă este Una”, a subliniat, printre altele, Patriarhul Moscovei. 

Totodată Patriarhul Chiril a spus că „în pofida dificultăţilor politice şi a altor conflicte menţinem unitatea Bisericii. De accea, trebuie să iubim această unitate ca dar al lui Dumnezeu”.

 „Aşadar, suntem uniţi în solidaritatea cu fraţii noştri prigoniţi, suntem uniţi în cultul sfinţilor, suntem uniţi în faptul că împreună îl vom respinge pe cel care vrea să semene dezbinare şi discordie în Biserică”, a subliniat în alt punct Patriarhul.

Menţionăm că Patriarhul Moscovei nu a omis să se refere la prigoanele creştinilor din Orientul Mijlociu, din Africa, din Kosovo şi Metohija, dar şi în Ucraina, subliniind că „acolo se varsă sânge de creştini ortodocşi, sunt profanate biserici, zeci de mii de refugiaţi au rămas fără un acoperiş şi se află într-un continuu pericol din partea reprezentanţilor forţelor radicale, care se conduc după ideologia naţionalismului şi a intoleranţei religioase”.

Încheind, Patriarhul Moscovei a spus că „unitatea Bisericii trebuie să fie semnalată la viitorul Mare Sfânt Sinod şi în acest sens este deosebit de important faptul că Sinodul a fost pregătit cu atenţie”.

 „La Sinodul Panortodox trebuie să se facă auzite idei care vor avea răsunet în inimile credincioşilor şi ale păstorilor din întreaga lume. Am intrat de acum într-o etapă importantă pentru pregătiri şi mă rog ca toate să se deruleze în duhul unanimităţii”, a completat Patriarhul Chiril.

LITURGHIE PANORTODOXĂ ÎN CATEDRALA ”HRISTOS MÂNTUITORUL” DIN MOSCOVA (photo)

Propunerea de canonizare a părintelui Gheorghe Calciu

“O să se bată cu noi şi morţi, iar noi o să fim alături de voi ca să ne apăraţi. Şi morţi vom izbândi!” – Pr. Gheorghe Calciu pe patul de moarte

I.   VIAȚA SFÎNTĂ, FĂRĂ PRIHANĂ, ÎNSOȚITĂ DE FAPTELE MILEI TRUPEȘTI SAU SUFLETEȘTI, CEA MAI ÎNALTĂ TRĂIRE MORALĂȘI RELIGIOASĂ

Părintele Gheorghe Calciu s-a născut în 1925, la Mahmudia, în Deltă, din părinți țărani, cel mai mic din cei 11 copii ai familiei. Își va aminti mai tîrziu satul ca pe un paradis, natural și sufletesc, în care se trăia în frățietate cu natura, cu viețuitoarele, cu oamenii. În bună înțelegere cu cei de alte confesiuni, creștinii ortodocși din sat țineau cu sfințenie la credința și tradițiile lor, iar mama Părintelui, după cum o evocă fiul său, vorbea cu Dumnezeu simplu, ca și cu un prieten, și i-a inculcat o adîncăși statornică credință în Dumnezeu. Bunicul lui era cîntăreț la biserică, la fel verii, iar el cînta la strană; preotul îi socotea ca pe niște susținători ai bisericii. Despre mama sa, Părintele a scris că ”a trăito viață de adevărată sfîntă laică. (…) dacă pun în balanță tot ce am învățat la Teologie și ce am învățat de la ea, cred că mai mult am învățat de la mama.”

A frecventat liceul ”Spiru Haret” din Tulcea, în care religia se făcea foarte serios și nu se putea lipsi duminica de la slujbă.

Prin 1940 a intrat în Frățiile de Cruce, unde a învățat onestitatea, corectitudinea, abnegația, hărnicia, responsabilitatea, chibzuința, rugăciunea, ajutorarea celor slabi sau bătrîni, înfrînarea, eliminarea sentimentului de frică, generozitatea, spiritul de sacrificiu, asumarea martiriului. Ca frați de cruce, elevii aveau îndatorirea să meargă în fiecare zi la biserică.

După liceu, a mers la Facultatea de Medicină din București, pentru că idealul în Frățiile de Cruce era ca fiecare să facă ceva pentru popor. Ca student, s-a întărit în credință și a încercat să urmeze o linie de rugăciune mai adîncăși de jertfă pentru aproapele. La Facultate, sub influența profesorului Paulescu, era o atitudine de responsabilitate și de încredere în puterea lui Dumnezeu. Și toți sperau să se termine cu comunismul. După doi ani de studenție a fost arestat, pe 21 mai 1948, pentru că a adăpostit la cămin pe un prieten de liceu, șef al Frățiilor de Cruce din Tulcea. Acuzat, el și alți studenți, de activitate împotriva siguranței statului, a stat închis la Securitate pînă la proces, în toamnă, cînd a primit opt ani de temniță grea și a fost trimis la Pitești.

Atunci nu și-a putut explica suferința pe care, nevinovat și nevinovați fiind, trebuia(u) să o îndure, ci a socotit că așa era voia lui Dumnezeu cu el și cu ceilalți.

La Pitești, cel puțin 80-90% erau legionari. ”Viața noastră în închisoare a fost foarte curată, poate mai curată decît afară. (…) duhul nostru s-a întărit în credință”, spune Părintele Calciu; aveau chiar program de rugăciune, activități intelectuale – pînă la reeducare. Se învăța Evanghelia pe de rost, s-a organizat rugăciunea continuă. Erau toți foarte impresionați de sfințenia lui

Valeriu Gafencu, a lui Ioan Ianolide, a lui Costache Oprișan, a lui Gheorghe Jimboiu, a Maicii Mihaela, martiri ai Bisericii, pentru a căror necanonizare, spune la bătrînețePărintele Calciu, ”ierarhia va răspunde în fața lui Dumnezeu!”

Părintele Gheorghe Calciu și alții au supraviețuit foamei, frigului, torturilor, teroarei, prin credință, fiindcă, spune el, ”în închisoare, fără Dumnezeu, fără rugăciune șifără iertare nu puteai să supraviețuiești.”

În 1949, de Crăciun, la Pitești a început reeducarea. De teroare, de foame, de bătăisălbatice, nici nu mai putea să se roage și a început să-l bîntuie gîndul sinuciderii. ”Pe urmă, spune Părintele, a fost numai întuneric. O perioadă de întuneric mare!”, fiindcă ”toată reeducarea a fost o lucrare satanică!” ”Oricum, tortura era așa de mare, încît inima noastră s-a golit. Sufletul nostru a murit, sau cel puțin a amorțit. Și asta a fost căderea noastră. De aici încolo nu te mai interesa nimic. Nici măcar instinctul de conservare nu mai lucra. Cea mai mare bucurie pentru noi ar fi fost să murim, decît să trecem prin ceea ce treceam atunci.” Și îndepărtarea aceasta de Dumnezeu a durat vreo doi ani.

Ținta teroarei de la Pitești a fost sufletul încarceraților. S-a voit uciderea sufletului, demonizarea oamenilor, transformarea lor în sclavi idiotizați. ”Singura noastră salvare a fost rugăciunea.” ”Eu știu că am căzut. Dar (…) Dumnezeu m-a ridicat.” ”Treptat-treptat ne-am refăcut. Și, fără îndoială, spun eu, că am fost mai buni după ce ne-am refăcut.” ”Dumnezeu a îngăduit căderea ca să ne arate cît sîntem de slabi șisă ieșim mai buni.” ”Noi am fost țapul (…). S-a pus pe noi mîna țării acesteia, ca să plătim pentru tot poporul.” La Pitești, spune Părintele, ”a fost lucrarea diavolului. A fost un război între bine șirău.” Dar, continuă Sfinția sa, ”ultima bătălie n-a fost la Pitești. Ultima bătălie a fost în inima noastră, atunci cînd am scăpat de Pitești. Și, pentru cei mai mulți, în inima celor mai mulți, ultima bătălie a fost cîștigată de Dumnezeu”, iar el a ieșit din ea îmbogățit duhovnicește.

Aici a fost bătut, de nu mai știa literele, nici Tatăl Nostru. Nu mai avea și nu mai aveau instinct de conservare. Cea mai mare bucurie a sa șia celolalți ar fi fost să moară. Această situație de demoralizare și de lipsă de rugăciune a ținut doi ani. Intrat în închisoare la 22 de ani, a trăit într-o continuă teroare. ”Nădejdea în oameni se spulberase, nădejdea în noi se spulberase. Nu mai rămînea decît nădejdea în Dumnezeu.”

Și-a revenit cu greu din cădere, dar mai înainte a fost dus la Gherla, unde a stat mai bine de un an. Schimbarea, ridicarea totală s-a petrecut cînd s-a înscenat procesul reeducării, dîndu-se vina pe legionari. Atunci, Părintele a spus nu. Și atunci a fost momentul de har pe care, dacă l-ar fi pierdut, pierea definitiv. Dar l-a păstrat. Și nu și-a mai permis nici un moment de îndoială. Și, ca să reziste acele 7-8 luni cît a durat ancheta, s-a rugat continuu, zi și noapte. Șia ieșit întărit sufletește.

În iulie 1958 a ajuns la Jilava, la secția specială, Casimca. Casimca era o închisoare la 7 metri sub pămînt, o secție de exterminare, într-o hrubă strîmtă,fără lumină,fără aer. A stat în celulă cu Costache Oprișan, ”un adevărat sfînt” pentru Părintele, o ”inteligență genială”, un om care ”răspîndea lumină în jurul lui ca sfinții”, care ”trăia într-o rugăciune permanentă”. Fiind în ultimul hal de ftizie, Părintele Calciu l-a spălat, l-a hrănit, l-a îngrijit pînă a murit. Acolo a întreprins cea mai uluitoare încercare de a salva un om: tăindu-și o venă, a adunat sîngele în gamelă, ca să ofere hematiile prietenului, ca să nu moară, și acest lucru în condițiile de subnutriție extrem de severă din acea hrubă a morții. Gestul a părut nebunesc și tovarășilor de celulă, dar Părintele trăia și acționa după comandamente morale și religioase absolute, cu un curaj și cu o încredere în iubire absolute.

Și acolo, la Jilava, nu s-a mai îndoit și n-a mai șovăit, ca să nu se prăbușească – întrucît era slab – , să nu se piardă,să nu înnebunească. După infernul căderii, simțea raiul recuperării, lua bătaie pentru Oprișan, dar nu-l mai durea. Părintele spunea că Oprișan, prin sfințenia lui mută, i-a unit și i-a salvat de la moarte. Șică la Casimcă a simțit din plin prezența lui Dumnezeu. A stat acolo trei ani.

De la Casimcă a fost trimis la Aiud, unde a rămas pînă la eliberare, în 1963. Acolo a stat aproape tot timpul numai la Zarcă, cu Părintele Tudor Beju, Părintele Grebenea, profesorul George Manu. Părintele Beju, care avea și împărtășanie ascunsă în cămașă, avea curajul să slujească Liturghia în celulă. Despre aceste zile, scrie Părintele Calciu: ”Închisoarea este ca un purgatoriu (…) care te curăță de păcate și mai ales te înalță spiritual. Niciodată n-am fost, nici măcar acum, mai apropiat de Dumnezeu decît am fost în închisoare! (…) Dacă aveai în celulă (…) un Gafencu sau un Oprișan, sau dacă aveai un preot, se instala o atmosferă sacrăși vorbeam cu Dumnezeu mai mult și simțeam prezența lui Dumnezeu mai mult decît acum.”

După 15 ani de temniță este eliberat și i se fixează domiciliu obligatoriu în Bărăgan, la Viișoara, într-o casă părăginită. L-au ajutat s-o refacăși i-au dat lucruri de trebuință și de mîncare părintele Constantin Sîrbu și oamenii din sat. A lucrat la ferma de stat, ca să se întrețină. După Bărăgan, a mers acasă, la Mahmudia, apoi la București, unde a făcut Facultatea de Franceză, dar era nefericit, pentru că în închisoare făgăduise lui Dumnezeu că, dacă scapă, se face preot, numai că nu putea să intre la Teologie, fiindcă fusese deținut. Dar Patriarhul Iustinian l-a ajutat să se facă admis și s-o absolve. După licență a fost preoțit și și-a început activitatea de preot­profesor la Seminarul Teologic din București.

Seminariile erau supravegheate să nu se abată de la linia partidului, dar între Părintele Calciu și elevi s-a stabilit o legătură extraordinară. Elevii îl simțeau aproape de ei și veneau la el în toate împrejurările.

La cutremurul din 1977, doi elevi din Seminar fuseseră prinși sub dărîmături și nimeni nu avea curajul să meargă să-i scoată. Alertat la telefon de un elev, Părintele a plecat de acasă pe jos, vreo 7 km. A ajuns spre ziuă. Cu mîinile însîngerate, a luptat jumătate de zi cu molozul și scîndurile, pînă a ajuns la ei. Plîngea și el, plîngeau și ceilalți elevi de durere și bucurie că au fost salvați șică între ei s-a născut și s-a lămurit în focul jertfei o asemenea iubire.

Cînd făcea excursii, cîntau în tren sau în autobuz cîntece bisericești, antrenînd și pe ceilalțicălători. La Seminar a organizat un grup de rugăciune și de comentare a Bibliei, care a atras tot mai mulți tineri. Între timp, regimul comunist a început dărîmarea bisericilor. Și atunci a inițiat, în Postul Mare, cele Șapte predici. Înainte de asta s-a rugat mult, pentru că ceea ce avea de gînd să facă era foarte primejdios. Și în același timp voia să ajungă la inima elevilor și tinerilor șisă-i scoată din rutină,să le insufle o credință vie.

Departamentul Cultelor, Securitatea, colegii s-au speriat. A fost amenințat de mai multe ori, el și familia, dar n-a renunțat. S-a cerut consiliului profesoral să-l excludă din învățămînt. Elevii au fost și ei amenințați și terorizați și li s-a interzis să participe șisă dețină foi cu predicile. La al patrulea Cuvînt, s-a încuiat ușa bisericii. Le-a vorbit din pridvor. La al cincilea Cuvînt s-au închis și porțile, dar studențiiau sărit peste ziduri, iar cei din Seminar, încuiați în dormitoare, au sărit pe ferestre. Părintele Calciu îndrăznea să acuze regimul că împiedică libertatea oamenilor, le lezează demnitatea și îi oprește de la cunoaștere. La al șaptelea Cuvînt au deschis porțile șiușa și a predicat din nou în biserică.

Elevii s-au solidarizat cu profesorul lor, hotărînd că vor merge cu el la închisoare, dacă-l vor aresta. A venit vacanța și au început amenințările cu moartea asupra lui și a familiei. S-a terminat vacanța și, cînd să înceapă al optulea Cuvînt, a fost alungat din școală. Episcopul nu l-a sprijinit și nimeni din ierarhie. Știa că va fi arestat. Între timp era strict supravegheat de Securitate. După arestare, a fost dus la Securitate și i-au spus că e condamnat la moarte.

La repetatele anchete foarte dure, intenționînd șisă-l înnebuneascăși demoralizeze, a început să spună rugăciunea inimii șisă tacă. Și n-a mai simțit nici foamea, nici oboseala, nici setea, nici nevoia de toaletă, nici durerea, nici somnul, datorită harului lui Dumnezeu. Apoi a urmat procesul. Dar cum deja se tipăriseră predicile și în străinătate și începuseră protestele, i s-au dat zece ani și a fost trimis la spitalul de nebuni de la Jilava. Aici și-a făcut program de rugăciune intensăși de post. Îndemnat stăruitor și din afara țării să ceară grațiere, Părintele a refuzat, pentru că ar fi însemnat că se consideră vinovat.

De la Jilava a fost dus la Aiud. Se făceau intervenții internaționale pentru el, dar administrația închisorii se străduia să-l extermine prin frig, foame, teroare, izolare. Și, în acele condiții de înfometare, miercurea și vinerea ținea post negru.

În închisoare a slujit Sfînta Liturghie în fiecare duminică, cu toate insultele și grosolăniile și amenințările. Și s-a rugat tot timpul, chiar și cînd intrau gardienii în celulă. Cel mai intens se ruga în anchete. Iar cel mai greu a suportat izolarea șisă vadă chinurile altui om.

În mai 1981, Părintele Calciu a făcut cea mai lungă grevă a foamei din întreaga detenție, 26 de zile, cerînd pentru soție și copil dreptul de a emigra în Occident. Era hotărît să moară. Aceasta dovedește un lucru cutremurător: că Părintele și-a sacrificat nu numai viața sa, n-a suferit doar chinurile sale, ci, în lupta pentru Bisericăși pentru neamul românesc, și-a sacrificat ceea ce iubea mai mult decît pe sine și pe cei pentru care suferea mult mai mult decît pentru sine însuși.

După eliberarea, care a avut loc pe 20 august 1984, a fost caterisit și urmărit, păzit și supravegheat continuu de Securitate. ”Dar n-am putut nici în cele mai dureroase gînduri ale mele să-mi imaginez că, abia scăpat din închisorile comuniste, după ce ierarhii mei m-au calomniat fără motiv șifără a ține cont de cel mai elementar adevăr istoric, că după toate acestea, sufletul meu va mai suferi o lovitură inumană, dată de chiar ierarhia Bisericii Ortodoxe Române, de frații mei. Ei au socotit că mă despoaie, printr-un decret de caterisire, de harul preoției…”

Expulzat din țară în 1985, în Statele Unite, la un an după eliberare, n-ar fi plecat, dar familia sa nu mai putea suporta teroarea la care era supusă.A locuit întîi la niște prieteni, apoi la mănăstirea ”Schimbarea la Față”, iar la sfîrșitul anului 1985, s-au mutat la Cleveland, în casa parohială a comunității românești, unde au rămas patru ani.

În această perioadă au dus-o greu din punct de vedere material. Părintele a lucrat ca preot misionar în cadrul Episcopiei ”Vatra Românească”, a slujit și a predicat în numeroase biserici din America. Mai tîrziu, a călătorit și în Europa, conferențiind, acordînd interviuri și scriind numeroase articole în presa occidentală. A dus o viață de ostenealăși smerenie, lucrînd ca zidar și tîmplar și locuind pe la cei care-l angajau, văzîndu-ți familia la două-trei săptămîni. A lucrat din greu în construcții, cărînd în spate saci de ciment, ca un biet salahor. Această situație a durat patru ani.

În 1988 s-a mutat cu familia la Washington, aici Părintele continuîndu­și activitatea misionară, dar și munca în construcții, preluînd și parohia ”Sfînta Cruce” de aici, căreia a reușit să-i plătească datoriile și s-o organizeze.

Statul american i-a acordat Părintelui cetățenia de onoare, dar nici un ajutor, așacă trei-patru zile pe săptămînă muncea în construcții, apoi cerceta pe enoriașii bătrîni sau bolnavi, aduna de mîncare și o împărțea la săraci, sfîrșitul săptămînii fiind dedicat bisericii. În doi-trei ani parohia și-a lichidat datoriile, iar numărul enoriașilor a crescut la 50 de familii, apoi biserica a devenit neîncăpătoare pentru numărul credincioșilor pe care Părintele i-a adus la credință și i-a cucerit cu dragostea și blîndețea sa.

Afăcut pelerinaje la mănăstiri și rugăciuni cu călugării de acolo, pentru că socotea mănăstirile ca izvoare ale credinței. Biserica ”Sfînta Cruce” a devenit, prin dragostea Părintelui, un cămin primitor și drag pentru mulți ortodocși sau convertiți la Ortodoxie, pentru că Părintele a adus la Hristos o mulțime de suflete crescute în pustiul materialist al Americii. Și a putut face aceasta, pentru că trăia miracolul insuflării de Duhul lui Dumnezeu.

Și în America, Părintele Calciu a slujit lui Dumnezeu și oamenilor cu neobosită dăruire, cu rîvnăși cu multă dragoste pentru fiecare suflet încredințat lui de Dumnezeu. În zilele de luni și marți mergea să facă sfeștanii la casele credincioșilor sau să citească rugăciuni la căpătîiul celor bolnavi, leuzelor sau al bătrînilor care nu mai puteau merge la biserică. Apoi venea la bisericăși îngrijea florile, atît de dragi lui, și iarba din curte, deretica în Sfîntul Altar șifăcea aprovizionarea cu cărbuni, fitile șitămîie. Tot luni și marți pregătea pachete cu alimente pentru săraci și le ducea la biserică, apoi le căra, la cei 80 de ani ai săi, pe străzile Washingtonului, la săraci, bătrîni, bolnavi, pildă tăcută de milăși de jertfire. Vinerile spovedea șifăcea slujba Vecerniei și a Acatistului, apoi ținea un cuvînt de zidire sufletească. Sîmbăta avea botezuri și nunți. Unii veneau de la mii de kilometri ca să fie cununați de Sfințiasasau să ia binecuvîntare, ceea ce se întîmplă de obicei în jurul marilor duhovnici din țările ortodoxe. În nici una din zile Părintele nu ajungea acasă înainte de miezul nopții, uimind pe toți prin atîta tărie, pe care o primea de la Dumnezeu pentru a sluji pe aproapele.

Slujbele le făcea cu multă evlavie, trăind fiecare cuvînt și rugăciune, fiind tot timpul în Domnul, ceea ce se vedea din pacea ce se revărsa în inimile fiilor duhovnicești, fiind o icoană vie a preotului dăruit în întregime lui Dumnezeu și oamenilor.

Părintele vorbea și se purta cu fiecare om în parte foarte personal, cu o dragoste unică. Uimea la el blîndețea cu care se smerea în neînțelegerile din parohie, liniștind toate tulburările. Avea o conștiință a sacrificiului nemai­întîlnitășirăspundea urii și dezaprobării cu iubire desăvîrșită, venită de la Duhul Sfînt. Prin aceasta Părintele Calciu avea puterea de a schimba sufletele oamenilor, cîteodată prin simpla prezență, alteori prin rugăciune sau prin cuvinte de mîngîiere. O fiică duhovnicească mărturisește că Părintele îi citea în suflet și spunea simplu, ca și mama sa care vorbea simplu cu Dumnezeu, că i-a descoperit aceasta Duhul Sfînt șică îi vede îngerul păzitor în chip de lumină.

Revenit în țară după 1989, Părintele Calciu a fost întîmpinat cu ostilitate, urmărit, alungat din nou din biserica Radu Vodă, amenințat cu moartea. Dar, spune Părintele, ”Anual, duhul iubirii de țarăși de oamenii ei, de mănăstiri, de trăitorii din ele și de neamurile mele mă mînă spre locurile copilăriei, ale bucuriilor și ale suferințelor trăite acolo, comoara cea de preț a viețuirii mele în România vreme de 60 de ani, pînă la timpul înstrăinării acum 18 ani. Parcă o prăpastie fără fund mi-a despărțit viața în 1985, mai adîncăși mai lată decît prăpastia închisorilor. Poate pentru că, fie și în închisoare, viața mea se petrecea în pămîntul țării.”

Toată viața Părintele Gheorghe Calciu a fost o măsură a curajului, a rugăciunii și a grijii pentru alții. În persoana sa se simțea, după mărturiile atîtora, prezența lui Dumnezeu. A fost unul din cei mai mari duhovnici ai Bisericii noastre: un suflet tînăr, cald și foarte deschis, un om cu adevărat frumos, cu minte sclipitoare și privire adîncă, smerit, dar și aspru la nevoie, cu darul de a aduna oamenii în jurul său, mai ales pe tineri. Un om trăind ca o jertfă continuă întru Hristos, cu o deosebită putere a rugăciunii, prin care mulți bolnavi și-au găsit alinarea, mulțirătăciți s-au întors la Biserică, s-au împăcat certuri, s-au reunit familii, s-au rezolvat situații disperate. La spovedanie îngenunchea cu cel spovedit și se ruga cu el, dăruindu-i nu numai iertare, dar și putere de a lupta împotriva păcatului.

La Spitalul Militar din București, monahiile Paraschiva și Mihaela mărturisesc că o lună de zile, cît au stat lîngă Sfinția sa, n-a cerut calmante, nu s-a plîns că-l doare ceva, fața nu i s-a crispat și nu s-a încruntat, dimpotrivă, ele au simțit nevoie de dragostea lui, ca și cum ele erau cele bolnave. Și aproape seară de seară, în ultimele două săptămîni petrecute la spital, Părintele, susținut de două persoane, cerceta pe bolnavii din secție. Era un om care uita de suferința sa, un înger în trup. Și acolo a vindecat o femeie stăpînită de duhuri rele de teamă, cu o simplă rugăciune improvizată.

La Spitalul Militar, la patul său au venit Bartolomeu Anania și Arsenie Papacioc, apoi Patriarhul Teoctist. A dorit să fie înmormîntat în România, acasă, în mijlocul neamului pe care l-a iubit atît de mult și pentru mîntuirea căruia a pătimit ca puțini dintre martirii credinței.

La Spitalul Fairfax din Virginia, America, diaconul care în a patra noapte îi citea Psaltirea, a spus că în timp ce-i citea o catismă,avăzut fața Părintelui strălucind ”ca în icoane”. Tot în a patra zi, cînd cei adunați la patul său cîntau un psalm, mîna Părintelui adormit a început să facă semnul crucii peste trup, complet necoordonat și involuntar. Apoi s-a trezit și i-a privit cu niște ochi care se vedea că au fost pătrunși de lumina necreată a lui Dumne­zeu. După terminarea rugăciunii, Maria Rosana, aplecîndu-se să-i șteargă fruntea, a spus că fațaPărintelui miroase a tămîie. În a cincea zi, numărul celulelor din sînge scăzuse sub numărul-limită al unei persoane decedate, dar Părintele trăia!

Marți, pe 21 noiembrie, de sărbătoarea Intrării în Biserică a Maicii Domnului, Părintele Calciu și-a dat ultima suflare. Ceruse să fie înmormîntat cu veșmintele preoțești cumpărate din România.

Anii de exil au fost mai grei, a mărturisit Părintele, decît anii de tortură prin pușcării. Și, prigonit pînă în ultima clipă a vieții sale, i s-a comunicat interzicerea înmormîntării la mănăstirea PetruVodă, unde dorise să odihnească.

Prin viața sa, Părintele Gheorghe Calciu a biruit comunismul lui Ceaușescu, a biruit reeducarea de la Pitești și Aiud, materialismul și ateismul, indiferentismul și comoditatea zilelor noastre, bazate pe autonomismul drepturilor omului, ridicîndu-se la statura celor mai mari mărturisitori ai Creștinătății. Poate singură viața de mărturisitor a Părintelui Calciu a scos Biserica Ortodoxă Română din rușinea colaboraționismului cu regimul comunist.

Părintele Gheorghe Calciu a fost un sfînt, un mare sfînt. A știut cînd și unde îi va fi sfîrșitul, și cum. Prin viața și învățăturile sale, el ne-a lăsat mesajul că trăirea în Hristos e singura soluție spirituală pentru vremurile noastre și a demonstrat prin jertfa și suferința sa că celui ce rămîne neclintit în credința ortodoxă, nici o dictatură, opresiune, Securitate, boală, nici diavolul n-au ce să-i facă.

Prin Părintele Gheorghe Calciu neamul românesc și-a îndeplinit misiunea dată lui de Dumnezeu, istoricăși divină, și s-a ridicat la înțelegerea rostului individului în cadrul neamului și al neamului în cadrul Bisericii.

Curajul, inițiativa, bărbăția, mila, răbdarea, blîndețea, iertarea, iubirea sînt virtuți pe care le-a lucrat din această înaltă conștiință de viață,că are un har de la Duhul Sfînt și are de îndeplinit o misiune, aceea de preot. El s-a ridicat la înălțimea unui ”om nou”, în care au viat toate virtuțile sufletului omenesc și toate calitățile sădite de Dumnezeu în neamul nostru.

”De mi-ar da cineva, spune Părintele, puterea de a învia morții acum, eu n-aș prefera aceasta, ci lanțurile lui Pavel…

Acesta este cel mai mare har dintre toate: mai mare decît harul de a opri cursul Soarelui și al Lunii, mai mare decît harul de a mișca Pămîntul, mai mare decît harul de a stăpîni demonii și a-i alunga… Nu doară de aceea e bine a fi legat pentru Hristos, pentru că faptul acesta ne-ar procura Împărăția Cerurilor, ci pentru că suferim pentru Hristos.”

II.  LUPTA PENTRU APĂRAREA DREPTEI CREDINȚE, PĂSTRAREA ADEVĂRULUI MÎNTUITOR, DEVENIND BINEFĂCĂTOR AL BISERICII

Toată viața Părintelui Calciu a fost o luptă pentru apărarea dreptei credințe, pentru păstrarea Adevărului mîntuitor, pentru trezirea în elevii săi, în tineret în general și în credincioși, a dragostei pentru Biserica Ortodoxăși pentru neamul românesc. Dacă Părintele n-ar fi luptat deschis, în societate, pentru credință, ci doar în sufletul său, n-ar fi avut o viață de suferință și jertfă. Dar el n-a conceput că poate separa mîntuirea sa de mîntuirea neamului său, credința sa de credința celorlalți credincioși ortodocși, nici evlavia sa de aceea a Bisericii. El a socotit, după propriile cuvinte, că ”există datoria de a apăra credința și Biserica și de a protesta atunci cînd silnicia încalcă libertatea noastră spirituală.”

De aceea, cu luciditatea care l-a caracterizat toată viața, Părintele Calciu a socotit pușcăriile politice comuniste un experiment satanic, un spațiu unde s-a dat lupta între bine șirău, între credință și duhul sclavizării omului, între mîntuire și pierzanie, între satana și libertatea umană. Și, dacă a ieșit de acolo învingător, a mărturisit că ”În închisoare, fără Dumnezeu, fără rugăciune, fără iertare, nu puteai să supraviețuiești.” ”Prin rugtăciune mă linișteam sufletește, nu mă temeam, rezistam la tot ce se întîmpla cu mine. Fără rugăciune n-aș fi rezistat, aș fi înnebunit cu siguranță.”

Iar rugăciunea este sufletul Bisericii, actul ei central, izvorul și împlinirea ei. De aceea, ca să fie întru Bisericăși cînd era izolat la Zarcă sau la Casimca, îșifăcea rugăciunile personale către Mîntuitorul, Maica Domnului și Sfîntul Gheorghe, iar dimineața spunea rugăciunile ”Împărate Ceresc”, ”Sfinte Dumnezeule” și ”Tatăl Nostru”, ca să intre în comunitate de rugăciune cu oamenii care se rugau în toatățara. ”La fel și cînd făceam Liturghia, știam că sînt în comunitate liturgică cu ceilalți”, adică este în Biserică, sepăstrează în Duhul și Adevărul Bisericii.

Spunea Părintele: ”Lotul nostru al creștinilor este suferința. Să nu fugim de ea. Însă în această lume trebuie să afirmăm adevărul.” Iar acest adevăr era pentru el adevărul lui Hristos, cel care întemeiază Biserica Lui și libertatea omului. În numele acestui adevăr și pentru a afirma Biserica pînăși în hrubele de la 7 metri sub pămînt ale Casimcăi, unde era izolat în frig și în întuneric, primind mîncare la trei zile o dată,Părintele postea miercurea și vinerea, bînd pînă seara numai apă.

La Aiud slujea în fiecare duminică Sfînta Liturghie. Pe pîine desena cu un bețișor Agnețul (pe pîinea pe care n-o mînca vineri, că postea, o mînca sîmbătă, și pe cea de sîmbătă o folosea duminica la Liturghie).

În a doua perioadă de închisoare a avut un program care-i permitea să se roage mult. ”Cînd făceam rugăciunea, nu mai țineam cont de nimic. Dacă intra gardianul sau ofițerul, mă ridicam în picioare și continuam rugăciunea în gînd.” Rar le răspundea, mai ales le zicea: ”nu pot vorbi cu dumneavoastră, pentru că sînt în rugăciune. Fac Liturghia.” ”Cred totușică m-am rugat mai puternic în anchetă, cînd trebuia să tac șisă am tărie, decît în celulă.” La anchetă, pericolul îi solicita ființa integral.

Și cînd a văzut că prietenii săi, pe care-i socotea mai buni decît el, mor unul după altul și el încă e viu, a socotit că viața nu-i mai aparține, ci o datorează lui Hristos, pentru propagarea învățăturii Căruia în lume trebuia să facă totul, pînă la capăt, indiferent cît de dure și nepotrivite ar fi condițiile.

În 1973 a fost preoțit și a început o acțiune de respiritualizare a vieții bisericești, ceea ce în epocă însemna un curaj nebunesc. ”Începînd cu anul 1975, scrie Părintele, acțiunea mea prinde contur. Introduc discuții libere cu elevii la orele de duhovnicie, uneori chiar la orele de curs, pornind de la un citat biblic sau de la un fapt de viață. Îi chem la mici acțiuni de mortificare a instinctelor, la post, la rugăciune și la meditație religioasă, la abstinență, la cîte o săptămînă de exerciții spirituale, îndeosebi în perioada posturilor mari.”

Vara făcea excursii cu elevii la mănăstiri, la schituri, la muzee, pentru răspîndirea și întărirea credinței. În tren, în autobuz, cîntau imne religioase, atrăgînd atenția și admirația oamenilor, care se bucurau de curajul copiilor. În perioadele de munci agricole, duminicile șisărbătorile, a refuzat să meargă cu copiii la cîmp și se duceau la biserică. Prin sat, pînă la biserică, cîntau cîntece religioase. Efectul a fost extraordinar: oamenii au venit în masă la biserică. Pe cei care nu fuseseră, elevii umblau prin sat și-i chemau.

”În prima jumătate a anului 1976 cerusem în scris să nu se mai trimită ca reprezentanți în străinătate ai Bisericii Ortodoxe Române preoți inculți sau agenți informatori ai Securității, ci oameni de culturăși nepătați ca linie morală, ceea ce a stîrnit o furie generală împotriva mea.” Telefoanele de amenințare, ”care durau de vreo doi ani, au devenit tot mai frecvente și mai dure. Ele erau mereu adresate mie, soției și chiar fiului meu și conțineau amenințări care mergeau de la bătaie pînă la distrugerea noastră totală.”

În mai 1978 este scos din funcția de profesor la Seminar, din cauza predicilor în care a combătut ateismul și materialismul și a protestat împotriva dărîmării bisericilor. Întrebat de părintele director ce-a cîștigat prin asta, Părintele Calciu a răspuns: ”Sînt sigur că măcar două lucruri. Întîi, sînt convins că nu se vor mai dărîma biserici. Se vor teme, pentru că preoții buni vor ști de acum că se poate protesta. (…) S-a stabilit definitiv, deși încă nu absolut, în conștiința preoțimii române, a generației tinere, că există datoria de a apăra credința și Biserica și de a protesta atunci cînd silnicia încalcă libertatea noastră spirituală.”

Pentru că Părintele a crezut că Biserica trebuie să revendice lumea, fiindcă destinația lumii e aceea de a deveni Biserică. În măsura în care Biserica renunță la misiunea ei de a transforma lumea după modelul euharistic în care pîinea și vinul sînt transformate în Ttrupul și Sîngele Domnului, lumea își împlinește ”misiunea” ei distructivă, aceea de a transforma Biserica în lume. Căci lumea își ratează destinul în măsura în care Biserica și l-a ratat mai întîi. Or, ca să fie auzită, Biserica trebuie să-și formuleze cerințele în spațiul public, în această lume decreștinatăși ostilă lui Dumnezeu. Pentru a fi auzită, trebuie să vorbească pe limba ei, nu pe limba lumii, să vorbească despre adevărul omului, despre viață și despre moarte, despre lucrurile fundamentale, despre slava lui Dumnezeu.

În perioada de prigoană comunistă a credinței, Părintele Calciu citea Biblia cu elevii și studenții, făcea rugăciuni comune, aducea în întunericul ateist și vrăjmaș omului și vieții lumina Evangheliei și a Adevărului celui viu. Și acești tineri, mințiți și deturnați de la aspirația lor spre o viață frumoasăși autentică, au primit cunoașterea adevărului și a dreptății, au cunoscut că Duhul lui Dumnezeu lucrează în ei, că sînt chip al lui Dumnezeu, că sensul vieții este realizarea asemănării cu El. InfluențaPărintelui asupra acestor tineri, cognitivăși duhovnicească, a fost extraordinară.

Ca profesor la Facultatea de Teologie, ”era important pentru mine, scrie Părintele, să scot din sufletul copilului chemarea lui Dumnezeu care zăcea acolo ascunsă.” Îi îndemna să aducă la biserică studenți și de la alte facultăți, și numărul lor creștea tot mai mult. Acestor tineri dezorientați, incapabili să vadă lumina spirituală, le-a dăruit un suflu de viață nou, care a scos din adîncul sufletelor lor chemarea pe care fiecare om o are spre adevăr și spre libertate interioară. Cele ”Șapte cuvinte către tineri”, predici ținute în fața lor la biserica Radu Vodă, cuprind probleme etern valabile pentru sufletul omenesc.

Prima predică a alertat extraordinar autoritățile, pentru că viza independența și libertatea sufletului uman și mai ales al tînărului. Părintele punea în lumină faptul că fiecare om este chip al lui Dumnezeu șică acest chip ne îndreptățește la cunoaștere, și cunoscînd spiritul și materia, binele și răul, nu mai ești o rotiță într-un angrenaj, ci o persoană, adică o ființă dotată cu libertate. Libertatea îțidă responsabilitate, iar responsabilitatea pentru o decizie îțidă demnitate hristică.

De aici, îndemnul la rugăciune, făcut într-un timp cînd Biserica pierduse puterea de a o impune chiar la un seminar teologic! În grija sa pentru dăinuirea Bisericii și a neamului, Părintele a afirmat cu tărie toată viațacă, dacă este ceva care ne apărățara și ființa, aceasta este rugăciunea. Și a scris: ”Să nu faceți rugăciune de rutină. Puneți în mișcare sufletul. Mișcați inima. Umpleți-vă de fiorul rugăciunii. Îndemn: < Învățațisă vă rugați! Vă rog să citiți Sfînta Scriptură.>” Sau: ”Soluția noastră este rugăciunea, postul, mărturisirea păcatelor și iarăși rugăciunea.” ”Rămîneți în societate”, scria Părintele, în societate, pentru că Biserica sîntem noi toți, ”luptați, rugați-vă, și Dumnezeu vă va salva”. Și: ”Nu vă încredeți justiției umane. Ci mergeți pe iubirea lui Dumnezeu.”

Cînd s-a dărîmat Biserica Enei, și nici un reprezentant al Bisericii n-a protestat, nu și-a exprimat nici un regret, nici un comentariu, de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic, un singur om a vorbit: preotul Gheorghe Calciu. În biserica Radu Vodă, în fața elevilor, el și-a exprimat stupoarea în fața acestui act barbar și durerea că nici un om al Bisericii nu a zis NU. A primit telefoane de amenințare, dar nu a cedat. Pe 30 ianuarie 1978, la Catedrala Patriarhală, a predicat împotriva ateismului și materialismului. Efectul asupra credincioșilor a fost extraordinar. I s-a interzis să mai predice la Catedrala Patriarhală, după cum episcopul a interzis șisă se facă parastasul de un an pentru elevii morți la cutremurul din martie 1977. Dar Părintele Calciu a trecut peste interdicție și a făcut cu elevii procesiune cu imne religioase pînă la morminte. Era un act de curaj creștin extraordinar. Era o biruință asupra sentimentului de spaimăși a instinctului de conservare: elevii au uitat de teroare și au cîntat ”Sfinte Dumnezeule”. Părintele a fost acuzat de propagandă religioasă în incinta Seminarului Teologic!

Pe 6 martie a anunțat un nou ciclu de predici adresate tinerilor, despre libertatea credinței, combaterea ateismului și materialismului și protestul împotriva dărîmării bisericilor. Scopul era trezirea unui spirit de opoziție în tineretul Capitalei, credincios și patriot, și în toți tinerii, nu numai în cei ce cred. Atitudinea Părintelui avea caracterul unui trăznet, fiind vecină cu nebunia (desigur, nebunia pentru Hristos pentru noi, clinică pentru cei obedienți regimului): un preot afirma că oficialitatea statului greșește în ideologia ei! Și chema pe toți tinerii la Biserica lui Hristos!

Primul cuvînt a avut un efect ieșit din comun. Dirigintele clasei a III-a le-a interzis elevilor să-l audieze, le-a confiscat predica și i-a amenințat cu eliminarea, l-a declarat pe Gheorghe Calciu nebun, fals pios, insubordonat față de putere.

Pe 9 martie are loc o nouă judecare a Părintelui Calciu, la care iau parte corpul profesoral, consilierul cultural, personalități din Departamentul episcopal. Dar pe 15 martie rostește al doilea cuvînt către tineri: ”Să zidim biserici!”, iar pe 22 martie, al treilea, intitulat ”Cer șipămînt”. Asistența numeroasă este mișcată pînă în adîncul sufletului. Urmează pe 29 martie ”Credința și prietenia”, iar pe 5 aprilie, ”Preoția și suferința umană”.

Pe 10 aprilie are loc o ședință de judecare a Părintelui, și acesta îndrăznește să ia apărarea credinței, a Bisericii, a adevărului, spunînd: ”Cine nu îi cheamă pe toți oamenii la mîntuire, Îl crucifică încă o dată pe Iisus!” Și notează după asta: ”Dar ce rușine! Cîtă lașitate și incorectitudine! Dacă aceștia sînt dascălii viitorilor preoți, cum vor putea fi elevii lor? De unde să învețe acești copii credința, sacrificiul și devotamentul? De unde cinstea și curajul?”

Pe 12 aprilie rostește al șaselea cuvînt: ”Despre moarte și înviere”, pe treptele bisericii. Urmează amenințări și teroare, pentru el și pentru elevi. Îi declară directorului: ”Protestez, părinte director! Cred că în întreaga istorie a lumii și pe întreg spațiul geografic, sîntem singura școală de teologie în care rugăciunea este interzisă!” Iar elevilor le spune: ”Să nu uitați ceea ce am vrut să fac din voi: preoți ai lui Hristos, secerători ai lanului pentru Împărăția lui Dumnezeu. Și mai ales, să nu uitațică nu vorbele, ci și faptele și sîngele și suferința pecetluiesc Adevărul și-l fac să biruie!”

Cele ”Șapte cuvinte către tineri” dovedesc adînca preocupare pentru luminarea spirituală a tinerilor, grija Părintelui Calciu pentru viața sufletului lor. Și toate eseurile și articolele lui izvorăsc din aceeași dragoste și preocupare pentru mîntuirea semenilor și sînt chemări stăruitoare la credință, la demnitate, la iubire, la îndumnezeire, chemări ale unui om care realizînd el însuși aceste virtuți, a vorbit cu autoritate și cu putere de convingere.

Bine informat și cu o sclipitoare inteligență,Părintele a dus teologia în discutarea subtilităților științei moderne, pe care le confruntă cu Biblia. Însetat de cunoaștere, cu o deosebită lărgime a viziunii și a spiritului, a susținut că orice adevărată cunoaștere nu duce decît la Dumnezeu, la adevărurile credinței și ale Bibliei. Împotriva materialismului șia raționalității pozitiviste a vremii noastre, în cadrul dialogului dintre știință și religie, susținînd creaționismul împotriva darwinismului, a arătat că ordinea lumii este spirituală, nu materială.

Securitatea începe să-l terorizeze, să-i amenințe familia și încearcă să-l compromită în fața Occidentului. Părăsit de slujitorii Bisericii, Părintele Calciu este sprijinit de seminariști, de studenți, de intelectuali sau de credincioși simpli, care constituie un ”Comitet pentru ocrotirea Părintelui Calciu”, care adresează la 1 octombrie 1978 Patriarhului României, prin intermediul ”Europei libere”, o scrisoare dechisă, foarte curajoasăși dîrză. În ciuda solidaritățiicu părintele în țarăși în străinătate, este arestat pe 10 martie 1979.

Expulzat din țară după eliberare, calvarul Părintelui nu ia sfîrșit: ”Eu am fost expulzat și din țarăși din Biserică. Dar, venind în America, nu mi-a tihnit nici somnul, nici mîncarea. Am protestat la posturile de radio din străinătate, am călătorit prin lume vorbind de suferințele Bisericii noastre, am fost audiat de trei ori în Congresul American, am fost primit de doi președinți de ziua drepturilor omului – Reagan și Bush tatăl –, am organizat demonstrațiiîn fața Casei Albe și a Congresului și, mai mult decît orice, am stat închis 21 de ani, din care un an în domiciliu obligatoriu cu toată familia mea, fiind păzit de 45 de agenți ai Securității, ostași și polițiști, ziua și noaptea. Nu port nici un fel de ranchiună nimănui , ierarhi, preoți, angajați ai Patriarhiei, securiști sau gardieni. Dumnezeu i-a pus în jurul meu pentru ispășirea păcatelor mele și pentru a-mi arăta puterea Lui și pentru a mă face să înțeleg că nimic nu am fost și nimic nu sînt nici acum. Dar nu voi închide gura mea niciodată, atunci cînd este vorba de adevăr.”

La biserica ”Sfînta Cruce” din Washington, pe care a scos-o din datorii și a îngrijit-o, a făcut, prin purtarea și slujbele sale, să se adune tot mai multe familii, iar mulțisă-șigăsească acolo credința și lumina în viață. Biserica a devenit un cămin drag, un loc al nădejdii și al învierii sufletești, pentru că Părintele avea o dragoste unică pentru fiecare, care pătrundea pînă în adîncurile sufletului. Cu smerenia și nejudecarea împăca certurile, cu jertfa și munca necontenită ajuta trupește și sufletește pe toți cei în nevoi. Biserica sa devenise, ca șimănăstirile din țară, un loc de pelerinaj, de regăsire a sufletelor, a speranțelor, a căldurii credinței, iar Părintele, ca marii duhovnici ortodocși, lumina ca un sfînt și crea o atmosferă miraculoasă, cu totul diferită de zarva și împrăștierea zgomotoasă a metropolei americane.

Cînd putea, Părintele făcea pelerinaje la mănăstirile ortodoxe din America, îndruma, slujea și ajuta. Tot timpul era în osteneală, cu toată vîrsta înaintată, îngrijindu-se de mîntuirea sufletelor, de săraci sau bolnavi sau bătrîni, muncind zilnic pînă după miezul nopții, spovedind, împărtășind, botezînd, cununînd, sfătuind, convertind.

Sfînta Liturghie o făcea cu multă evlavie, era tot timpul în Duhul lui Dumnezeu, revărsînd pacea în sufletul fiilor săi duhovnicești. Era o icoană vie a preotului dăruit în întregime lui Dumnezeu și oamenilor. ”Fiindcă trebuie să crezi în oameni”, scrie Părintele. În semenii lui și-a ancorat credința și numai prin ei și cu ei a considerat că se poate ridica la Dumnezeu; căci semenul a fost socotit de el ”prietenul și prima treaptă spre cer.”

Dar cu durere constatăși după 1989 că ”Toată lumea asta este satanică. Toată lumea!” și este adînc îngrijorat de necredința tinerilor, iar în Comunitatea Europeană vede un pericol pentru Biserică. De aceea, spune Părintele, ”Opoziția noastră față de Uniunea Europeană să fie credința, păstrarea valorilor naționale, a sufletului românesc.” Pentru că ”Toate marile trădări față de Biserică, față de popor, renunțările la valori, toate sînt păcate împotriva neamului.” Mîntuirea, afirmă Părintele, – și a întărit afirmația cu toată viața sa de jertfăși suferință – nu ți-o asiguri decît în cadrul neamului tău, prin ceea ce a pus Dumnezeu specific în el și în tine. Biserica neamului trebuie apărată de ecumenism, care este de esență masonică, iar ”masoneria, spune Părintele, e o acțiune demonică!”

Cu aceeași îngrijorare se ridică Părintele Calciu și împotriva corupției și compromisului din sînul Bisericii noastre și indică drept salvare idealul călugăresc, considerînd că prin ei ”Dumnezeu are grijă de țara noastră” șică „într-adevăr, monahismul ține lumea asta.” Într-o scrisoare către Ioanichie Bălan, spune: ”Și eu mă rog lui Dumnezeu pentru țara și neamul nostru, pentru unirea bisericilor lui Hristos, pentru pacea a toată lumea și pentru sporirea vieții duhovnicești în țara noastrăși, mai ales, pentru monahi îmbunătățiți, preoți sfinți și ierarhi asemenea Apostolilor lui Hristos și asemenea Sfinților Părinți ai Bisericii creștine.”

Singura putere care poate salva lumea noastră este, în concepția Părintelui, Biserica, adevărul lui Hristos, și acestea trebuie apărate de orice factor distructiv. ”Persecutarea // de către masonerie,n.n.// a Bisericii (…), ridicarea copiilor împotriva părinților și a educatorilor, în numele dezvoltării naturale și libere a copilului, au dus la distrugerea ființei umane, a familiei, a valorilor creștine și la creșterea înspăimîntătoare a criminalității în rîndurile populației școlare, plus ignoranța cea mai crasă care domnește printre școlari”, scrie Părintele. Și, convins că ”vizionarii creștini înțeleg infinit mai mult decît oamenii de știință”, vituperează noile orientări așa-zis spirituale ale lumii, în numele adevărului hristic și al valorilor spirituale ale Bisericii creștine: ”De unde confuzia valorilor morale? De unde subminarea tradițiilor sănătoase care au asigurat durata națiunilor prin secole? Cine are interesul, chiar în sînul propriei națiuni, să înceapă demolarea sănătății ei morale și biologice prin proclamarea drepturilor nelimitate ale omului, în sensul libertății antisociale a individului?

Din ce în ce se conturează în mintea noastră ideea că nimic nu este întîmplător, că distrugerea familiei, a Bisericii, democrația tot mai aberantă din corpul mistic al lui Hristos, proclamarea deviaților sexuali drept minoritate cu drepturi absolute, fără de care o țară mică nu poate fi admisă în marile organisme internaționale, disprețul pentru majoritatea uriașă a oamenilor care trăiesc normal și care nu reprezintă nimic pentru legislatorii universului, tocmai pentru că sînt normali, este consecința unui grup care conduce lumea în secret, care are un centru de gîndire internațional și al cărei scop este distrugerea unei culturi creștine, cu toate valorile ei morale și religioase, prin introducerea confuziei și anarhismului intelectual și moral în inima tineretului națiunilor.”

Părintele Gheorghe Calciu n-a crezut pentru a înțelege, ci pentru a fi viu și pentru a avea ”viață de prisosit” (Ioan, 10,10), pentru ca adevărul credinței să fie viu, nu doar inteligibil.

Ca preot, prin Sfînta Liturghie a lucrat asupra sufletului poporului român, pentru că a avut conștiințacă prin Hristos, trăit de o persoană în întregime adevărată, poate reda demnitatea poporului român, chemîndu-l spre aceasta, clădindu-l duhovnicește spre aceasta. Iar restaurarea României trebuie să vină de la Biserică, deoarece aici se rostește cuvîntul adevărului, cuvîntul care întemeiază, care numește, care lucrează, cuvîntul viu, cuvîntul slujitor, care ne aduce la prezența în noi a lui Hristos.

III. MĂRTURISIREA NEÎNFRICATĂ A DREPTEI CREDINȚE ÎN FAȚA ORICĂREI AMENINȚĂRI, INDIFERENT DACĂ ATRAGE MOARTEA SAU EXILUL, ÎNCHISOAREA SAU ALTE SUPLICII

Poate că, în cea mai mare măsură,Părintele Calciu se definește prin curaj, prin teama învinsă, printr-o îndrăzneală ce frizează nebunia, nebunia pentru Hristos. Dar curajul său, de atîtea ori uluitor, n-avea nimic epatant, nimic exterior, demonstrativ: nu apărea decît pentru lucrurile pe care le socotea esențiale: apărarea Bisericii, a credinței, a demnității și libertății umane. Acest curaj nu poate fi înțeles decît în originea lui, în izvorul lui: dragostea hristică, iubirea aproapelui pînă la sacrificiu, pînă la moarte. Iar această iubire, la rîndul ei, este aprinsă de credința lui în Hristos, de dorința de a aduce la mîntuire cît mai mulți oameni, neamul lui românesc mai ales. De aceea, de cîte ori iei cunoștință de vreo faptă de-a Părintelui, nu știi cee mai mare în ea: curajul, dragostea, credința, dăruirea dintr-o dată a întregii vieți, iluminarea gîndului jertfei, libertatea duhului.

Și, contemplîndu-i viața de la început pînă la sfîrșit, îți dai seama că suferința, truda, jertfa lui continuă nu sînt întîmplătoare, ci consecințe directe ale iubirii, credinței și demnității sale hristice. Într-o lume alienată, atee, materialistă, în curs de sclavizare prin minciunăși obscurantism, prin înșelare și oprimare, în care forțe satanice vor să distrugă libertatea și demnitatea chipului sădit de Dumnezeu în om, afirmarea adevărului nu-l putea duce decît la suferință perpetuă, la înfruntarea pe viață și pe moarte cu forțele răului și ale distrugerii omului.

De la începutul detențiilor în infernul gulagului comunist, Părintele, ca atîți alți martiri, și-a pus problema sensului suferinței. Și a înțeles că în România, și nu numai aici, era o luptă între Dumnezeu și diavol, care se dădea în inima fiecăruia, șică suferă, el și camarazii lui, pentru tot neamul românesc, pentru mîntuirea lui. Dus din închisoare în închisoare, ca să nu se știe unde este, torturat, terorizat, ținut în frig și în întuneric, batjocorit și înspăimîntat, văzînd clar că se intenționează exterminarea sa, văzîndu-și tovarășii de suferință murind de chinuri, epuizare și boli, Părintele a înțeles că viața sa este un dar al lui Hristos, care dorește să facă ceva anume cu ea. Șia răspuns acestei dorințe din toate puterile lui și, de multe ori, dincolo de puterile lui.

Părintele Calciu a trecut prin sinistra, infernala reeducare de la Pitești. Din cauza bătăilor, ajunsese într-o stare de prostrație, nu mai putea nici să se roage, era bîntuit de gîndul sinuciderii, ca și alți tovarăși de suferință,cărora moartea li se părea cea mai mare binefacere ce li se poate întîmpla. Dar s-a ridicat din iadul apostaziei și al satanizării în mod desăvîrșit și a înfruntat cu putere ultima reeducare, cea de la Aiud.

Apoi, la Jilava, și-a regăsit hotărîrea de a rezista, fără de care ar fi înnebunit și și-ar fi pierdut omenia și mîntuirea. Aici a început biruința asupra diavolului și revenirea la adevărurile de credință cu orice preț, pînă dincolo de puterea de suportabilitate, pentru ca Hristos să trăiască iarăși în el și în ceilalți, și acolo, la Casimcă, izolat în întuneric și în frig, sub pămînt, a simțit din plin, după propria-i mărturisire, prezența lui Dumnezeu.

Scos din Casimcă pentru un proces al unui fost coleg de la Medicină,a mărturisit cu foarte mult curaj, periclitîndu-și iar viața, despre condițiile de exterminare de acolo.

În prima perioadă de închisoare a făcut 15 ani, apoi i s-a fixat domiciliu obligatoriu în Bărăgan, în condiții de totală sărăcie și primitivitate. După prima eliberare, Părintele Calciu era profesor de franceză, dar suferea în inima sa, pentru că în închisoare promisese că, dacă va scăpa de acolo, se va preoți. Ajutat de Patriarhul Iustinian, a putut intra la și termina Teologia și a devenit preot profesor la Seminarul Facultății de Teologie din București.

”Mai întîi, scrie Părintele, aveam datoria, ca teolog, de a adresa tot mai intens și mai imperativ tineretului, pentru a-l chema la Iisus, necesitatea afirmării adevărurilor dumnezeiești absolute în fața propagandei așa-numit ateist-științifice.” Chiar și numai a face un cerc de meditație religioasăși rugăciune, la început, de a deprinde pe elevi cu postul și cu exerciții de mortificare, de a refuza munca patriotică duminica și în zilele de sărbători creștine, de a cînta în tren și autobuz cu elevii imne religioase, era de o mare îndrăzneală într-o societate care pedepsea foarte dur orice abatere de la propaganda ateistă comunistă, însemnînd expunerea scontată la represalii.

Începînd cele ”Șapte cuvinte către tineri”, scrie Părintele, era ”ca și cum m-aș fi aruncat cu capul într-o prăpastie”, pentru că la Seminar adevărurile de credință se predau rutinier, atenuate de orientarea spre valorile mundane, iar el încerca pentru prima dată să ajungă la inima tinerilor, să-i scoată din amorțeală, din afirmarea convențională a credinței. De-a lungul săptămînilor celor șapte predici, a fost amenințat, el și familia; Securitatea i-a închis biserica, iar el a predicat în curte, pe trepte; i s-a încuiat poarta Seminarului, dar tinerii au sărit pe ferestre și peste ziduri, ca să audă cuvîntul adevărului dumnezeiesc. Toată societatea comunistă, colegii, Departamentul Cultelor, ierarhii erau împotriva lui. Și totuși a predicat șase săptămîni, amenințat cu moartea nu numai el, ci și soția și copilul, care trăiau într-o spaimăși tensiune continuă. Atît de iubitorul, de sensibilul, de bunul Părinte suferea imens pentru ei, dar a continuat, cu toată durerea din suflet și știind că-l paște pușcăria și chiar moartea și prăbușirea familiei sale în suferință, în lipsuri și deznădejde.

Și, într-adevăr, a fost exclus din Facultate și din Bisericăși dat în mîinile Securității. În martie 1978 este arestat și înștiințat că este condamnat la moarte, pentru a-l demoraliza și a-i frînge rezistența. Anchetatorii voiau să-l înnebunească cu întrebări repetate la nesfîrșit, și atunci, n-a mai vorbit, s-a rugat tot timpul. Și rezista 24 de ore și mai mult fără mîncare, apă, toaletă, în picioare, numai cu harul lui Dumnezeu dat prin rugăciune continuă.

După proces, a fost băgat la spitalul de nebuni de la Jilava. Aici și-a făcut program de rugăciune și de post. ”Și L-am simțit foarte aproape pe Dumnezeu, foarte aproape! (…) Mi-e dor de rugăciunea de la Jilava…” Îndemnat stăruitor de Securitate să facă cerere de grațiere, fiindcă între timp predicile sale se tipăreau clandestin, se traduseserăși în străinătate și începuseră protestele în Occident șisă vină delegații de sprijin în țară, refuză. Ar fi însemnat că se recunoaște vinovat, or Părintele tocmai asta voia: să obțină o stare de normalitate pentru Biserică, pentru credință, pentru seminariști și preoți.

Refuzul este extraordinar, nu numai de curajos, pentru un om ținut în condiții de exterminare șifără asistență duhovnicească, după care îi sîngera sufletul, dar și de jertfelnic, pentru că familia lui o ducea foarte greu, era urmărităși terorizată. Numai un om în care Hristos biruise deplin putea să refuze și cel mai mic compromis în afirmarea drepturilor credinței și ale Bisericii, mai ales că i se cerea asta și de către delegații străini și îi era pusă la cale și familia să-i ceară aceasta.

De la Jilava este mutat la Aiud, la un regim de exterminare prin frig, foame, teroare. Este izolat și stă 15 zile într-o celulă fără ferestre șifără aer, fără zeghe, cu pantalonii sfîșiați și vestonul fără nasturi, cu mîncare la 3 zile o dată. Pat era o scîndură ce se cobora seara din perete. Și totuși, în aceste condiții groaznice, ca să salveze legătura cu Biserica cea vie în sufletul său, miercurea și vinerea postea, bea numai apă.

La Aiud slujea în fiecare duminică Sfînta Liturghie cu pîinea de sîmbătă, expunîndu-se urii sălbatice a gardienilor. Mai mult decît ceea ce lor li se părea curată nebunie a cutezanței, într-o sîmbătă i s-a confiscat pîinea păstrată pentru duminicăși – lucru de un inimaginabil curaj! – a cerut de la cel mai rău gardian, secretar de partid (care-l bătea și insulta de plăcere, care-l lovea în spate dimineața cînd ducea tineta, ca s-o scape șisă-l pună să adune excrementele cu mîinile de pe jos, care nu-i lăsa decît un minut la closet pentru curățire, ca, neavînd timp, să se întoarcă în celulă cu mîinile murdare), să-i dea o bucățică de pîine, cît un cub de zahăr, ca să facă Liturghia! Și acela i-a dat o felie întreagă,fără să zică nimic, dar putea să-l omoare în bătaie pentru o asemenea îndrăznealăși insultă, mai ales că-l periclita ca funcționar al închisorii. ”Și cu pîinea aceea am făcut, cred eu, cea mai frumoasă Liturghie pe care am slujit-o vreodată, cea mai înălțătoare”, spune Părintele, îndrăznind chiar și acolo pentru mărturisirea credinței, ceea ce părea și pare și acum de neconceput.

Și, fiind pus în cele din urmă în celulă cu doi criminali, ca să-l terorizeze șisă-l omoare, ei care nu-i îngăduiau nici o mișcare fără voia lor, nici măcar la tinetă, i-au dat voie să slujească Liturghia, iar cînd Părintele s-a întors ca să spună ”Pace tuturor!”, cei doi, de care era aproape sigur că osă-l omoare pe la spate, erau în genunchi. Acestea au fost Liturghii oficiate cu riscul vieții, pentru că pentru Părintele Calciu adevărul dumnezeiesc trebuie mărturisit integral oriunde, oricînd, indiferent de enormitatea consecințelor.

Și tot la Aiud, de Paște, prin 1980 sau 1981, cînd s-au auzit clopotele Învierii, a început să cînte încet ”Hristos a înviat!” de mii de ori, și dimineața, fără să se întoarcă cu fața la perete așa cum prevedea regulamentul, a făcu un lucru pe care numai un nebun pentru Hristos ar fi cutezat să-l facă, și tot cu riscul vieții: a strigat gardianului cel rău, care-l bătea șifără motiv, adevărul central al credinței creștine: ”Hristos a înviat!”. Și, în mod de neînțeles, minunat, acela a răspuns.

Mai scrie Părintele: ”Nici eu nu sînt curajos”, deși nu cred să fi fost om mai cu desăvîrșire curajos în toată perioada comunistă a României, ”dar Dumnezeu mi-a dat posibilitatea de a îndura mai multă suferință decît ceilalți. Și asta e o binecuvîntare, suferința.” Deci, pînă la urmă,Părintele transferă asupra lui Dumnezeu virtutea curajului său, dovedind și o smerenie desăvîrșită. Și, desigur, curajul mărturisitor al Părintelui a fost credință, și credința a fost iubire, și iubirea smerenie, și pe toate le-a dobîndit printr-o de neînchipuit suferință în Hristos și pentru Hristos și neamul românesc. Și întărește Părintele: ”Cu cît sufeream mai mult, cu atît prezența Lui era mai mare în inima noastră.”

După1989, Părintele Calciu s-a ridicat iarăși în apărarea dreptei credințe, împotriva mișcărilor spiritualiste gen new age de tot felul, împotriva delăsării și convenționalismului în Biserică, a mai noului materialism și obscurantism satanist, împotriva masoneriei care vrea să distrugă Biserica și mai ales a noii erezii, ecumenismul. Pentru aceasta a fost persecutat mai departe, urmărit, defăimat, lăsat de izbeliște să muncească fizic pentru a se întreține, pînă la bătrînețe, și i s-a interzis pînășisă fie înmormîntat într-un loc drag pe care și l-a ales dinainte, în cimitirul de la mănăstirea Petru Vodă a prietenului și tovarășului de suferință Iustin Pîrvu.

Ridicîndu-se împotriva condamnării la pieire a poporului român de către cei care încercau să-i distrugă credința, iubirea de trecut, cinstea, cultul muncii, demnitatea, adevăratele lui valori, respectul pentru tradiție, Gheorghe Calciu s-a ridicat împotriva satanizării poporului român, împotriva uciderii lui Dumnezeu din suflete și a distrugerii Bisericii. Ca și atîția alți martiri, el și-a asumat suferința pentru ispășirea păcatelor neamului și pentru a spori rezistența de rugăciune a acestui popor.

Și, desigur, împarte cu alți camarazi de chin și de trăire îngerească, Costache Oprișan, Gheorghe Jimboiu, Valeriu Gafencu, Sandu Tudor, Virgil Maxim, Marin Naidim, umbra de uitare aruncată asupra lor de cei care refuză să-i canonizeze, uitînd sau nevoind săștie că pe jertfa lor neprihănită mai are încă putere de dăinuire poporul român. Pentru necanonizarea atîtor martiri din închisori, scrie Părintele, ”ierarhia va răspunde în fața lui Dumnezeu!”, iar ”Biserica își reneagă propria ei comoară.”

IV. DARUL FACERII DE MINUNI

Ca trăitor a ceea ce scrie și mult mai mult decît a ceea ce a scris, Părintele Calciu mărturisește cu puterea celui ce s-a dăruit fără rest misiunii îndumnezeitore încredințate lui: ”Minunea cea mare este să-L cunoaștem pe Dum-nezeu. Dacă-L chemăm cu toată puterea, Dumnezeu ni Se revelează, ni Se face cunoscut. Căutați în adîncul inimii voastre și-L vețigăsi acolo pe Dumnezeu. Strigați din toată inima și Dumnezeu vă va răspunde și minuni se vor face în sufletul vostru și duhul vostru se va limpezi, ochiul se va deschide și veți vedea adevărul dumnezeiesc, care este singurul mîntuitor. Rugăciunea are atîta putere, încît poate schimba voința neschimbabilă a lui Dumnezeu.”

Dar Părintele, ca și Apostolul Pavel, nu s-a ”lăudat” decît cu suferința sa, cu puterea de a suferi mai mult decît alții, însăși pe aceasta o atribuie darului lui Dumnezeu, șică el este un rezultat al suferinței: ”Închisoarea e ca un purgatoriu care te curăță de păcate și mai ales te înalță spiritual. Niciodată n-am fost, nici măcar acum (cînd era de mult liber, n.n.), mai aproape de Dumnezeu decît am fost în închisoare!” ”Simțeam prezența lui Dumnezeu mai mult decît acum.”

La 6-7 ani, poate că Dumnezeu i-a dat un prim semn al vocației sale de a transcende lumea aceasta. Așa mic cum era, trezindu-i entuziasmul un pustnic de care a auzit la biserica din sat că a trecut o apă ca pe uscat, s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu să-l ajute să treacă desculț printr-un petec de urzici din grădină. S-a rugat și Sfîntului Nicolae și, simțind o încredere deplină,apășit în ele. ”În clipa în care am pășit în urzici, s-a întîmplat ceva:

o lumină puternică a cuprins întreaga grădină. Puteam vedea fiecare detaliu al stratului de urzici, cele care erau sub piciorul meu, ca și cele de departe. Mugurii copacilor, iarba, zarzavaturile, toate erau lîngă mine, de parcă aș fi fost în fiecare loc și nici un obiect nu arunca vreo umbră pe pămînt. Lumina străpungea totul. Nu mă mai gîndeam că aș putea fi urzicat și nici nu eram. Aveam o ma-re fericire în mine, dar nu-mi dădeam seama de ea. Parcă fusese dintotdeauna acolo. Mergeam fără săștiu, poate repede, poate încet, parcă timpul și distanțele nu mai erau.”

Cînd era închis în hruba Casimcăi, Părintele mărturisește că a ”simțit din plin prezența lui Dumnezeu.” Iar la izolare, în frig și în întuneric, într-o stare de semitrezie, a auzit vocea tatălui său strigîndu-l de trei ori pe nume. Cînd s-a eliberat, mama sa i-a spus că tatălsău îl striga de pe patul morții, și și-a dat seama că era chiar în ziua și momentul în care l-a auzit la Casimcă.

Altă dată, cînd era anchetat la Securitate și voiau să-l înnebunească, întrebîndu-l aceleași lucruri la nesfîrșit, anchetatorii schimbîndu-se des, și-a dat seama și, nemairăspunzînd, se ruga. Și prin rugăciune rezista așa 24 de ore și mai mult fără mîncare, fără apă,fără să fie scos la toaletă, în picioare, numai prin harul, simțit, al lui Dumnezeu, după cum însuși o spune.

La Jilava îșifăcuse program de post și rugăciune și se ruga aproape tot timpul. ”Și L-am simțit foarte aproape pe Dumnezeu, foarte aproape!, scrie Părintele. (…) Mi-e dor de rugăciunea de la Jilava…”

În a doua perioadă de închisoare, a avut niște semne. ”Semnele veneau atunci cînd credeam că sînt mai pierdut. Atunci Dumnezeu mă scotea. Și asta se întîmpla cu regularitate, n-a fost doar o dată sau de două ori. Cîteodată, de pildă, gardianul își schimba brusc atitudinea față de mine, și asta era mare lucru în condițiile acelea, era o adevărată minune…”

La Aiud, prin 1980 sau 1981, de Paște, cînd s-au auzit clopotele Învierii, a început să cînte încet ”Hristos a înviat!” de mii de ori. Iar dimineața, unui gardian foarte rău i-a spus, riscînd o bătaie sălbatică, ”Hristos a înviat!” și acela a răspuns ”Adevărat a înviat!”. ”Răspunsul lui m-a lovit foarte tare în inimă. (…) Și dintr-o dată celula s-a umplut de lumina aceea pe care am văzut-o și în copilărie, cînd am intrat desculț în urzici. Zidurile au dispărut, aerul rece al celulei s-a schimbat, scîndura pe care dormeam a devenit strălucitoare. Și eram foarte fericit…” Și, după ce gardianul a răspuns ”Adevărat a înviat!”, n-a mai bătut pe nimeni. Aceasta a fost o minune, după cum minune a fost că un om ca el, în prezența altor gardieni, a răspuns și nu s-a temut că-l vor pîrî. Lucrarea lui Dumnezeu s-a arătat și în alte dăți cînd, duminică de duminică slujea Liturghia în celulă, dar n-a fost bătut.

Iar altă dată, confiscîndu-i-se pîinea de sîmbătă, pe care o ținea pentru Liturghia de duminică, a cerut de la gardian și i-a spus și pentru ce. Gardianul a fost uluit de îndrăzneală, l-a apostrofat ca nebun, dar i-a adus o felie întreagă.”Și cu pîinea aceea am făcut, cred eu, cea mai frumoasă Liturghie pe care am slujit-o vreodată, cea mai înălțătoare. (…) Or, eu socotesc faptul acesta unul din lucrurile extraordinare care s-au petrecut cu mine în închisoare!”

La Aiud i-au adus într-un timp în celulă doi deținuți criminali, cărora li s-a dat puteri depline asupra Părintelui Calciu, încît nici la tinetă nu se putea duce fără voia lor. Securitatea îi pusese să-l omoare. Și totuși, acești oameni înspăimîntători și ostili credinței, i-au dat voie să oficieze Liturghia. Ei stăteau în spatele Părintelui, care se aștepta să fie omorît. Dar cînd s-a întors să spună ”Pace tuturor!”, bătrînul era îngenuncheat și tînărul a îngenuncheat și el. ”Atunci am realizat că întreaga celulă era inundată de lumină, aceeași lumină pe care o văzusem atunci, de Paști, cînd gardianul îmi răspunsese <Adevărat a înviat!>”. ”Ei mi-au adus în celulă, prin convertirea lor fulgerătoare, lumina taborică pe care Apostolii au văzut-o cînd Iisus S-a schimbat la față înaintea lor.”

În general, în a doua perioadă de închisoare a viețuit aproape călugă­rește, n-a avut ”nici o piedică la rugăciune, nici din interior, nici din afară. Pentru că nu mă interesa nimic. Cînd făceam rugăciunea, nu mai țineam cont de nimic. Dacă intra gardianul sau ofițerul, mă ridicam în picioare și continu­am rugăciunea în gînd.” Dintre sfinți, a fost ajutat de Sfîntul Gheorghe. ”Am simțit prezența lui, absolut! Am simțit că e cineva cu mine. De altfel, în aceas -tă a doua închisoare, de mai multe ori Mîntuitorul, mai mulți sfinți ai Biseri­cii noastre și unii din morții mei – mama îndeosebi – mi s-au arătat în duh și mi-au vorbit, pentru a mă mîngîia în suferința și-n singurătatea mea. (…) Și simțeam aceste cercetări în duh ca pe o binecuvîntare de la Dumnezeu.”

”Prin rugăciune mă linișteam sufletește, nu mă temeam, rezistam la tot ce se întîmpla cu mine. Fără rugăciune nu aș fi rezistat, aș fi înnebunit cu siguranță.” ”Am avut însă o ispită, și tîrziu mi-am dat seama că e o cursă de la cel rău. Am avut ispita martirajului. Și am început să mă rog ca Dumnezeu să îmi dea moartea. Era un fel de exaltare în mine… Asta a durat ceva timp, pînă cînd îngerul mi-a spus: <Nu vezi că faci un păcat?!> (…) Îngerul, nu un gînd, era îngerul. Vorbeam cu el.”

În tenebrele și iadul închisorilor cu orori aproape imposibil de imaginat , în izolarea sub pămînt, în frig și întuneric, Părintele Calciu s-a gîndit, s-a raportat, a comuniat tot timpul cu oamenii, cu neamul său. ”Fiindcă, spunea el, trebuie să crezi în oameni. Trebuie să crezi în mine, că ce m-aș face fără credința ta? De unde mi-aș mai ancora atunci propria mea credință și cum aș putea să mă ridic la Dumnezeu fără tine, prietenul și prima mea treaptă spre Cer?” De aceea, bătăile și ororile suferite de alții l-au durut mai mult decît propria sa suferință, pînă la anihilare, pînă la cea mai de jos deznădejde, atît de mare era iubirea lui pentru oameni. ”Iar cînd am ieșit de acolo, cînd Domnul S-a milostivit să ne scoată iar la lumină, <la învierea cea dintîi>(Apoc.20, 5), eram puri. Căci ne spălaseră apele adîncului și lacrimile noastre. Ne linse-seră jivinele din noi, așa cum își linge căprioara puiul nou născut. Și nu mai era nici un om pe care să-l putem sminti. Eram toți ca îngerii de puri și ca ei de incoruptibili”, ”sumbra lor suferință fiind de cea mai pură esență spirituală”.

Aici, în pușcării, în imperiul groazei, al terorii, ”în care colcăiau șerpii nebănuiți din fiecare”, ”aici am văzut sacrificiul luminos al omului pînă la Golgota și lumina taborică strălucind peste noi, și în noi, și din noi, căci Dumnezeu nu ne-a părăsit nici o clipăși îngerul de foc a stat de-a dreapta noastră, sfătuindu-ne și susținîndu-ne (…) Căci noi, păcătoșii și martirii, care ne transformam mucenicia într-o zdreanță ticăloasăși ticăloșia în lumină, noi nedemnii și sfinții, eram rațiunea de existență a îngerului păzitor.

Numai că noi nu știam asta, dar el o știa. (…)

Dar îngerul se întorcea la noi și nu știam. O, dacă am fi avut atunci, cît de cît, conștiința cît de superbi și de frumoși eram, cum scînteiam ca pietrele nestemate în plan spiritual, cu mii de fațete splendide, am fi surîs îngerului nostru și i-am fi spus: <Nu mai pleca de aici niciodată!>. Și el ar fi rămas. Și am fi făcut casă bună împreună. Numai dacă am fi întins mîna, am fi dobîndit cerul și ni s-ar fi deschis porțile raiului și am fi luat Împărăția cerurilor cu năvală.” Este aici conștiința unui om care, ascunzîndu-se smerit în numărul tovarășilor de suferință, știe că a atins sfințenia.

Și acest om, care toată viața a fost curajul însuși, curaj din iubire, curaj din credință, curaj din jertfă, curaj din har, spune cu umilință: ”nu sînt curajos, dar Dumnezeu mi-a dat posibilitatea de a îndura mai mult decît ceilalți. Și asta e o binefacere, suferința.” Și ”cu cît sufeream mai mult, cu atît prezența Lui era mai mare în inima noastră.” Vorbind despre prietenii de suferință, Părintele vorbește (și) despre el, cu simplitate, dincolo de orice tentație a mîndriei, afirmînd uneori deschis că, în lupta cu răul, ”am devenit absolut transparent pentru mine”, iar absolut transparent înseamnă absolut pur.

Ieșit din închisoare și începînd să-și scrie memoriile, și-a dat seama că a pomeni ororile și pe cei care le-au înfăptuit împotriva lui și a tovarășilor lui îl tulbură, îl aduc, într-un fel, înapoi în nelibertate. Și s-a simțit cu adevărat liber cînd s-a hotărît să nu mai pomenească numele celor care l-au torturat. Și, cum în metabolismul spiritual al Părintelui, gîndul se transforma în viață, nu numai că nu i-a pomenit, dar pe cei mai mulți i-a uitat chiar. Spune Părintele: ”Căci ultima bătălie n-a fost la Pitești. Ultima bătălie a fost în inima noastră cînd am scăpat de Pitești.”

Și, într-adevăr, Părintele s-a eliberat și de eliberarea din închisoare și nu mai purta nimic din traumatismul acesteia. Nu vorbea cu resentiment, cu mînie, ci dovedea, prin atitudinea sa binevoitoare și luminoasă, prin bucuria și dragostea care emanau din ființa sa, că s-a petrecut un miracol cu sufletul său reînviat și insuflat de Duhul lui Dumnezeu.

Mulți dintre cei care l-au cunoscut după punerea sa în libertate spun că avea puterea de a schimba sufletele oamenilor prin rugăciune sau doar prin simpla prezență și de a revărsa asupra lor pace, mîngîiere și bucurie duhovnicească. Dobîndise harul de a fi văzător cu duhul, și unui credincios i-a spus simplu că Duhul Sfînt i-a descoperit tainele aceluia șică îi vede îngerul păzitor în chip de lumină.

ViațaPărintelui Calciu a fost o măsură a curajului. A îndrăznit în cele mai cumplite împrejurări și a biruit, a biruit lumea. În persoana sa se simțea prezența lui Dumnezeu. Trăia în permanentă rugăciune și grijă pentru ceilalți, într-o permanentă relație vie cu Dumnezeu. De aici bunătatea, blîndețea, înțelepciunea, pacea, iubirea luminoasă care se revărsa din abundență din chipul său, din zîmbetul său minunat.

Sînt atîția oameni care au avut certitudinea prin dovezi că Părintelui Dumnezeu îi ascultă rugăciunea. Preotul Gheorghe Calciu a fost omul uneia din cele mai înalte măsuri duhovnicești din veacul XX. Cînd slujea, era întreg afierosit lui Dumnezeu, o icoană vie a lui Iisus Hristos Însuși. Cu deosebita putere a rugăciunii sale, Părintele a vindecat bolnavi, a readus la credință rătăciți,a împăcat certuri, a reunit familii, a rezolvat situații disperate.

La 80 de ani, postea post negru, de dimineața pînă seara. Și avea putere asupra celui necurat. La spovedanie îngenunchea și se ruga cu cel spovedit și-i dăruia putere de luptă împotriva păcatului. Iar la Chicago, spune însuși Părintele, ”cînd am slujit Liturghia pentru neamul românesc, Maica Domnului a plîns cu trei rînduri de lacrimi.”

Cei care au fost lîngă Sfinția sa la spital, în ultimele lui zile, au mărturisit că au simțit Duhul lui Dumnezeu odihnind în Părintele. N-a cerut calmante, nu s-a plîns, fața lui nu s-a încruntat, nu s-a crispat, ci a dăruit dragoste celor adunați la el acolo. Și seară de seară vizita pe bolnavii din secție. Uitase de sine, parcă nici nu mai avea trup, asemenea îngerilor. A vindecat, cu o simplă rugăciune ad-hoc, pe o femeie stăpînită de un duh de teamă, din pieptul căreia se auzeau voci. Diaconul care îi citea Psaltirea pe patul de moarte a spus că în timpul unei catisme fațaPărintelui strălucea ca în icoane. Iar cînd un cor îi cînta psalmi, la Aliluia mîna Părintelui adormit a început să fa-că singură cruce peste trup, inconștient și involuntar. Apoi, trezindu-se, în ochii săi ca din altă lume se vedea lumina necreată a lui Dumnezeu.

O femeie apropiată, Maria Rosana, aplecîndu-se să-i șteargă fruntea, a spus că fațaPărintelui miroase a tămîie. Iar dragostea lui Dumnezeu se revărsa din tot trupul și sufletul Părintelui și umplea întreaga cameră cu prezența lui Dumnezeu cel viu.

Părintele a știut cînd se va săvîrși din viață, și unde, și cum. A scris acestea în ultimele zile de spital.

Prin viața și învățăturile sale, Părintele Gheorghe Calciu ne-a lăsat mesajul că trăirea în Hristos e singura soluție spirituală pentru vremile noastre. Lupta și jertfa lui au fost pentru neamul românesc, pentru ca acesta să-și împlinească misiunea dată lui de Dumnezeu, astfel încît să nu fie osîndit judecata neamurilor.

O minune este că Părintele Calciu a devenit cu adevărat liber, atît de adevărat liber, încît la adînci bătrîneți se jertfea pentru cei în nevoie slujindu-i, era neobosit în iubirea dăruitoare, chema din iubire la credință și la libertate prin Hristos. ”Dumnezeu mi-a dat mie, dincolo de toate scăderile mele, mi-a dat această putere de a iubi. Dacă am făcut o biserică în America, am făcut-o pentru că i-am iubit pe fiecare și ei mi-au răspuns la iubire.”

”Toate sînt mofturi, un singur lucru este adevărat: relația noastră cu Dumnezeu, nemurirea sufletului nostru și ceea ce ne așteaptă dincolo de moarte.” Așa vorbește un om care L-a cunoscut pe Dumnezeu cu adevărat, cu toată ființa lui.

Părintele Calciu a avut harisma suferinței, ca și Sfîntul Luca al Crimeii: ”Dacă fac ceva, dacă sînt ceva, dacă vedeți în mine pe cineva, săștițică este datorită suferinței. Fără suferință nu am nimic!” Și, cînd a adîncit sensul ei, a văzut că Iisus ”umplea suferința noastră cu prezența Lui. Atunci am înțeles exact adîncul tîlcului acestei suferințe: Dumnezeu este prezent în noi!”, ”am înțeles că într-adevăr Hristos este Cel care suferă în noi.” ”Adevărul acesta l-am înțeles în închisoare cu inima, cu gîndul, cu sufletul: că într-adevăr Dumnezeu suferă cu cei care sînt în suferință” și deci suferința oamenilor nu-i inutilăși pierdută.

”În închisoare aveam cîteodată momente de înaltă bucurie spirituală. (…) Eram torturat, eram izolat, eram singur. (…) Nu exista nici o perspectivă de eliberare. Singura perspectivă a mea era să mor în închisoare (…) și sînt sigur că această bucurie venea din momentele de comuniune în rugăciune cu acești oameni”(din afară). ”În închisoare trăisem o viață intensă a duhului. Am atins nivele pe care nu sîntem capabili să le atingem în această lume.”

A vorbi tinerilor cu deplină afirmare a adevărului și a demnității de persoană cugetătoare, în deplină libertate a convingerilor, ca și cum România comunistă ar fi fost o lume firească, era un dar al Duhului Sfînt. Trebuia să fii insuflat cu curaj de la Duhul, ca să îndrăznești în vremi de teroare să protestezi împotriva dărîmării bisericilor, împotriva ateismului și materialismului oficial, să nu te temi de moarte.

”Mi-a dat Dumnezeu așa un har, așa bunătate din cer, ca să mă facă să uit șisă iert. Să uit șisă iert.” Șisă nu pomenească numele torționarilor săi, să-i scoată din memorie, șisă rămînă netulburat, liniștit, curat de ură, ranchiunăși supărare șisă topească totul în bucuria acceptării întîmplărilor date de Dumnezeu.

De la mama sa a învățat relația personală cu Dumnezeu. ”Mărturisesc că (…) de foarte multe ori rugăciunea mea s-a împlinit! M-am rugat pentru alții, iar rugăciunea s-a împlinit și m-am îngrozit! Ce sînt eu, ca Dumnezeu să asculte rugăciunea mea?” ”Să fiți siguri că o rugăciune stăruitoare, o chemare neîncetată către Dumnezeu primește răspuns. (…) Așa de puternică este rugăciunea lui Iisus! Ea sparge zidurile, rupe granițele, ne pune în legătură cu Dumnezeu, ne face să vedem lumea nevăzută. Nu-s halucinații, ci este adevăr.” Așa vorbește un om care a practicat această rugăciune, care a fost ocrotit la anchete de ea, care a fost iluminat de ea, un mare trăitor, nu un comentator.

”Nu așteptați minuni, cea mai adîncă relație cu Dumnezeu este aceea spirituală.Să te rogi lui Dumnezeu, să fii în prezența Lui, să ai prezența lui Dumnezeu în tine!” Să nu aștepți din afară, dar să fii într-o permanentă minune lăuntrică, în transfigurare, în Duhul viu al lui Dumnezeu. Șiașaa trăit, a suferit, a lucrat și a iubit Părintele Gheorghe Calciu.

”Rugăciunea ne luminează viața, ne aduce o dragoste nemărginită,o milă, o împăcare și acea pace a minții. Rugăciunea are puterea de a aduce toate în prezent: cele trecute și cele viitoare. Rugăciunea e dincolo de spațiu și de timp și împlinește toate.” Dovadă că Părintele a gustat încă de aici, dincolo de spațiu și timp, în etern prezent, viața veșnicăși s-a simțit împlinit în ceea ce a cerut în esență prin rugăciune: iubirea slujitoare și jertfitoare pînă la sînge și pînă la moarte, mistuind pe cel iubitor în lumina dumnezeiască.

Într-o zi, cînd slujea cu Părintele Ghiuș, ”la un moment dat am simțit ceva… M-am uitat în stînga mea //era în altar, la biserica mănăstirii Cernica, n.n.// și am văzut în colțul în care stătea Părintele cum o lumină începuse să strălucească. Lumina l-a acoperit în întregime, dar nu s-a răspîndit în restul Altarului. Era numai în jurul său. (…) Cînd Părintele Ghiuș a venit să ia Sfînta Împărtășanie, mîinile sale erau pline de lumină.” Părintele Calciu a văzut aici iarăși lumina necreată, or se știe că n-o pot vedea decît cei trăind ei înșiși în această lumină, cei cu ochii deschiși luminii de dincolo.

Prin viața și învățăturile sale, Părintele Calciu ne-a lăsat un mesaj puternic convingător că singura salvare din decăderea vremurilor noastre este trăirea în Hristos. Prin jertfa și suferința sa el a dovedit că cine rămîne neclintit în credința ortodoxă, nici o dictatură, nici o Securitate, nici o închisoare, nici diavolul n-au putere asupra lui.

Pe patul Spitalului Militar din București, Părintele Calciu a lăsat cu chip de testament: ”În tot ce faceți, să ascultați de sfatul Bisericii. Credința s-o păstrați neschimbată. Și luați seama: ca și comunismul, masoneria și ecumenismul sînt demonice, n-au nimc comun cu creștinismul. Păziți-vă de antihriștii care vor face teoria coexistenței și conviețuirii! Respingeți orice compromis! Nu vă temeți! Și nu mă uitați nici pe mine în rugăciunile sfințiilor voastre!”

V. CONCLUZII

Părintele Gheorghe Calciu ni s-a făcut nouă icoană, prezență a Duhului. El ne-a învățat să privim șisă numim realitatea, care este adevărul hristic, să nu ne temem de suferință și de moarte. El n-a pătimit pentru sine, ci pentru un popor întreg; nu s-a îngrijit doar de sufletul său, ci și de cel al unui popor întreg, pentru că devenise atît de adevărat și de transparent pentru Duhul Sfînt, încît, dată fiind legătura indestructibilă a fiecăruia cu neamul său, a implicat soarta tuturor românilor în pătimirea și iluminarea sa.

El a dat un exemplu și a chemat pe toțisă-i urmeze spiritul de jertfăși neînfricarea. Pe toți românii, dar și pe europenii care au auzit de lupta și de suferințele lui. Astfel, Părintele Calciu s-a adresat lumii întregi, și încercarea vieții lui este pilduitoare și paradigmatică pentru o întreagă lume scufundată în barbaria disprețului pentru libertatea și demnitatea omului.

El a chemat la pocăință un popor întreg, dovedind o adevărată iubire pentru acesta, o iubire în perspectiva infinită a mîntuirii, binele suprem care poate fi dorit cuiva. Părintele Calciu nu s-a mulțumit să deplîngă întunericul, minciuna, idolatria și umilirea unui popor, ci a dovedit prin viața lui de necontenită jertfăși slujire că răul poate fi învins, că oamenii se pot ridica din păcat, pot învinge frica și neputința, pot triumfa asupra uneltirilor diavolești ale mai-marilor acestei lumi și ale acestui timp – prin întoarcerea la credință, la pocăință și la Adevărul cel viu, care este Dumnezeu.

Părintele Gheorghe Calciu s-a ridicat la adevărata iubire și prețuire pentru om, pentru poporul său, pentru că L-a iubit cu adevărat pe Dumnezeu. Izvorul iubirii lui n-a fost vreo ideologie sau vreun umanism – care, pînă la urmă, toate se dovedesc vrăjmașe omului și menirii sale – ci dragostea de Dumnezeu, Cel ce a făcut pe om după chipul Său. Din această credință nestrămutatăși lucrătoare că omul este chip (și trebuie să ajungă la asemănare) al lui Dumnezeu, și-a luat puterea de a-și da viața pentru această iubire. Din trăirea pînă-n adîncul ființei sale a adevărurilor de credință ale Creștinismului Ortodox și-a dobîndit puterea jertfitoare de a chema un neam întreg la pocăință , la adevăr, la demnitate, la împotrivire minciunii șirăutății conducătorilor lumești. Căci neamul care se întoarce la credință și la adevăr este redat lui însuși, demnității și bucuriei de a trăi și este eliberat de false adevăruri și false valori și de false frici, singura frică adevăratăși ziditoare fiind aceea de Dumnezeu.

Fiindcă omul are menirea de a deveni fiu al lui Dumnezeu, neam al lui Dumnezeu și locuitor al Împărăției lui Dumnezeu. Și numai omul devenit liber prin credință poate vedea lumea așa cum este cu adevărat și cine este Dumnezeu cu adevărat. Iar Părintele Calciu, devenit liber, adică imers în miracolul existenței, receptor al acestuia, a stat tot timpul cu fața spre Dumnezeu, știind că tot ce face se petrece sub privirile lui Dumnezeu. Lui i s-a dezvăluit chipul omului așa cum este el dorit de Dumnezeu, în asemănarea firii lui cu Persoana după care a fost făcut, – ”omul cel nou, care după Dumnezeu s-a zidit întru dreptate și sfințenia adevărului” (Ef. 4, 24). Sfințenie întru care Părintele Gheorghe Calciu s-a proslăvit

«Pe luptătorul cel mai neînfricat pentru apărarea, în vremuri satanice, a dreptei credințe și a Adevărului mîntuitor, pe cel care s-a adus pe sine ardere de tot, jertfindu-se în temnițele înfricoșătoare ale comunismului, pentru demnitatea Bisericii și pentru luminarea sufletului și mîntuirea neamului românesc, pe cel care printr-o suferință neînchipuită și iubire desăvîrșită a suit treptele cerului și se roagă pentru noi, cu însuflețire să îl lăudăm zicînd: Bucură-te, Sfinte Părinte Gheorghe, apărător al Bisericii și al demnității neamului românesc!» Condacul și icosul 1

BIBLIOGRAFIE

SCRIERI ALE PĂRINTELUI GHEORGHE CALCIU APĂRUTE ÎN VOLUME

Priester Gh. Calciu, Sieben Worte an die jungen Freunde, Jon Dumitru Verlag, Muenchen, 1984

Pr. Gheorghe Calciu, Prefață la vol. D. Bacu, Pitești, ed. a II-a, Editura ”Cuvîntul Românesc”, Hamilton/Canada, 1989

Preot Gheorghe Calciu, Șapte cuvinte către tineri, ediție îngrijităși prefață de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia (Col. ”Omiletica”), București, 1996

Father Gh. Calciu, Christ Is Calling You. A Course In Catacomb Pastorship, St. Herman of Alaska Brotherhood, Platina/California, 1997

Preot Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Rugăciune și lumină mistică. Eseuri și meditații religioase, cu un cuvînt înainte de Răzvan Codrescu, Editura Dacia (Col. ”Homo religiosus”), Cluj-Napoca,1998

Pr. Gheorghe Calciu, ”Biserica în lumea contemporană” (pp. 7-10), în volumul Romfest 2000: Despre rostul românilor la 2000 de ani de la Nașterea Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. Conferințe și comunicări tipărite cu binecuvîntarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, volum editat de Asociația Română pentru Culturăși Ortodoxie, cu sprijinul publicațiilor Scara (Revistă de oceanografie ortodoxă) și Puncte cardinale (Periodic independent de orientare național-creștină), București-Sibiu, 2000

Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Războiul întru Cuvînt. Cuvintele către tineri și alte mărturii, ediție îngrijită, prefață și note de Răzvan Codrescu, Editura Nemira (Col. ”Alfa & Omega”), București, 2001

Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Homo americanus. O radiografie ortodoxă, ediție îngrijităși prefață de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, București, 2002

Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, ”Cuvînt înainte” (pp.7-10) la volumul Occidentali convertiți la Ortodoxie. Șase ipostaze mărturisitoare, ediție îngrijită de Răzvan Codrescu,Editura Christiana (Col.”Tainele credinței”) București, 2002

Preot Gheorghe Calciu-Dumitreasa, ”Un nevrednic cuvînt înainte la o carte de mare și sfîntă vrednicie” (pp. 5-14), în volumul Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, ediție îngrijită la Mănăstirea Diaconești, Editura Christiana, București, 2006

Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, Suferința ca binecuvîntare, ediție îngrijită de Ieromonah Savatie Baștovoi, Editura Cathisma, București, 2007

Părintele Gheorghe Calciu, Mărturisitorul prigonit. Predici, eseuri și meditații religioase, Editura Crigarux (Seria ”Credo”), Piatra Neamț, 2007

SCRIERI DESPRE PĂRINTELE CALCIU APĂRUTE ÎN VOLUME

– D. Bacu, Pitești, Editura Atlantida, București, 1991

– Marcel Petrișor, Fortul 13, Editura Meridiane, București, 1991

– Dumitru Bordeianu, Mărturii din mlaștina disperării, Ediția a II-a, Editura Scara, București, 2001

– Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Editura Christiana, București, 2006

– ViațaPărintelui Gheorghe Calciu, Editura Christiana, București, 2007

– Icoana Noilor Martiri ai Pămîntului Românesc, Editura Bonifaciu, 2009

– Gheorghe Jijie, Vică Negulescu – monografie, 2009

– Testamentul Părintelui Calciu(1925-2006). Ultimele sale cuvinte, cu un portret biografic și șapte evocări, volum alcătuit de Răzvan Codrescu, Lucian D. Popescu și Claudiu Târziu, Editura Christiana, București, 2007

PDF http://www.miscarea.net/Propunere_de_canonizare_Parintele_Calciu.pdf

Sursa: https://prcalciu.wordpress.com/2011/05/04/propunerea-de-canonizare-a-parintelui-gheorghe-calciu/

Întâlnirea dintre ortodocși și luterani de la Rodos a decis:

 ARHIEREZIARHUL PROTESTANTISMULUI, LUTHER, VA INTRA OARE ÎN ”CALENDARUL” BISERICII ORTODOXE?

În perspectiva așa-numitului Sfânt și Mare Sinod, pe care îl pregătesc cu febrilitate pentru 2016, s-a hotărât aniversarea comună a Reformei de către ortodocși și luterani, la care se va restabili și memoria Marelui ereziarh Luther între ortodocși și va fi cinstit ca Sfânt!

 Datorită evoluțiilor de actualitate care au avut loc în Arhiepiscopia Americii, am fost nevoiți să omitem ”importantele” evenimente de la recenta conferință a ortodocșilor și luteranilor, care a avut loc la Rodos între 29 aprilie și 5 mai a.c., fapt pentru care în numărul anterior ne-am ocupat cu planurile de culise din relațiile dintre Constantinopol, Atena și America. Totuși, după cum știți, Orthódoxos Týpos nu uită niciodată să abordeze subiectele de importanță…

(Ce vor discuta în Rodos ortodocşii şi luteranii. http://acvila30.ro/ce-vor-discuta-in-rodos-ortodocsii-si-luteranii/. Romfea.gr, 26 noiembrie 2014.  )

Interminabilul Dialog

 Dialogul cu luteranii a fost inițiat de Patriarhul Ieremia al II-lea și l-a purtat cu profesori ai Universității din Tübingen în secolul al XVI-lea, într-o încercare de a-i readuce în sânurile Bisericile celei Una, Sfântă, Universală și Apostolească. Corespondența lor de atunci a căzut în gol. Relațiile cu luteranii s-au revigorat începând cu 1967 sub Patriarhul Atenagora, care s-a îngrijit să pună bazele tuturor nenorocirilor care sfâșie azi Biserica Ortodoxă. Din 1981 încoace, ecumeniștii au promovat în forță apropierea de luterani prin editarea textelor comune de la cele 15 întâlniri ale Dialogului care au avut loc, până la cea de anul acesta. Pe 16 mai, la Rodos, în urmă cu trei săptămâni, se așteptau concluziile finale ale acestui dialog, însă partea ortodoxă a lăsat lucrurile în pending. Oare intenționat?

Din Rodos[1] ”ies” spini!

 Din 29 aprilie până pe 5 mai 2015 a avut loc la Rodos a 16-a întâlnire a Sesiunii Plenare a Dialogului Teologic oficial dintre Biserica Ortodoxă și Federația Mondială Luterană. Consfătuirea s-a ocupat cu textele care au fost elaborate la întâlnirile Comisiei Pregătitoare de la Londra (2012), de la Sibiu, România (2013) și de la Tallin (2014) cu privire la subiectul Tainei Preoției și, mai concret: a) textele liturgice și tipicul hirotoniei în Tradiția Ortodoxă și în cea Luterană și b) concepția luterană despre hirotonia femeilor și înțelegerea ortodoxă despre rolul și poziția femeii în Biserică și chestiunea hirotoniei femeilor în lumea ortodoxă.

De bună seamă, recentele presiuni ale poporului credincios asupra celor care au inițiative în problemele ecumeniste, între altele, au condus la evitarea oricărui fel de acord, de aceea și comunicatul oficial menționează: ”Reuniunea Sesiunii Plenare a formulat o nouă declarație provizorie, care va fi elaborată ulterior la întâlnirile următoare, în viitorul apropiat”. Declarația aceasta pare să indice că ar exista neînțelegeri între cele două părți, care ar urma să fie soluționate în dialogul următor. În realitate, este vorba de o foarte diplomatică manevră, căci tactica ecumenistă s-a schimbat și a reușit să își îmbunătățească metodele viclene.

Noua tactică

 În primul rând, comunicatul oficial a fost emis și publicat doar în limba engleză, așa încât, pe de o parte, să nu aibă acces majoritatea poporului simplu, ca să poată trece neobservate anumite chestiuni necesare, iar, pe de altă parte, să existe marja de ambiguitate creativă, așa cum se obișnuiește în zilele noastre. În virtutea acestei ambiguități, poate cineva să interpreteze cum vrea cele scrise, iar în cazul întâmpinării de reacții din partea liniei ortodoxe, ecumeniștii să afirme că nu este ceea ce pare, ci este o răstălmăcire.

În al doilea rând și cel mai important: tendința de a evita formulările clare și de a nu face decât să creezi impresii. Ce înseamnă asta? Și-au dat bine seama că atât timp cât produceau texte ”teologice”, existau și reacții de împotrivire, de aceea acum folosesc altă tactică: fie recurg la tăcere, fie promovează comunicarea continuă cu ereticii, ca să îi convingă pe credincioși că toți (ortodocși și luterani, în cazul de față) suntem același lucru! Acest lucru este dovedit de faptul că au existat o mulțime de rugăciuni în comun! La întâmpinarea participanților s-a cântat o doxologie la Sfânta Mănăstire a Maicii Domnului Faneroméni [Cea care s-a arătat]! Se bucură oare Dumnezeu de venirea ereticilor, încât să Îi ridicăm doxologie ca la un praznic? Ziua următoare, s-a săvârșit rugăciune în comun pentru victimele din Nepal, Orientul Mijlociu și Ucraina! Rugăciuni s-au înălțat de către pastorul local și la vizita care a avut loc la Comunitatea Evanghelică din Rodos! Încununarea tuturor acestora a fost participarea tuturor la dumnezeiasca Liturghie ortodoxă de la Catedrala Buneivestiri a Născătoarei de Dumnezeu! Ce atenuare a conștiințelor, încât să ne prezentăm pe noi, ortodocșii, ca și cum nu am avea diferențe față de luterani!

Serbări în cinstea ereziarhului Luther!

 Au existat însă și hotărâri: una clară, iar alta obscură. Singura decizie oficială a fost aceea de cinstire a lui Luther! O asemenea decizie nerușinată este inedită chiar și pentru întreaga istorie a decadenței ecumeniste! Comunicatul oficial menționează următoarele: ”Comisia, înainte de finalizarea misiunii sale, a avut o discuție amplă și o analiză în profunzime cu privire la cea de-a 500-a aniversări a Reformei protestante, care a avut ca punct de plecare teologia lui Martin Luther, și care se va serba festiv în 2017. În plus, s-a hotărât că va trebui să aibă loc declarații corespunzătoare pe durata următoarei Sesiuni Plenare Comune, care va fi găzduită în 2017 de Federația Mondială Lutherană”.

Ortodocșii îl vor cinsti pe cel care a destrămat creștinismul! Dacă acest comunicat este în chip viclean moderat, partea luterană a spus adevărul, pentru că nu avea nici o teamă de reacții. Secretara Generală a luteranilor a declarat: ”Este vorba de un important mesaj ecumenic, anume acela că luteranii și ortodocșii vor serba împreună Reforma”. A semnalat că influențele teologice ale Reformei au influențat de asemenea și creștinismul răsăritean și a remodelat societățile, atât în Răsărit, cât și în Apus, și că ”este bine că suntem în măsură să recunoaștem aceste influențe și să serbăm împreună aniversarea Reformei”!

Dacă îi problematizează pe cititori ce înseamnă acest ”împreună”, atunci trimitem la o declarație lămuritoare a Secretarei Generale, care îi dezvăluie și baza teologică: ”consfătuirile Comisiei, în toți acești ani, au devenit un loc important, unde putem să împărtășim și să cugetăm în comun ca membri ai unui trup al lui Iisus Hristos, în ciuda diversității noastre din perspectivă teologică și istorică”! Desigur, ecumeniștii vor afirma că Secretara Generală exprimă opinii personale. Însă, atunci când fac rugăciuni în comun, ei nu dovedesc oare în fapt că acceptă aceste lucruri? Când iau decizii comune de serbare a Reformei nu adoptă opinia că e bine că a apărut protestantismul și suntem datori să îl cinstim? Nu se face propagandă de ambele părți că ortodocșii și protestanții alcătuiesc o singură Biserică? Sinodul Panortodox din 2016 va proclama unirea cu luteranii? Cu naivitate poate crede cineva că cele ce s-au discutat la Rodos nu au legătură cu Sinodul Panortodox din 2016 aflat în pregătiri. Am scris mai sus: ”partea ortodoxă a lăsat lucrurile în pending. Oare intenționat?”. Da! A lăsat proclamarea teoretică finală (a unirii) pentru Sinodul Panortodox, timp în care pregătește unirea practică prin pregătirea climatului și credinței toți alcătuim o Biserică Mondială! Ce ne conduce la o asemenea concluzie?

În primul rând, hotărârea ambiguă de la Rodos. Secretara Generală a luteranilor a declarat că ”discuțiile din afara consfătuirilor Sesiunii Plenare au condus la anumite posibile idei concrete de colaborare practică dintre Bisericile Ortodoxe locale și cele Luterane”. La aceste discuții, care nu au fost consemnate în nici un comunicat oficial, lipseau obiecțiile – probabil – unor ortodocși, de aceea s-a și discutat ”colaborarea practică”. De ce tip? Dacă este atât de nevinovată această colaborare, de ce nu suntem informați?

În al doilea rând, în comunicatele oficiale și în declarațiile oficiale ale luteranilor se folosește în continuu termenul de ”Biserici”, atât pentru ortodocși, cât și pentru luterani, cu rezultatul să se cultive impresia că toți constituie Biserici egale, care, ca o urmare firească, alcătuiesc ”împreună” Biserica cea Una! Prin urmare, după atâția ani de dialog, de ce nu i-au convins ortodocșii noștri pe luterani că suntem Biserica cea Una și au ajuns să recurgă la un asemenea uz al termenilor? Evident, ca Ortodoxia să fie prezentată exact ca una dintre ”Bisericile” din mozaicul protestantismului! Nu cumva din acest motiv se subliniază în continuu de buze fanariote că se impune – chipurile! – ca viitorul Sfânt și Mare Sinod să reafirme ”unitatea” Bisericii?

În al treilea rând, Mitropolitul Sasímelor, Ghenadie, potrivit unui comunicat oficial, a informat Sesiunea Plenară despre ”procedura intensă de pregătire a convocării” Marelui Sinod în 2016. Care este motivul pentru care i-a informat pe luterani despre chestiuni interne ortodoxe ale Bisericii? Există ceva care prezintă un interes special pentru luterani în legătură cu Sfântul și Marele Sinod? Nu cumva legiferarea unor chestiuni, care privesc hirotonia clerului?

În al patrulea rând, cu privire la opțiunea de a participa toți membrii Dialogului la ultima liturghie ortodoxă care a avut loc pe durata Sesiunii Plenare, de la Catedrala Buneivestiri a Născătoarei de Dumnezeu, situl de știri News Room a consemnat următoarele: ”Acest lucru are în sine o importanță specială, dat fiind că dialogul intercreștin a început în Rodos și se va încheia în 2016 prin convocarea Sfântului și Marelui Sinod Panortodox, care va avea loc în Constantinopol, au semnalat unii clerici în declarațiile lor”. Acești clerici anonimi de unde știu despre finalizarea dialogului la Marele Sinod din 2016?

Viitorul este prestabilit?

 Scopul a fost făcut public: Următoarea întâlnire pregătitoare a Sesiunii Plenare a fost programată pentru 2016 și va fi din găzduită de Biserica Ortodoxă cu scopul de a exista un raport final cu privire la Taina Preoției și Hirotonie în viața Bisericii, așa încât în 2017, la cea de-a 17-a Sesiune Plenară și după convocarea Sfântului și Marelui Sinod, acest raport să fie acceptat și înaintat la Federația Mondială Luterană pentru adoptare. Iată cum se leagă Sinodul Panortodox cu Ecumenismul!

Cu toate acestea, prevedem că dialogul acesta va rămâne în aer, nu pentru că aceasta este aprecierea noastră, ci pentru că, întâi de toate, acest lucru a fost declarat de o persoană oficială a Federației Luterane într-un interviu de anul trecut. În acest interviu, respectivul oficial și-a exprimat scepticismul și pesimismul față de probabilitatea de a exista ”un oarecare progres”, evident pentru că manevrele ecumeniștilor creează ”spini” și îi fac și pe luteranii înșiși să aibă resentimente. În al doilea rând, întrucât prin cuvântul ”progres” se înțelege adoptarea de către ortodocși a hirotoniei femeilor, dar și în cazul în care s-ar arăta la orizont ceva de genul acesta, poporul credincios se va împotrivi.

În sfârșit, așa cum a spus cleobulul din Rodos: ”Neștiința și mulțimea cuvintelor stăpânește peste oameni, dar timpul îi învață pe ei”.

N.S.

 Orthódoxos Týpos, 29 mai 2015, nr. 2071, pp. 1, 7.

Traducere: Tatiana Petrache

[1] Joc de cuvinte, gr. ρόδος, ”trandafir”. [n. trad.]

Vezi și

Contribuţia părintelui profesor dr. Ioan Ică la dialogul teologic dintre Biserica Ortodoxă Română (BOR) şi Biserica Evanghelică din Germania (EKD) http://www.revistateologica.ro/articol.php?r=77&a=4802

DIALOGUL TEOLOGIC BILATERAL DINTRE BISERICA ORTODOXA ROMANA SI BISERICA EVANGHELICA DIN GERMANIA

http://patriarhia.deveu.com/ro/relatii_externe/dialog_intercrestin_6_2.html

 Atitudine împotriva parlamentarului SYRIZA care s-a opus -prin intermediul mass-mediei ateniene- la aducerea moaștelor Sfintei Varvara în Atena

ATITUDINE

SUNT ȘI ACESTEA SEMNE ALE TIMPURILOR NOASTRE…!

Ο TEMPORA, O MORES… (ALTE TIMPURI, ALTE MORAVURI)

Ostilitatea reprezentantului parlamentar SYRIZA, domnul Fílis, față de credință

 Domnul Gheorghios Fot. Papadopoúlou, predicator

”Să vedem unde vom mai ajunge! Nu există întinăciune, nu există faptă de rușine pe care să nu o fi săvârșit, nu există cugetare desfrânată pe care să nu o fi rostit sau să nu o fi scris cu cea mai mare nerușinare. Ne-am pus cu desăvârșire căpăstrul robiei” (Fótis Kóntoglou).

Cuvântul acesta al cinstitului și neobositului luptător pentru Ortodoxia laică și pentru sfânta noastră Tradiție, Fótis Kóntoglou, își găsește deplin ecoul și în cazul pe care îl vom prezenta mai jos. Cu mare surprindere l-am auzit pe reprezentantul parlamentar al SYRIZA, domnul Nikólaos Fílis, prin intermediul mass-mediei ateniene, exprimându-se cu mare îndârjire și în chip blasfemiator împotriva aducerii din Italia în Atena a Sfintelor Moaște ale Sfintei Mari Mucenițe Varvara și împotriva procesiunii cu acestea în spitale și sfinte biserici și mai ales la Spitalul de Oncologie ”Sfântul Sava”, la care urmează să participe și Ministrul Sănătății, dl. Kourouplís, care – atenție! – are evlavie și cinstește Biserica și este dintre puținii miniștri SYRIZA care au depus jurământ religios. Domnul Fílis, cunoscut pentru ostilitatea sa față de credința poporului elen, a cărui majoritate zdrobitoare a desemnat recent partidului său ca să guverneze această țară, care în procent de 95% are evlavie față de Ortodoxie, a declarat că ”prin asemenea manifestări ne întoarcem în Evul Mediu și la idolatrie”.

 Iată câteva argumente împotriva atitudinii domnului Fílis:

1. Omul este o ființă cu trup și suflet. A fost plăsmuit ”după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (Facere 1: 27), adică a fost înzestrat cu suflare dumnezeiască. ”Împărăția lui Dumnezeu înlăuntrul nostru este” (Luca 17: 21). Deci, nu poți contesta sacralitatea trupului, nici a sufletului omenesc. De aceea, nici nu se poate trece cu vederea faptul că nu doar sufletul poate fi atins de stricăciune, ci și trupul, prin desfrânări, adultere, desfrânări etc., dat fiind că toate acestea provin din patimile sufletului, însă au efect și asupra trupului. ”Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (I Corinteni 6: 20). Și ”orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său” (I Corinteni 6: 18). De aceea, ”de va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi” (I Corinteni 3: 17). De aici rezultă și sacralitatea științei medicale, anume că avem sfânta datorie să ne îngrijim și de trup, de vreme ce trupul este templu al lui Dumnezeu. Cum, deci, nu vom cinsti și trupul și sufletul, care amândouă sunt create de Dumnezeu?                                                                    
2.  După Învierea lui Hristos, trupul omului s-a sfințit și așteaptă să dobândească chip neschimbător și nestricăcios după a Doua Venire. Moartea este somn. De aceea și cimitirele[1] se numesc ”locuri de odihnă”. Astfel, trupul îl cinstim, îl respectăm și îl îngropăm, așa cum s-a ținut rânduiala și în cazul lui Hristos Însuși. Acest Trup al Domnului a înviat din morți și a dăruit neamului omenesc viață veșnică și nestricăciune. De aceea, trupurile creștinilor adormiți se îngroapă. Iar cei care nu sunt îngropați, nu se pot numi creștini, de aceea bine este ca Biserica să nu îi socotească creștini, căci Biserica nu este o băcănie de unde alegi doar ce vrei tu să iei. Fie primești adevărul în întregul lui (iar adevărul nu are procente de acceptare), cu alte cuvinte, fie primește toată dogma Bisericii, fie nu o primești deloc. Același lucru este valabil și pentru cei care contestă sfintele ei Taine și lucrează împotriva acestora prin căsătorii civile, prin actul de acordare a numelui în loc de Sfântul Botez, prin declarația de incinerare a mortului etc. 
3.  Sfințitele trupuri ale Sfinților, adică Sfintele moaște, din epoca Sfinților Apostoli și până azi sunt prețuite și cinstite de către toți creștinii. În vremurile de idolatrie, creștinii săpau morminte subterane, catacombele, și săvârșeau acolo Dumnezeiasca Liturghie, iar mai ales în ziua aniversării morții vreunui mucenic se săvârșea Dumnezeiasca Liturghie chiar deasupra mormântului mucenicului. De atunci, de 2000 de ani încoace, Dumnezeiasca Liturghie se săvârșește pe Sfânta Masă, ce simbolizează Mormântul lui Hristos și înăuntru conține Sfinte Moaște, care s-au așezat acolo la târnosirea sfintei Biserici. Toate sfintele Biserici care au fost târnosite, au Sfinte Moaște în Sfânta lor Masă. Însă, pentru a se săvârși Dumnezeiasca Liturghie într-un anume spațiu, în afară de sfânta Biserică (de pildă, într-o fabrică, într-o tabără, în aer liber, chiar și în pustie) preotul folosește sfințitul Antimis, adică acea bucată de pânză sau mătase pe care a sfințit-o Arhiereul la târnosirea Sfintei Mese și ține loc de Sfânta Masă, iar înăuntru conține o părticică de Sfinte Moaște. Prin urmare, importanța Sfintelor Moaște nu e de azi, de ieri, nici Biserica noastră nu a scornit azi ceva inedit, ci a ținut și ține sfințite tradiții vechi de mai bine de 20 de veacuri. ”Nu muta hotarul străvechi pe care l-au însemnat părinţii tăi” (Pildele lui Solomon 22: 28). 
4.  Cel mai probabil, domnul Fílis nu a fost niciodată prezent la o sfântă procesiune cu Sfinte Moaște ale Sfinților Bisericii noastre. Altfel, ar fi cunoscut că acest lucru este ceva obișnuit, care se săvârșește în fiecare zi în fiecare colț al Pământului, unde bate inima creștinilor și a Bisericii.
5. De asemenea, domnul Fílis ignoră milioanele de minuni care s-au săvârșit la Sfintele Moaște, dat fiind că Sfinții sunt atotvii, ne aud și mijlocesc pentru noi. Mii de minuni, milioane de minuni, în fața ochilor nu doar ai credincioșilor, ci și ai necredincioșilor s-au săvârșit și se vor săvârși prin Sfintele Moaște. Mărturie a cinstirii, a împăcării și a primirii cinstiților Sfinți de către Dumnezeu. ”Minunat Dumnezeu întru Sfinții Săi” și ”Prin sfinţii care sunt pe pământul Lui minunată a făcut Domnul toată voia întru ei” (Ps 15: 3), spune sfințitul psalmist. Poate cineva să explice faptul că atâtea Sfinte Moaște izvorăsc mir și răspândesc bună mireasmă? Nenumărate Sfinte Moaște răspândesc bună mireasmă și aici, în insula Hios, și peste tot în lume. Dumnezeu face minuni prin Sfinții Săi. 
6.  În sfârșit, de bună seamă, domnul Fílis nu știe, dat fiind că niciodată nu s-a îngrijit să afle, că sfintele Moaște fac bine mai cu seamă bolnavilor, care găsesc mângâiere, se întăresc sufletește și trupește prin închinarea lor evlavioasă la Sfintele Moaște, și acest lucru este adeverit deplin și de știință. Asupra acestui aspect, consider că domnului Fílis i-a răspuns și medicul și parlamentarul SYRIZA, domnul Miheloghiannákis, care a adeverit cuvântul cel adevărat. Prin închinarea la Sfintele Moaște, se cultivă în lumea lăuntrică a celor bolnavi, în chip de nezdruncinat, sfințitul simțământ al nădejdii. Și ”nădejdea nu ruşinează” (Romani 5: 5). Toate câte pomenesc aici sunt lucruri duhovnicești și țin de credință. Credința însă, după Apostolul Pavel, este ”încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11: 1). Însă domnul Fílis vrea să vadă, ca să creadă, adică să devină superstițios, pentru că ecuațiile raționale și teoremele matematice reprezintă superstiție, nu lucruri ale credinței. Hristos i-a spus Apostolului Toma: ”Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20: 29). Neîndoielnic, domnul Fílis are dreptul de a crede sau nu. Are dreptul de a accepta sau nu adevărurile Bisericii noastre. Eu nu judec acest lucru. Și nu am dreptul să îl judec pe el pentru aceasta. Am însă îndatorirea, nu doar dreptul, să iau poziție, atunci când el lezează drept meu, cu atât mai mult atunci când își bate joc sau pervertește adevărurile credinței mele. Și acest lucru nu îl voi accepta nici de la domnul Fílis, nici de la oricare alt domn Fílis. Și pentru că în mod public și-a expus aberațiile, tot public mă exprim și eu, în acord cu sfințitul Ioan Gură de Aur, care spune: ”pe cei ce în public păcătuiesc, tot în public îi voi și mustra”.

 Încheind consemnarea de față, redau un fragment din Slujba Sfântului Nil Izvorâtorul de Mir – dovadă și aceasta a lucrării de minuni făcătoare a Sfintelor Moaște, care impun cinstire și respect și zămislesc sfântă frică: ”Cinstitele tale moaște înconjurând, din acestea primim darurile sfințirii, podoaba celor ce izvorăsc mir, Nile, cugetătorule de Dumnezeu, cel asemenea la trup cu îngerii” (Condacul Sfântului, a cărui pomenire se cinstește pe 7 mai și 12 noiembrie). Hristos a înviat! Și Sfântul Isidor, apărătorul insulei noastre, a cărui pomenire o cinstim astăzi și ale cărui moaște le-am purtat azi în procesiune prin orașul nostru, să ne fie spre ajutor!     

 Orthodoxos Typos, nr. 2071, 29 mai 2015, p. 5.

Traducere: Mihail Ilie (G.O.)

Graiul Ortodox

[1] Gr. κοιμητήριο, ”dormitor”. [n. trad.]

Anumite publicații confirmă ipoteza Orthódoxos Týpos că Patriarhul Moscovei intenționează să dezvolte alianțe în Balcani

 În numărul din 15 mai 2015 al Orthódoxos Týpos am publicat o știre intitulată Extinderea influenței Patriarhiei Moscovei în Balcani, în care, punând cap la cap niște informații, am expus în rezumat ipoteza următoare: planul Patriarhiei Moscovei de eliberare a Arhiepiscopului Ohridei, kir Ioan, și prezența precipitată a acestuia din urmă la un congres de mare audiență din Atena, dar și actul generos de a oferi în dar cărți bibliotecii Arhiepiscopiei Albaniei, au ca scop dezvoltarea de alianțe și sfere de influență ruse în Balcani. La câteva zile după aceasta, aprecierile noastre au fost confirmate atât de o postare a sitului ekklisiaonline din 18 mai 2015, care consemnează noile acțiuni ale Moscovei în zonă, printr-un articol al cotidianului Axía din 23 mai 2015, dar și printr-un articol al cotidianului Vradinís din 24 mai 2015, care abordează aceleași chestiuni ca și Axía. Agenția de știri ekklisiaonline pune în lumină încercarea Patriarhului Moscovei de a soluționa schisma din Skopje, dar și relațiile acesteia cu Bulgaria. Axía se referă de asemenea la cazul schismei din Skopje, la donația făcută Arhiepiscopiei Albaniei, precum și la prezența rușilor în Sfântul Munte. Care, deci, este următoarea mișcare de pe tabla de șah? Se prevăd contacte cu Grecia.

 Potrivit ekklisiaonline:

”De destulă vreme, Biserica Rusă a arătat că este puternic interesată de evoluțiile din rândul schismaticilor din fosta Republică Yugoslavă a Macedoniei. Nu a fost de ajuns intervenția Mitropolitului de Volokolamsk, Ilarion, în urma căreia a fost eliberat Arhiepiscopul Ohridei, Ioan, nici găzduirea acestuia din urmă la Rusia, ci, în urmă cu câteva zile, Patriarhul Moscovei, într-o întâlnire a sa cu Președintele micului stat vecin cu noi, a avut o intervenție în care a subliniat nevoia de a se face eforturi pentru soluționarea regimului canonic al Ortodoxiei în această țară: Trebuie să avansăm treptat în abordarea acestei chestiuni și să o soluționăm pașnic, fără conflicte, ci pe o bază canonică. – a spus Patriarhul. Patriarhul Moscovei a trimis o delegație în Bulgaria, în fruntea căreia s-a aflat Mitropolitul de Nijni Novgorod și Arzamas, Gheorghi, pentru a participa la festivitățile serbării Sfinților Chiril și Metodie (11 mai). În aceeași perioadă, în Bulgaria s-a aflat și liderul schismaticilor din Skopje. Arhiepiscopul ”Bisericii Macedone”, Ștefan, a co-slujit (?) cu Patriarhul Bulgariei, Neofit, așa cum se vede din fotografii! Kir Ștefan a fost invitat de Academia Bulgară de Științe”.

 Potrivit cotidianului Axía: ”Recent, Patriarhul Moscovei s-a întâlnit la Moscova cu Președintele Republicii Skopje, Gheorghe Ivanov, fiind de față și super-activul și atotprezentul Președinte al Departamentului de Relații Externe al Patriarhiei Moscovei, Mitropolitul de Volokolamsk, Ilarion Alfeev, supranumit și Kissinger-ul roșu, care, în urmă cu câteva zile, s-a aflat la Skopje, după o scurtă vizită în Sfântul Munte, și a participat la demersurile de culise pentru eliberarea Arhiepiscopului Ohridei și Mitropolit de Skopje, Ioan Vraniskofski. Concomitent, și în Albania învecinată se observă o activitate deosebit de intensă a Patriarhiei Moscovei, fapt care stârnește interesul și neliniștea reținută a Arhiepiscopului Tiranei și întregii Albanii, kir Anastasios Yannoulatos. Prezența Patriarhiei Moscovei în martirica Albanie și mai ales în zonele elinofone din Epirul de Nord a avut loc sub pretextul unei donații de 36 de volume din Enciclopedia Creștină Ortodoxă făcută bibliotecii Facultății de Teologie din Durrës. Donația a fost anunțată ca o acțiune personală a Patriarhului Moscovei, iar volumele au fost dăruite de ambasadorul rus în Albania, fapt care demonstrează că susținerea pe care Președintele Rusiei o acordă acțiunilor Patriarhiei Moscovei. Spune ceva prezența continuă a demnitarilor Patriarhiei Rusiei în Albania, dar și în zona mai largă a Balcanilor, din care nu face excepție Sfântul Munte”.

Orthódoxos Týpos, 29 mai 2015, nr. 2071, pp. 8.

Traducere: Tatiana Petrache (G.O.)

Graiul Ortodox

«Richard Dawkins la Atena, despre evoluție și ateism»

 Scrie domnul Athanasios V. Avramídis, cardiolog, Conferențiar în Patologie la Universitatea din Atena

 Sub acest titlu, într-un articol al cotidianului Kathimeriní din 22 aprilie 2015, a fost anunțată venirea în Atena a biologului și scriitorului Richard Dawkins [1], autorul cărții The God Delution, și care, potrivit articolului, urma să vorbească la două evenimente din Atena: pe 24 aprilie, la Hub Evans, și pe 25 aprilie, la Tehnopoli. Vine la Atena ”invitat de editura Kátoptron, care i-a publicat cărțile în limba greacă, și de lanțul de librării Public, pentru a se întâlni cu publicul cititor”. La aceste întâlniri cu publicul cititor urma să vorbească despre secularizare și drepturile omului în Grecia, despre chestiuni care privesc teoria evoluționistă, ca și despre persoana sa. Se dau și indicații despre cum să i se adreseze întrebări pe cale electronică. Întrucât nu mi-a căzut în mână nici un articol ulterior evenimentelor, nici nu m-am putut informa pe altă cale despre ce a spus și ce s-a discutat la evenimentele menționate mai sus, care l-au avut ca vorbitor pe Richard Dawkins, m-am adresat prin fax, pe 7 mai, cotidianului Kathimeriní. Iar pe 9 mai am primit numărul din 28 aprilie, în care existau informațiile căutate, dar îmi scăpaseră din vedere. Evenimentele fost relatate într-un ”text foarte obiectiv”, scris de ”doamna Maria Tsákou, consilier juridic”. ( Vezi și «Is Richard Dawkins leading people to Jesus?»

http://blogs.telegraph.co.uk/news/damianthompson/100267804/is-richard-dawkins-leading-people-to-jesus/0 )

 ”M-am întrebat” – scrie doamna Maria Tsákou – ”dacă gânditorul-star Richard Dawkins a reușit în cele din urmă să câștige pe bună dreptate aplauzele prelungite ale publicului ridicat în picioare, cu care l-au primit și l-au salutat cei aproape o mie de spectatori de toate vârstele, care se înghesuiseră să-l vadă. Publicul era însă cuprins de un entuziasm euforic în fața biologului englez evoluționist și militant prin excelență împotriva religiei. Dat fiind că evenimentul a avut susținerea oficială a Uniunii Ateilor și a Uniunii Umaniștilor din Grecia, succesul a fost din start asigurat, și tot așa se explică manifestările de adorare aproape religioasă față de Dawkins, care este un soi de profet al ateismului științific. Însuși acest fapt, să adori un militant al ateismului – scrie doamna Maria Tsákou – este o contradicție în sine, și continuă: ”Discuția sa cu responsabila campaniilor de la Amnesty International, Eliza Gororia, a avut loc într-un ritm alert, cu răspunsuri scurte și în aceeași măsură cuprinzătoare și ușor de înțeles. Moderatoarea a pus întrebările prevăzute, dintre care cele mai multe fuseseră trimise pe Twitter, acoperind o mare gamă tematică. În ce privește contestarea religiei și ateismul, nu am auzit ceva deosebit de șocant. Răspunsurile lui se limitau la 2-3 propoziții, care la rândul lor se rezumau la afirmații de genul: a crede în așa ceva este derizoriu”.

 Autorul a vorbit despre viziunea sa asupra eticii: ”Aspirația noastră este crearea unei societăți pe cât mai puțin darwinistă, care se bazează pe principiul selecției naturale, recunoscând că suntem datori să ne îndepărtăm de viziunea aceasta [în domeniul eticii]”. Însă, viziunea asta darwinistă este ”evidentă” în concepțiile și ”convingerile” lui Dawkins, și asupra acestora voi reveni cu altă ocazie. Seara s-a încheiat cu Dawkins care a folosit cuvintele lui Mark Twain, ca să răspundă la întrebarea ce este moartea: ”Nu mi-e teamă de ea. Am fost mort vreme de un miliard de ani, înainte de a mă fi născut și nu a fost deloc neplăcut”. Faptul acesta arată de asemenea că Dawkins exclude și metempsihoza. În final – scrie doamna Tsákou – ”nu a fost vorba de un simpozion științific. Seara a fost ceea ce a fost: un eveniment de promovare a cărților lui Dawkins și o ocazie pentru publicul său fidel de a rămâne cu o amintire plăcută”.

 Pentru că în trecut m-am ocupat de personalitatea, convingerile, opera scriitoricească și intențiile lui Richard Dawkins, consider că este necesar să fie completată ”această amintire” a lui Dawkins cu anumite date esențiale existente (vezi și Αθ. Β. Αβραμίδη: Τύχη, Ἐξέλιξη ἢ Δημιουργία [Destin, evoluție sau Creație], Editura ΤΗΝΟΣ, 2010, la pp. pp. 83-92, cu o argumentare bibliografică completă). Richard Dawkins face parte din acea categorie de oameni de știință, care ”și-au dedicat viața” ”demitificării tuturor lucrurilor”: personalități proeminente ale artei, literelor și științelor, până la demitificarea lucrurilor ”sfinte și cuvioase”, întru nimic nefăcând excepție dintre acestea Însuși Dumnezeu. Toate aceste deziderate au devenit pentru ei obiectul unei activități motivate. Numele unor asemenea oameni de știință au devenit cunoscute prin intermediul mass-media: Daniel Dennett, prin cartea sa Demitificarea (editura Βάνιας), în care încearcă ”să infirme mitul despre religie”, Sam Harris, Michel Onfray și Richard Dawkins între aceștia, despre care se vorbește ca ”ateu fanatic” și ”adversar intransigent al metafizicii”. Acești așa-ziși ”progresiști” îi discreditează pe cei care au o viziune asupra lucrurilor diferită de a lor chiar prin caracterizări disprețuitoare, precum: ”lipsiți de argumente”, ”ignoranți”, ”necunoscători în ale științei”, ”obscurantiști stăpâniți de isterii religioase” și altele.

 Richard Dawkins este menționat ca ”Profesor de Popularizare a Științei la Universitatea din Oxford, biolog și etolog”. În cartea sa, God Delusion [Iluzia despre Dumnezeu], la p. 25 a prologului primei ediții, scrie: ”Are ca scop trezirea conștiinței pentru a fi cineva ateu, fapt care constituie o ambiție realistă, chiar curajoasă și grandioasă”. La p. 20 a prologului celei de-a doua ediție: „Argumentez cu pathos în favoarea evoluției, iar pathosul meu se bazează pe dovezi”. Și adaugă (p. 32): ”Cartea își va fi îndeplinit așteptările, dacă cititorii religioși care o vor deschide vor ajunge atei înainte de a o lăsa din mâini”. Se simte chiar ”mândru că este ateu” (p. 29). Această afirmație o repetă frecvent pe parcursul celor 571 de pagini ale cărții. La p. 63, scrie ”Dumnezeu este o amăgire”. La paginile 125-170 încearcă să infirme ”argumentele în favoarea existenței lui Dumnezeu”, iar la paginile 171-233 încearcă să demonstreze ”că este aproape sigur că nu există Dumnezeu”. Richard Dawkins a fost un susținător atât de înfocat al teoriei lui Darwin ”despre evoluția speciilor”, încât a fost caracterizat ”Rottweiler-ul lui Darwin”. Este invocată teoria lui Darwin și ”ca dovadă că nu există Dumnezeu”. (…)

––––––

[1]Richard Dawkins https://ro.wikipedia.org/wiki/Richard_Dawkins

 Orthodoxos Typos, nr. 2071, 29 mai 2015, p. 4.

Traducere: Anna Theodorou (G.O.)

Graiul Ortodox

 De același autor

 La judecată cu Homeopatia – de Domnul Athanasios B. Avramídis, Cardiolog Profesor de Patologie al Universității din Atena – Partea întâi –

https://graiulortodox.wordpress.com/2013/08/03/154-la-judecata-cu-homeopatia-de-domnul-athanasios-b-avramidis-cardiolog-profesor-de-patologie-al-universitatii-din-atena/

Sfântul Mihai Viteazul către papistași:

“Voi nu sunteți măr­turisitori ai dreptei credințe, căci nu aveți harul Sfântului Duh in Biserica voastra”

Dezvăluiri – Rolul nefast al Vaticanului în istoria țărilor românești. Patru scrisori papale către Mihai Viteazul prin care se încearcă convertirea lui la catolicism (texte integrale)

Prințul Valahiei Sfântul Voievod Mihai Viteazul

(În credința ortodoxă creștină voievod înseamnă Căpetenie a cetelor de îngeri).

Nota mea introductivă: Obsesia Vaticanului de a-l converti la catolicism pe Mihai Viteazul, împreună cu poporul său , a avut un rol nefast asupra întregului spațiu românesc. Refuzul lui Mihai a dus la asasinarea sa. Ce s-ar fi întâmplat oare dacă Mihai Viteazul ar mai fi domnit 20 de ani? Care ar fi fost destinul neamului nostru? Ticăloșia Vaticanului, acest centru al crimei mondiale, și-a lăsat amprenta vreme de secole asupra noastră. Încă îi simțim consecințele!…

Daniel Roxin

Motto: „M-am apucat să ridic această mare greutate cu această ţară săracă a noastră ca să fac un scut al întregii lumi creştine”

Mihai Voievod Viteazul

 Epoca lui Mihai Viteazul este, pentru istoria naţională a românilor, una de importanţă strategică, ce face legătura între străvechimea şi vechimea noastră istorică, antichitatea dacică, mai precis unitatea teritorială, culturală, lingvistică şi religioasă a strămoşilor noştri reali[1], bine conturată sub domnia lui Burebista (82-44 î.de Hs.) şi momentul 1 Decembrie 1918. Epoca lui Mihai Viteazul este o „articulaţie” bine sudată în conştiinţa naţională a românilor şi în structura sa genetică încât nu va putea fi ştearsă niciodată din memoria şi sufletele românilor, cu toate eforturile pe care le fac mulţi denigratori oficiali şi universitari de ieri şi de azi.

Ne-am obişnuit, în ultimii 24 de ani, ca unii mari voievozi, mari conducători ori ierarhi ortodocşi, plini de harul înţelepciunii insuflat de Sfântul Duh, pe care naţiunea română i-a avut de-a lungul veacurilor, fie că au fost asasinaţi ori înlăturaţi de pe scena politică sau religioasă, fie au fost  ignoraţi sau denigraţi într-un mod grosolan în publicaţii cu „pretenţii” sau, mai nou, pe posturi de televiziune, de către diverşi alogeni şi neaveniţi, plătiţi cu funcţii politice, publice, ori posturi universitare. Aruncarea acestor figuri luminoase ale istoriei noastre naţionale în derizoriu are, pentru aceşti indivizi, un scop bine definit, o ţintă precisă care se numeşte prezentul şi viitorul României, cu tot ceea ce ţine de acest Stat naţional[2].

Statul Naţional Unitar Român, a fost creat cu jertfa şi sacrificiul înaintaşilor noştri care au luminat cu fapta şi devotamentul lor întreaga istorie naţională, au apărat vatra neamului în hotarele lui fireşti şi dreapta credinţă a strămoşilor noştri reali[3].

În urmă cu ceva timp am avut plăcerea să studiez lucrarea d-lui profesor dr. Marin Cristian, Mihai Viteazul Restauratorul Daciei şi al Bisericii strămoşeşti[4]. Ulterior studiului acestei lucrări, care aduce un plus enorm de cunoştinţe privind originea şi personalitatea marelui Voievod Mihai Viteazul, am abordat cu interes şi alte publicaţii şi articole ale profesorului Cristian Marin. Ca atare, în revista Atitudini, o revistă cu o ţinută grafică şi mai ales ştiinţifică de mare valoare, publicaţie a Fundaţiei „Justin Pârvu” de la Mănăstirea Radu Vodă-judeţul Neamţ, am găsit, publicat în serial, studiul profesorului dr. Marin Cristian intitulat Mihai Viteazul, apărător al creştinătăţii[5]. Ulterior, revista Studii Slătinene[6], ce apare sub directa îngrijire a d-lui profesor Ivaşcu Ion, profesor de istorie la liceul „Titu Maiorescu” din Slatina, publică, de data aceasta integral, acelaşi studiu. Ceea ce mi-a atras atenţia, pe lângă informaţiile  noi prezentate de autor, este o notă care ne conduce la înţelegerea sfârşitului său tragic din 9/19 august 1601. Nota ne rezumă cerinţa expresă a papei Clement al VIII-lea ca Mihai Viteazul să treacă la religia catolică. În şase ani, din cei opt de domnie, au fost cinci asemenea scrisori către voievodul Mihai, scrisori care ne confirmă că Vaticanul era direct interesat de subordonarea totală a celor  trei Valahii, şi nu în ajutorarea acestora în lupta pentru apărarea creştinismului.

Efortul papalităţii de a-şi subordona Orientul „schismatic” a început imediat după momentul marii schisme din 1054. Nu ne-am propus să abordăm problema din punct de vedere dogmatic, canonic, lăsând acest aspect, foarte delicat, teologilor, profesioniştilor în domeniu, ci facem legătura, pe această temă încă vie, foarte pe scurt, între Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea (din toamna anului 787), anul 794, Marea schismă, cruciadele Apusului în Răsăritul Europei şi domnia lui Mihai Viteazul.

Neînţelegerile dintre biserica creştină de Apus şi cea de Răsărit au apărut cu mult timp înainte de data de 16 iulie 1054 (schisma bisericii creştine produsă la Constantinopol în timpul Sfintei Liturghii în biserica Sfânta Sofia). Biserica creştină de Apus, în anul 794, a fost îndepărtată de la dreapta credinţă prin acţiunea francilor care au condamnat Sinodul VII Ecumenic de la Niceea realizând prin acţiunile lor o serie de ingerinţe în canoanele bisericii creştine[7]. Î.P.S. Ierotheos, mitropolit de Nafpakon şi Aghios Vlasios, legat de acest episod al ocupării scaunului papal de către franci, cu toate urmările sale, afirmă că:  „În orice caz, reiese de aici faptul că despărţirea Romei Vechi de cea Nouă s-a făcut prin ocuparea tronului papal al Romei Vechi de către franci”[8]. Odată cu producerea acestei schimbări în scaunul papal, urmată de schisma din 1054, deci spargerea unităţii creştine, în mod oficial, cel puţin din punct de vedere dogmatic, canonic, calea pentru cucerirea Răsăritului schismatic s-a deschis. Astfel, la 1073 urcă pe scaunul papal de la Roma, Grigore al VII-lea, care va conduce Biserica catolică între 1073 şi 1085, urmând la conducerea acestei biserici după papa Alexandru al II-lea care moare la 21 aprilie 1073[9]. Apariţia acestui nou papă, Grigore al VII-lea, aduce unele schimbări majore în structura bisericii catolice. Mai întâi, sub directa sa prezentare, este adus la cunoştinţa tuturor „celebrul Dictatus papae”[10], al cărui principiu fundamental era „supremaţia Bisericii de la Roma şi a episcopului său asupra celorlalte Biserici …”[11]. Acest Dictatus, conform explicaţiilor prezentate de Claudio Rendina, în lucrarea citată, reprezenta, „pe de o parte … fundamentarea teoretică a rolului de primat infailibil şi unic al lumii ecleziastice creştine acordat episcopului Romei”[12]. Tot în timpul pontificatului său, „după canoanele datorate lui din Dictatus”, papa Grigore al VII-lea, mort în exil, în cele din urmă, dorea „să facă din Europa un stat ecleziastic roman, în care fiecare ţară în parte trebuia să se considere un fel de moşie a Bisericii, în serviciul papalităţii şi toţi suveranii pământului să devină supuşi docili ai pontifului”[13]. Totodată, acelaşi papă, Grigore al VII-lea, este considerat teoreticianul „cruciadelor”[14]. În timpul urmaşului său, papa Urban al II-lea (1088-1099), începe prima cruciadă[15], iar ultima, a opta, va fi menţionată în 1270 în timpul papei Clement al IV-lea[16]. Care a fost rezultatul final al acestor lungi războaie inutile? Nu peste mult timp, „rând pe rând statele din orient au fost cucerite”[17] de către Imperiul otoman.

În această perioadă a cruciadelor, inclusiv teritorii ale Ţărilor române au fost vizate să fie trecute sub ascultarea Romei confesionale. Unul dintre aceste momente a fost în 1247, după ce regele Ungariei, Bela al IV-lea, acordă Cavalerilor Ioaniţi Banatul şi Severinul pentru a-l coloniza[18]. În studiul lui Ioan Vlăduca, Supremaţia papală şi cruciadele …,  găsim o explicaţie pertinentă privind înfiinţarea acestor ordine cavalereşti. Toate aceste ordine  cavalereşti (cavalerii ioaniţi, deveniţi cavalerii de Malta, templierii etc), sunt produse ale bisericii apusene, ordine „militaro-călugăreşti”[19], create pentru „menţinerea ordinii în rândul populaţiei cucerite şi pentru înlăturarea răscoalelor”[20]. Iată, deci, strategia era completă, urmând doar a fi aplicată în diverse perioade de timp şi în teritorii diferite[21].

Aceleaşi criterii, mai sus arătate, le-a folosit papalitatea şi în subordonarea populaţiilor băştinaşe din cele două Americi[22]. Dar nu intrăm în detalii pe această temă, în scurta prezentare pe care o facem, rezumându-ne la o zonă geografică ceva mai apropiată de noi şi anume Imperiul Bizantin, Constantinopole. Momentul 29 mai 1453, căderea Constantinopolului, a fost unul la care papalitatea a contribuit cu zel, începând cu papa Grigore al VII-lea (1073-1085),  iar apoi prin toate acele cruciade ale Apusului catolic care au dus inevitabil, pe lângă alte aspecte, la slăbirea politică, militară şi economică a Bizanţului. Perioada în care Bizanţul  a primit cele mai grele lovituri  în timpul acestor cruciade care se încheie abia în 1270 a fost perioada cuprinsă între 1204 şi 1261 când latinii „au creat imperiul latin de Constantinopol (1204-1261)…”[23]. Această lovitură de graţie pe care papalitatea, prin „cruciaţii” săi, cu un scop bine definit, a dat-o Bizanţului este cu mult mai bine detaliată în lucrarea profesorilor Constantin Dobrescu şi Ion C. Petrescu[24]. De altfel, autorii acestei excelente lucrări, în baza studiului prezentat şi citat, afirmă că: „Acum însă, orice bizantin îşi dădea seama că sub vălul realităţii se ascundeau, …interesele economice şi politice ale Apusului”[25]; „…papalitatea şi întregul sistem feudal occidental nu urmărea altceva decât să-şi extindă hegemonia economică şi politică asupra lumii răsăritene”[26]. După căderea Constantinopolului, pavăza creştinismului ortodox dar şi a lumii catolice, a papalităţii, în faţa puhoiului otoman, au constituit-o statele ortodoxe balcanice care, rând pe rând, vor cădea sub loviturile sultanilor otomani. Mari conducători de oşti, reprezentanţi politici, patrioţi autentici ai acestor popoare şi-au condus armatele nu spre cuceriri ci spre apărarea spaţiului lor în care au apărut şi s-au desăvârşit ca naţii, spre apărarea religiei creştine şi cu precădere a celei ortodoxe pentru că Imperiul otoman avea în faţă o lume creştin-ortodoxă, în primul rând. Cei mai de seamă au fost reprezentanţii valahilor nord dunăreni care, aşa cum afirmă Constantin Dobrescu şi Ion C. Petrescu, au dus o veritabilă „Bătălie a Dunării”[27] prin Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Ioan Vodă cel Cumplit (cel Viteaz) şi, nu în ultimul rând, Mihai Voievod Viteazul, întregitorul de ţară,Restauratorul Daciei şi al Bisericii Strămoşeşti[28]. Lupta dusă de aceşti voievozi valahi cu armatele otomane, a avut ca scop apărarea independenţei şi a libertăţii naţiunilor lor, de acest fapt profitând şi statele occidentale aflate sub tutela bisericii catolice. Din păcate, biserica Apusului a fost marcată constant şi pronunţat de o atitudine ostilă răsăritului ortodox, mai ales după sfârşitul secolului VIII (mai precis anul 794), şi asta doar din „convingerile lor idolatre (ale francilor)”[29], în contradicţie vădită cu creştinismul, dreapta-credinţă, ambiţii ce au apărut în zorii evului mediu, după cum afirmă acelaşi înalt ierarh al Bisericii ortodoxe, Î.P.S. Ierotheos, mitropolit de Nafpakos şi Aghios Vlasios: „problemele au început să apară atunci când au luat frâiele puterii francii, un popor barbar şi primitiv care şi-a propus ca obiectiv luarea în stăpânire a tronului papal…”[30]. În toată această luptă dusă de popoarele balcanice, ortodoxe, nu poate fi uitată figura de legendă a lui Gheorghe Castriotul, Scanderbeg, eroul albanezilor, contemporan cu celebrii voievozi ai Valahiei, Mircea cel Bătrân, şi Vlad Ţepeş, precum şi cu Iancu de Hunedoara. După moartea sa, Albania intră sub stăpânirea otomană. Rând pe rând, toate aceste popoare balcanice au început să cadă în faţa forţei otomane. Şi bulgarii şi grecii şi sârbii şi albanezii iar statele lor au fost încorporate în vastul Imperiu otoman pentru câteva sute de ani, cu consecinţe din cele mai grave. Cele trei Valahii îşi mai păstrau totuşi o autonomie largă, după moartea lui Mircea cel Bătrân, Voievodul care nu numai că a menţinut o Valahie (Ţara Românească), total independentă faţă de forţele politice, militare şi economice ale timpului, dar a şi întregit-o în hotarele fireşti, fapt ce le-a permis ca în anumite situaţii să aibă un punct de vedere ferm în relaţia cu Imperiul otoman, cu lumea islamică, cel puţin în vremea marilor voievozi, iar prin această atitudine să ajute pe cât posibil şi occidentul catolic. Mihai Viteazul cunoştea foarte bine toate acestea, mai ales că tatăl său, Iane Cantacuzino[31] era urmaş al împăraţilor bizantini[32] şi un foarte fin cunoscător al lumii otomane, fiind trăitor şi la Constantinopol, unde, de altfel, a şi murit şi a fost şi înmormântat în 1592. Lupta marelui voievod valah, Mihai, declanşată la 1594, împotriva Imperiului otoman, cea mai mare urgie a lumii medievale, la un an după ce a urcat în tronul voievodal al Valahiei, a avut mai multe scopuri:  principalul era apărarea Valahiei a cărui domnie o obţinuse la 1 septembrie 1593; al doilea scop l-a constituit unirea celor trei Valahii pentru a putea face faţă atât Imperiului otoman, care dispunea de o forţă politică, militară şi economică nelimitată la acea vreme dar şi pentru a-şi asigura spatele ameninţat de poloni, Habsburgi şi unguri, toate trei având suportul papalităţii; în cel de-al treilea rând, voievodul Mihai avea ca destinaţie eliberarea Constantinopolului şi a Ierusalimului, cu scopul declarat de a sluji creştinătăţii[33]. Toate aceste fapte ale voievodului valah nu au fost înţelese de către papalitate inclusiv de către supuşii acesteia, Habsburgii, polonii şi ungurii care nu au văzut în cele trei Valahii decât un teritoriu de înglobat şi exploatat în folosul papalităţii ori în folos propriu, „căci fiind multe episcopii şi venituri foarte mari (entrate grossissime), va fi spre mărirea şi folosul scaunului apostolic”[34]. Din aceste motive, răspunsul atribuit lui Mihai, la solicitările repetate ale papei de a îmbrăţişa catolicismul este nu numai o atitudine demnă de un apostol al creştinătăţii, cu vorba şi cu fapta, dar este un exemplu de urmat pentru toţi conducătorii naţiunii noastre, dincolo de toate amăgirile şi vicleniile contemporane ce propovăduiesc ecumenismul şi globalizarea: „la îndemnul papei de a îmbrăţişa credinţa romană, Mihai ar fi strâmbat din nas şi i-ar fi răspuns, sfătuindu-l să părăsească rătăcirile italice şi să se întoarcă împreună cu poporul său la comuniunea cea adevărată a bisericii greceşti (ortodoxe, n.n.), căci numai aşa va fi cu putinţă alungarea Turcului spurcat din spinarea creştinătăţii”[35]. Modul în care a perceput papalitatea acţiunea marelui voievod la cumpăna veacurilor XVI-XVII, răsplata pentru sacrificiul său, al celor trei ţări dacice/româneşti şi al valahilor, în favoarea creştinătăţii, s-a reflectat în crima odioasă din dimineaţa zilei de duminică 9/19 august 1601.

Toate aceste realităţi, contemporane lui Mihai Viteazul, inclusiv din perioada în care nu era încă domn al Valahiei, toate aceste eforturi ale papalităţii din întregul veac al XVI, de a îngloba „schismaticii” răsăriteni în graniţele sale şi cu precădere cele trei Valahii, îi erau cunoscute lui Mihai, în detaliu, după cum am arătat. Cele trei Valahii au fost străbătute de către iezuiţi, în tot acest secol, cu acceptul unora dintre domni, trimişi care aveau rolul de a face propagandă bisericii Apusene, cu un scop bine declarat. Aceste ambiţii ale Apusului catolic şi politic în acelaşi timp, se accentuează odată cu apariţia Reformei îndreptate împotriva bisericii catolice, iniţiate de Martin Luther (1483-1546), Ulrich Zwingli (1484-1531) şi Ioan Valvin (1509-1564)[36]. Odată cu aceste reforme papalitatea înfiinţează, pe lângă ordinele călugăreşti existente, un altul, cel al iezuiţilor (1538), întemeiat de spaniolul Ignatiu de Loyola (1491-1566), cu scopul de a combate protestantismul[37]. Cu toate că iezuiţii care „mişunau” prin ţările ortodoxe[38], depuneau un efort foarte mare în susţinerea unirii „schismaticilor” răsăriteni cu Biserica Romei, ajutaţi fiind şi de către unii dintre domnii din cele două Valahii extracarpatice, din acest secol XVI, cum am arătat, toate aceste eforturi au rămas fără nici un fel de urmare, iar profesorul Nicolae Şerbănescu, un valoros istoric şi teolog, în lucrarea sa, deja citată, afirmă că „poporul român niciodată nu s-a abătut de la credinţa străbună. Dacă unii din voievozii şi chiar din ierarhii săi din acest timp, din anumite calcule politice s-au arătat uneori favorabili propagandei romano-catolice, mai ales, nu trebuie văzut în aceasta – cum fac unii interesaţi – o îmbrăţişare din partea lor a religiei catolice. Ei au rămas toată viaţa dreptcredincioşi şi s-au îngrijit în mod deosebit de Biserica ortodoxă din ţară şi de peste hotare”[39]. Un exemplu de acest fel este Petru Şchiopul, voievodul Moldovei între 1582 şi 1591, care, din ambiţii politice, după o legătură aparent „optimistă” pentru papalitate, cum informau trimişii papali, dându-le speranţe într-o viitoare posibilă trecere la catolicism, acesta moare „ca un ortodox” în anul 1594, la Bozen, în Tirol[40]. Mihai Voievod Viteazul nu putea face excepţie de la regulă, mai ales că, în condiţiile date, a rămas mereu singur, doar cu Ţara/Ţările sale, în faţa Imperiului otoman şi a ofensivei Apusului catolic şi politic, iar răspunsul atribuit lui, pe care l-a dat Papei de la Roma, menţionat de P.P.Panaitescu în lucrarea citată, este unul cu atât mai greu în contextul istoric, politic şi economic de atunci, dar şi un exemplu de urmat, azi. Legat de aceste fapte, prezentate anterior, peste timp, părintele Dumitru Stăniloae a surprins în articolele sale, multe aspecte ale ingerinţelor „uniaţilor”, ale Vaticanului, în viaţa de zi cu zi, în epoca trăită de Sfinţia sa, demascând, de fiecare dată, cu o critică blândă, fermă şi adecvată, aceste amestecuri deloc binevenite: „Poporul român este ortodox, şi catolicismul nu-l va putea smulge în veci din această structură a spiritului său”[41] sau „Românii ortodocşi sunt plini de indignare împotriva catolicismului şi a celor ce-l reprezintă la noi, nu din iluzorii presentimente (din motive psihologice), ci pentru că el a produs şi menţine dezbinarea sufletească a neamului. Nu ne trezeşte nici un fel de indispoziţie catolicul din Franţa, sau chiar un preot catolic german din România de pildă, dar nu ne inspiră deloc sentimente bune un misionar al Vaticanului printre români”[42]. Şi multe alte exemple ale eruditului teolog şi profesor pot fi prezentate, de unde rezultă nu numai ingerinţele dar şi agresivitatea acestora în multe planuri ale vieţii sociale şi politice de la noi. 

Ca atare, ofensiva papalităţii asupra Răsăritului „schismatic” a fost o realitate permanentă şi atunci este şi acum, astăzi. În ceea ce ne priveşte, prima fisură pe care papalitatea o reuşeşte în vechea Dacie este cea de la cumpăna veacurilor XVII şi XVIII, când sunt redactate cele două diplome leopoldine, producându-se astfel spărtura compactei unităţi religioase ortodoxe a românilor prin trecerea, într-un mod brutal, violent, a unei părţi a românilor ortodocşi la biserica Romei, fenomen cunoscut în istoria naţională a României ca „Uniaţie”[43], cu toate implicaţiile sale profund negative în viaţa politică, socială şi economică a ţării, de atunci şi până azi, inclusiv. De la data asasinării lui Mihai Viteazul trecuseră 100 de ani, aproximativ, până ce papalitatea a reuşit, în Vechea Dacie, ceea ce nu reuşise cu „vorba bună” până atunci. Încercări de subordonare papală a acestor teritorii ale valahilor s-au făcut în mai multe rânduri, după cum am arătat, dar de această dată, reuşiseră, prin forţă, şantaj şi prin asasinate. Din acest motiv, prezentarea acestor scrisori papale, in extenso, „scoase” din colecţiile de documente, arată modul „subtil” să-i spunem, mai degrabă cântecul de sirenă al papalităţii, prin care s-a încercat aducerea sub ascultarea Romei catolice şi politice a „schismaticilor răsăriteni”, în condiţiile în care, aceşti „schismatici”, în loc să beneficieze de ajutorul fraţilor lor creştini, pentru o cauză comună, aşa cum a văzut-o Mihai Viteazul, dar şi alţi voievozi ai Valahiei, dinainte ori de după el, au trebuit să facă faţă atât prozelitismului catolic[44], exercitat prin presiuni destul de mari, în acea perioadă,  dar şi lumii musulmane, Imperiului otoman, care încorporase imense teritorii din Europa ortodoxă dar şi catolică. Răspunsul lui Mihai Viteazul la aceste scrisori, la insistenţele papale, a fost unul ferm cum, de altfel, a fost toată fapta sa în întreaga lui Domnie.

Pentru a înţelege mai bine această situaţie extrem de grea, cu care s-au confruntat valahii şi voievodul Mihai, redăm grupat trei dintre cele cinci scrisori ale Papei Clement al VIII-lea către Mihai, Voievodul Valahiei, prin care-i cere în mod expres, ori subtil, să treacă la catolicism iar o a patra scrisoare ne prezintă refuzul papei de a-l ajuta cu bani pe Mihai, în susţinerea luptei împotriva Imperiului otoman, în schimb îndemnându-l la luptă având ca bază de plecare doar … rugăciunile papalităţii.

O menţiune se impune legată de aceste scrisori şi anume, ele nu reprezintă o noutate, cum am mai spus, fiind publicate, în lucrări de specialitate, după cum se va vedea şi în note, în colecţii de documente. Publicarea lor în acest mod permite să se înţeleagă mai bine „strategia” papală de „susţinere” financiară şi politică a lui Mihai Viteazul în războiul antiotoman în care se angrenase Voievodul Valah, dar cu condiţia trecerii lui şi a neamului său la catolicism. Refuzul lui Mihai, de fiecare dată, direct sau diplomatic, dar cu precizarea că el luptă pentru creştinătate, a făcut din papa de la Roma un adversar consecvent, autor moral, împreună cu Rudolf al II-lea de Habsburg, al asasinării voievodului valah.

I. Scrisoarea Papei Clement al VIII lea către Mihaiu Vitezul, vestindu-l că nu poate să-i dee ajutor, şi îmbărbătându-l la luptă.[45]

16 august 1597

 Către fiul iubit şi bărbatul nobil, Mihai, Voievod al Valahiei

Papa Clement al VIII-lea

Iubitului şi nobilului nostru fiu îi transmitem salutări şi binecuvîntarea papală. Pentru că am văzut din scrisoarea Nobilimii Tale curajul sufletului tău şi zelul în a lupta pentru cauza puterii creştine, punem foarte mult credinţa noastră întru Domnul de partea ta curajoasă împotriva duşmanului turc comun şi foarte potrivnic şi este drept ca la fel să încerce să facă toţi principii creştini, spre salvarea lor şi a altora. Este cunoscut de toată lumea care au fost străduinţele noastre în privinţa acestora, că au fost puse la dispoziţie de către noi ajutoarele soldaţilor şi tu poţi să afli şi tu că nu ne-am cruţat nici propirul sânge, deoarece iubitul nostru fiu şi nobil bărbat, Giovanni Francisco Aldobrandini, nepotul nostru de sînge şi căpitan general s-a oprit cu armata noastră în Ungaria în ciuda oricărei primejdii; chiar am suportat şi continuăm să suportăm cu stăruinţă atâtea cheltuieli, câte puterile naturale ale acestui scaun papal, în fruntea căruia stau cu voia Domnului, nu mai pot susţine mult timp şi, de aceea suferim foarte  mult că suntem împovăraţi de atâtea lipsuri de bani, sub nicio formă, nu ne este îngăduit să punem la dispoziţie ceea ce ne ceri, deşi altminteri simţim o afecţiune binecunoscută faţă de tine. Tu însă trebuie să fi cu sufletul puternic şi viguros, căci, dacă în această provincie s-ar porni legea războiului, nu ne îndoim că ducii noştri îţi vor fi de ajutor atâta cât vor putea. Dumnezeul armatelor să îi vegheze pe cei care luptă pentru bunătatea sa şi să culce la pământ duşmanul cel trufaş. Scrisă la Roma, de Sf. Marcu, sub pecetea lui Sf. Petru, în data de 16 august 1597, în al şaselea an al Pontificatului Nostru.

II.Scrisoarea Papei Clement al VIII lea către Mihaiu Vitezul, stăruind să intre în biserica catolică.[46]

12 octombrie 1598

Către fiul iubit şi bărbatul nobil, Mihai, Principe al Valahiei

Papa Clement al VIII-lea

Iubitului şi nobilului nostru fiu îi transmitem salutări şi lumina bogată a graţiei divine. Cu mult mai târziu decât am fi vrut, l-am trimis înapoi la Nobilimea Ta pe Hector Varsi, pe care l-ai trimis la noi, din cauză că, cu câteva zile mai înainte, mai întâi am fost încercaţi de o sănătate potrivnică, apoi am lipsit puţin timp necesar pentru refacerea forţelor. Însă scrisorile tale le-am citit cu plăcere şi pe solul tău l-am ascultat cu bunăvoinţă, iar stăruinţa ta, ardoarea şi perseverenţa cu care este vegheată puterea creştină de către partea ta curajoasă în faţa duşmanului comun şi foarte pornit împotriva numelui creştinătăţii, le încredinţăm cu totul întru Domnul, însă această cauză care se referă la slava lui Dumnezeu şi folosul întregului popor creştin, de care am fost întotdeauna ataşaţi, nimănui nu-i este necunoscută, dar fiind slăbiţi de cheltuieli neîntrerupte şi aproape secătuiţi, în acest an, care deja se apropie de sfârşit, nu îţi putem fi de ajutor, însă în anul viitor, dacă lucrurile noastre vor fi într-o situaţie mai favorabilă, îţi vom da ajutor, ca să înţelegi cât de mult apreciem virtutea ta. În acest timp, te îndemnăm stăruitor să te alături cu tot sufletul la Biserica Catolică Romană, care reprezintă coloana şi baza adevărului; gândeşte-te cu atenţie, după înţelepciunea ta, cât de multe rele grave au urmat după această schismă periculoasă; în special de aici îşi iau duşmanii credinţei forţele; însă la ce lucru fericit pot spera membrele care sunt separate de capul lor? Dumnezeul nostru este un singur Dumnezeu, care a orânduit o singură credinţă, o singură biserică, întemeiată pe preafericitul Petru, căpetenia apostolilor, al cărui loc şi autoritate ne este îngăduit să o deţinem noi, nevrednici şi inferiori. Aşadar, trebuie căutată şi păstrată acea unitate, pe care strămoşii noştri din cele mai vechi timpuri au ţinut-o cu toată tăria, ei, care au recunoscut Sfânta Biserică Romană drept mamă şi învăţătoare şi au venerat-o cu o deosebită pietate. Astfel, odată respinse schisma şi greşelile, atunci abia se va putea spera la milostivirea cea mare a lui Dumnezeu, ca duşmanul cel mai îngrozit şi mai năprasnic, turcul, să nu prevaleze, ci să fie culcat la pământ. Aşadar tu, fiule, stabileşte acest lucru şi săvârşeşte-l  cu binecuvânarea lui Dumnezeu, ca să te alături cu totul Sfintei Biserici Catolice în unitatea credinţei şi iubirii dumnezeieşti, iar în situaţii dificile, pe care le aduce vitregia acestor vremuri, Dumnezeu îţi va fi de fapt ajutorul tău, ca să-ţi păstrezi tăria sufletului tău curajos şi, între primejdiile care te înconjoară, te va păstra sănătos şi nevătămat. Scrisă în Ferrara, în data de 12 octombrie 1598, în al şaptelea an al Pontificatului Nostru.

III.Iubitului fiu, nobilului bărbat Mihai, principele Valahiei.

Papa Clement al VIII-lea[47]

29 aprilie 1600

Iubite fiu <şi> nobil bărbat, mîntuire şi binecuvântare apostolică. Scrisoarea pe care Domnia ta ne-ai trimis-o în trecuta lună februarie şi în care arăţi osebita rîvnă întru ajutorarea creştinătăţii împotriva turcilor, vrăjmaşi comuni şi atât de cruzi, ne-a fost foarte plăcută şi îţi lăudăm foarte mult acea nobleţe sufletească pe care tu o arăţi, precum şi statornicia <ta>; dar scrisoarea ta ne-ar fi fost, desigur, cu mult mai plăcută dacă ne-ar fi vestit despre tine acel lucru pe care, din voinţă proteguitoare către tine, îl aşteptam cu nerăbdare încă de multă vreme şi, fără îndoială, dorim să fi ascultat de sfatul cel bun, ca lepădând orice schismă şi orice greşeli, să primeşti cu toată inima unirea cu biserica catolică şi apostolică pe care Dumnezeu, tatăl îndurării, a voit să o păstorim noi, nevrednicul, care, deşi nu-i stăm alături prin merite, avem locul şi puterea preafericitului Petru, întîiul între apostoli, pe care domnul Hristos l-a rînduit mai-marele întregii sale biserici şi păstor al tuturor oilor sale şi cel mai mare propovăduitor <al său>. Iar nouă ne este de ajutor şi ne face plăcere să nădăjduim că se va întâmpla aceasta: că, cu voia Domnului , te vei alătura nouă în legătura credinţei unite şi a iubirii <de aproape şi> că, întru nădejdea chemării noastre, vei fi vlăstar al bisericii propovăduitoare şi parte din trupul nostru, şi cu adevărat fiu al nostru iubit întru Hristos, aşa cum sunt şi ceilalţi principi catolici care recunosc şi cinstesc biserica romană drept maică şi povăţuitoare a tuturor bisericilor. Nu se poate spune că este ceva mai de trebuinţă pentru mîntuirea sufletului tău, ceva mai de seamă pentru o glorie trainică, ceva mai presus pentru folosul deplin, decît această singură hotărâre; de fapt, tu ne ceri să-ţi fim de ajutor şi printr-un sprijin bănesc; întotdeauna ne-am zorit să ajutăm creştinătatea <şi> n-am nesocotit pe nimeni, dar totuşi trecătoarele putinţe ale sfîntului Scaun nu sînt atît de mari ca singure să facă faţă unei asemenea poveri şi, împărţite în mai multe locuri, să poată fi îndestulătoare; de aceea încă de multă vreme ne străduim şi ne ocupăm de acestea pe care, dacă Dumnezeu, cu binecuvîntarea sa, ne va îngădui, după cum nădăjduim, să le împlinim, atunci, unindu-se forţele mai multora şi rînduindu-se şi împărţindu-ne poverile, nu va fi greu să le sprijinim pe celelalte şi să purcedem <la alte fapte> strălucite, iar ţie, care, după cum speri, pui la cale <lucruri> mari, să-ţi venim la vreme într-ajutor. Între timp, tu, aşa cum stă bine unui viteaz, păstrează-ţi tăria statorniciei sufleteşti împotriva înverşunaţilor vrăjmaşi şi, mai ales, respectă cu toată rîvna tratatul de sinceră prietenie prin care te-ai legat de fiul nostru preaiubit, Rudolf, împărat ales, să nu cumva să îngădui ca prin vreo <altă> înţelegere să fii abătut de la acea prietenie, căci acest lucru este vrednic de tine şi te umple de slavă, şi, după cum înţelegi tu, în marea ta înţelepciune, este cel mai potrivit pentru mai trainicele temeiuri ale folosului <comun>. Iar Dumnezeu să-ţi lumineze din plin gândul tău cu strălucirea întregii milostiviri şi a luminării dumnezeieşti, aşa încît să nu-şi rămînă nici o umbră în cuget, iar noi şi toţi principii catolici să ne bucurăm pe deplin de adevărata unire a <bisericii> tale cu biserica <romană>, fără de care nu există mîntuire. Dată la Roma, la Sfîntul Petru, <întărită> cu inelul Pescarului*, în ziua de 29 aprilie anul 1600, în al nouălea an al pontificatului nostru.

(*Este vorba de sigilul papal – explicaţia aparţine editorului în nota de subsol).

IV. Principelui Ţării Româneşti[48]

28 aprilie 1601

Iubite fiu şi nobil bărbat – salutul şi binecuvîntarea <noastră> apostolică. Am primit scrisoarea Domniei Tale, pe care ne-ai dat-o din Praga la calendele lunii aprilie, şi în care era scris amănunţit despre acele lucruri care în zilele anterioare, prin schimbările sorţii, ţi se întâmplaseră. Sufletul nostru este plin de bunăvoinţă faţă de tine şi vrerea <noastră> este cu tine, din care pricină chiar, cu mare stăruinţă te îndemnăm ca, în truda prea împovărătoare pentru credinţa comună şi în acele treburi care ţin de credinţa catolică cea singură adevărată, să te porţi cu suflet curat, cum este potrivit, şi să te arăţi în chip neprefăcut de orice parte, cu inima neprihănită şi cugetul drept, în ce priveşte mântuirea sufletului tău şi întreaga <lui> norocire; atunci, întru aceste lucruri îndestul vom avea chezăşuire despre tine, vom putea fi cu sufletul întreg şi fără teamă şi abia atunci te vom sprijini cu întreagă vrerea şi dragostea şi ţie, orice prilej s-ar ivi, îţi vom fi, cu voia Domnului, într-ajutor, în cele solicitate de tine cu întîietate şi în cele ce le socoteşti potrivite pentru a acţiona cel mai bine; de vei face aceasta şi vei chema mai statornic bunăvoinţa noastră faţă de tine, toate ţi se vor rîndui cu folos şi noroc, cu milostivirea lui Dumnezeu. Dată la Roma, în Sfîntul Petru <întărită> cu inelul pescarului, în ziua de 28 aprilie 1601, în anul al zecelea al pontificatului nostru.

*

În legătură cu domnia marelui Voievod Mihai Viteazul, cu unirea realizată de el a celor trei ţări Dacice/cele trei Valahii, „Pohta ce-a Puhtit-o” Voievodul întregitor de ţară,  în legătură cu dorinţa acestuia, atât de des afirmată, de eliberare a Constantinopolului şi a Ierusalimului, dar legat şi de asasinarea sa, profesorul I. Lupaş concluzionează într-un mod firesc într-unul din studiile sale: „Ce înfăţişare ar fi putut lua istoria neamului nostru, dacă Mihai n’ar fi căzut pradă asasinilor simbriaşi ai lui Basta, duşmanilor săi şi ai poporului nostru!

Ideea de patrie, ideea de neam şi ideea creştină ar fi putut să aibă încă timp de 2-3 decenii un aprig luptător şi un stegar neîntrecut în persoana lui Mihai Viteazul, care după necontenitele răsboaie şi sbuciumări, – dacă s’ar fi putut învrednici de câţiva ani de cârmuire pacinică, – nu ar fi lipsit să se aşeze de pe atunci, temeinic şi durabil,piatra cea din capul unghiului pentru măreaţa clădire a unităţii noastre naţionale-politice…

Oamenii l-au pierdut pe Mihai, dar iată – după neclintita lui credinţă creştinească – l-a răsplătit Dumnezeu!”[49].

Şi concluzia profesorului se poate raporta şi la alţi mari voievozi ori conducători pe care naţiunea română i-a avut, dar care au fost înlăturaţi de la putere ori asasinaţi, la rândul lor, din aceleaşi interese politice ostile naţiunii noastre: Horea, Cloşca şi Crişan, Sfinţii Martiri Brâncoveanu Basaraba, Tudor Vladimirescu, Alexandru Ioan Cuza, Mareşalul Ion Antonescu şi mulţi, mulţi alţii. Nu poate fi omis, din această enumerare sumară, Mihai Eminescu, geniul nostru naţional, dacologul de excepţie, cel mai mare naţionalist român, asasinat şi el, la rându-i[50].

Sperăm că, într-o zi, cât mai curând posibil, ne vom închina, în mod oficial, la icoana marelui Voievod valah[51], spaima lumii otomane, inclusiv după moartea sa, speranţa creştinilor şi a creştinătăţii, a lumii ortodoxe în primul rând, din motivele mai sus arătate, simbolul unităţii noastre naţionale. Amin!

de Iscru Adrian                                                                                                 

1 Decembrie 2013

––––––––––

[1].G.D. Iscru, Strămoşii noştri reali: geţii, dacii, tracii, illirii, naţiunea matcă din vatra „Vechii Europe”, Ed. Nicolae Bălcescu şi Mica Valahie, Bucureşti, 2010, ed. a V-a,

[2]. A se vedea pe larg, G.D.Iscru, Naţiune, Naţionalism, Stat Naţional, în revista „Valahia – Dacia Nemuritoare”, nr. 2/oct. 2013, p. 12-13; Ibidem, nr. 3/nov. 2013, p. 12.

[3].Idem, Străvechea noastră dreaptă credinţă monoteistă. Conferinţă susţinută public la Muzeul de istorie al Bucureştiului în data de 23 Mai 2013, orele 15:00. http://www.art-emis.ro/analize/1701-stravechea-noastra-dreapta-credinta-monoteista-1.html  nr. 49/14 iunie 2013 şi http://www.art-emis.ro/analize/1715-stravechea-noastra-dreapta-credinta-monoteista-2.html  nr. 51/21 iulie 2013. A se vedea pe larg şi G.D.I. op. cit.

[4]. Lucrarea a apărut la Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu” în anul 2011, comemorând astfel 410 ani de la asasinarea Voievodului Mihai Viteazul pe Câmpia Turzii.

[5]. Studiul a fost publicat în revista Atitudini, în serial, în numerele 25/10.2012, p. 83; 26/12.2012, p. 70; 27/02.2013, p. 79; 28/04.2013, p.68.

[6]. Studii Slătinene, Anul VI, vol. XI, nr. 2/2012, p. 36-62.

[7]. Î.P.S. Ierotheos, mitropolit de Nafpakos şi Aghios Vlasios, Vechea Romă, Papismul de astăzi, Catolicismul, Nu este Vechea Romă în revista Atitudini nr. 25/10.2012, p. 49-50.

[8]. Idem, p. 50.

[9]. Rendina Claudio, Papii, istorie şi secrete, Ed. ALL,  2008, p. 392.

[10]. Idem, p. 395.

[11]. Idem, s.n.

[12]. Idem, s.n.

[13]. Idem,  p. 399, s.n.

[14]. Supremaţia papală şi cruciadele, Ioan Vlăduca în revista „Atitudini”, nr. 16/aprilie 2011, p. 52.

[15].Idem, p. 53.

[16].Idem, p. 61. 

[17].Idem.

[18].Idem, p. 54.

[19].Idem.

[20].Idem.

[21].A se vedea pe larg studiul conf. univ. dr. G.D.Iscru De la Pax Romana la Imperiul Global – un serial istoric de crime politice împotriva naţiunilor lumii şi a Statelor lor naţionale, Suverane!, în revista Studii Slătinene, Anul IV, vol. XI, nr.2/2012, p. 62-71. Studiul a fos susţinut public şi la Muzeul de istorie al Municipiului Bucureşti.

[22].Pe larg, în lucrarea Istoria descoperirii şi cuceririi Americii, Francisco Morales Padron, Editura Ştiinşifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979; Vezi şi G.D.Iscru De la Pax Romana la Imperiul Global…

[23]. Supremaţia papală şi cruciadele, Ioan Vlăduca în revista „Atitudini”, nr. 16/aprilie 2011, p. 57.

[24]. Dobrescu Constantin; Ion C. Petrescu. Căderea Constantinopolului ultima citadelă a creştinismului din sude estul Europei, Ed. Premier, Ploieşti, 2009, p. 45.

[25].Idem, p. 48.

[26].Idem, p. 48.

[27].Idem, p. 171.

[28]. Marin. A Cristian, Mihai Viteazul Restauratorul Daciei şi al Bisericii strămoşeşti, Casa de Editură şi Librărie Nicolae Bălcescu, Bucureşti, 2011.

[29]. Î.P.S. Ierotheos, mitropolit de Nafpakos şi Aghios Vlasios, Vechea Romă, Papismul de astăzi, Catolicismul, Nu este Vechea Romă în revista Atitudini nr. 25/10.2012, p. 49, s.n.

[30]. Idem.

[31]. Marin. A Cristian, op. cit, p. 9, 10 şi următoarele.

[32]. Idem.

[33]. MarinA. Cristian, Unirea Valahiei, Ardealului şi Moldovei, Încununarea Afirmării Conştiinţei Naţionale a lui Mihai Voievod, în „Studii Slătinene”, Anul VII, vol XII, nr. 1/2013, p. 107-140.

[34]. P.P.Panaitescu, Mihai Viteazul, Bucureşti, Fundaţia Regele Carol I, 1936, p. 105-105, Biblioteca Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, cota II 6802, s.n. Autorul îl citează pe Andrei Veress, cu lucrarea Documente privitoare la istoria Ardealului şi Moldovei şi Ţării Româneşti, vol. IV, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1932, p. 315. În notă este prescurtat:Documente, Documente IV, p. 315, (Decembrie 1595). A se vedea şi Gabriel Gheorghe, Studii de cultură şi civilizaţie românească, Fundaţia Gândirea, Bucureşti, 2001, p. 110.

[35]. Ibidem, s.n.

[36].Şerbănescu I. Niculae, Dimensiunea religioasă a personalităţii domnitorului Mihai Viteazul (1593-1601) – premise şi argumente pentru canonizare –,Arhiepiscopia Târgoviştei, 2011, p. 17.

[37]. Ibidem, p. 19.

[38]. Ibidem, p. 21.

[39]. Ibidem, p. 32.

[40]. Ibidem, p. 27, 28, 29.

[41]. Dumitru Stăniloae, Cultură şi Duhovnicie, Opere Complete, vol. 2., Ed. BASILICA a Patriarhiei Române, Buc., 2012, p. 841.

[42]. Ibidem, vol. 1, p. 826, s.a.

[43]. Vezi mai pe larg, Aurel V. David, Studii de Istorie a Înălţării şi Declinului Naţiei Româneşti, 2006, editura Dacoromână, p. 282, 283, 284. Vezi şi Gheorghe Gabriel, Studii de cultură şi civilizaţie românească, Fundaţia Gândirea, Bucureşti, 2001, p. 108. Se observă că aceste convertiri, chiar şi la creştinism, în primele secole, în Europa, ori în cele două Americi, mai târziu, se făceau cu forţa, atitudine ce a rămas înrădăcinată în occidentul politic şi confesional devenind un obicei clasic: „Istoria bisericească este plină de astfel de convertiri cu tăişul sabiei. În realitate, sub masca convertirilor la creştinism – convertiri de acest fel nu sînt cunoscute în aşa-zisa Biserică a răsăritului, ci numai în cea apuseană – s-au ascuns de multe ori lupte pentru putere şi, mai ales, pentru avere” (G.G., op. cit., p. 108, s.n.).

[44]. Şerbănescu I. Niculae, op. cit., p. 22, 48, 49 şi următoarele.

[45]. Documente privitoare la ISTORIA ROMÂNILOR culese de Eudoxiu Hurmuzaki, publicate sub auspiciile Ministeriului Cultelor şi Instrucţiunii publice şi ale Academiei Române, vol. VIII, 1376-1650, p. 199, Bucuresci, 1894, Donaţia Preot Profesor Niculae M. Popescu. Biblioteca Sfântului Sinod-Mânăstirea Antim, Bucureşti, cota III 1427. De menţionat că documentele sunt publicate în latină. Traducerea a fost efectuată de către Movilă Iulia Mădălina, traducător autorizat, pentru limbile spaniolă – latină, al Ministerului de Justiţie cu nr. 15273.

[46]. Idem.

[47]. Direcţia Generală a Arhivelor Statului. Mihai Viteazul în Conştiinţa Europeană, 5, Mărturii, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1990, p. 263-264. Documentele sunt redate în limba latină şi alăturat este redată traducerea în limba română. S-a păstrat ortografia şi punctuaţia existentă în text. Această scrisoare a fost publicată şi în lucrarea prof. dr. Marin Al. Cristian, Mihai Viteazul Restauratorul Daciei şi al Bisericii Strămoşeşti, Ed. Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu”, p. 323, 324, Bucureşti, 2011.

[48]. Direcţia Generală a Arhivelor Statului-Biblioteca Centrală de Stat, Mihai Viteazul în Conştiinţa Europeană, 1, Documente Externe, p. 650. Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1982. Documentele sunt redate în limba latină şi alăturat este redată traducerea în limba română. S-a păstrat ortografia şi punctuaţia existentă în text.

[49]. I. Lupaş, Studii, Conferinţe şi comunicări, vol. I, p. 135, Ed. Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1928, Biblioteca Sfântului Sinod-Mânăstirea Antim-Bucureşti, cota II 17245, s.a. S-au păstrat ortografia şi punctuaţia existente în lucrarea tipărită.

[50]. Aurel V. David, Eminescu – Prima jertfă politică pe altarul Daciei Mari, în revista „Studii Slătinene”, anul VII, vol. XII, nr. 1/2013, p. 178-193.

[51]. Legat de acest aspect al canonizării marelui Voievod Mihai Viteazul, meritele incontestabile îi aparţin vrednicului de pomenire, Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, cel care s-a ocupat în mod concret de canonizarea lui Mihai Viteazul. După trecerea acestui înalt ierarh în lumea drepţilor, dosarul de canonizare nu a mai fost unul de importanţă majoră. La prima conferinţă susţinută de Mitropolitul Nestor al Olteniei, pe această temă, am participat în mod direct, la Casa Poporului, în Bucureşti.

sursa:  http://adevaruldespredaci.ro

PLAN PREMEDITAT DE ASCENSIUNE LA TRON A PATRIARHULUI ECUMENIC BARTOLOMEU?

Temeliile Patriarhiei Ecumenice sunt minate!

Un plan secret și ”conspirativ”, care subminează înseși bazele procedurii de numire a Patriarhilor Ecumenici este denunțat într-o scrisoare a domnului Panaghiótis Foúghias. Nu este deloc întâmplător că pe data de 3 mai 2015, ”The National Herald” din America ia poziție împotriva procedurii de numire a episcopilor Patriarhiei Ecumenice, atrăgând atenția asupra posibilei alegeri a întâistătătorului Arhiepiscopiei Americii, dat fiind că demersurile Patriarhiei nu urmează calea corectă.

După cum reiese limpede din cele scrise de domnul Foúghias, exista un plan pe care îl ticluiesc niște necunoscuți (?) de mulți ani încoace, probabil încă dinaintea alegerii Patriarhului Ecumenic Dimitrios, pentru a-l urca pe Tronul Constantinopolului pe actualul Patriarh Ecumenic, Bartolomeu. Decizia pare să fi fost luată dinainte, de vreme ce în ziua în care actualul patriarh a fost hirotonit ca Mitropolit de Filadelfia, kir Meliton, Mitropolitul de atunci al Calcedonului, ”îi șoptea la ureche: și de-acum, Patriarh Ecumenic”. Întrebările sunt multe: Cine sunt cei care pun la cale acest plan? De ce a fost ales ca patriarh Bartolomeu? Care anume sunt ”evoluțiile ulterioare din Patriarhia Ecumenică”, pe care domnul Foúghias le lasă în aer, la libera înțelegere a cititorilor?

Fanarul este chemat cât mai repede posibil să dea explicații dacă aceste acuzații sunt valabile sau nu! De asemenea, nu pot rămâne fără răspuns acuzațiile despre viața de lux de la Fanar și nici despre Facultatea de Teologie din Hálki care încă nu funcționează. Dr. Panaghiótis Foúghias (ca, de altfel, și răposatul frate al Arhiepiscopului Thyateírelor și Marii Britanii și ulterior Mitropolit al Pisidiei, kir Metodie) este o personalitate cunoscută și un foarte bun cunoscător al realităților interne ale Patriarhiei.

Nu putem să nu remarcăm faptul că domnul Foúghias caută cu timp și fără timp prilejuri să-și exprime mâhnirea după încercarea pe care a suferit-o atât el, cât și fratele său, când acesta din urmă a fost ”eliminat” în numai câteva ore după un telefon de la Patriarhie. Despre cele petrecute atunci s-a scris și o carte. Însă, oricât de dureroase au fost evenimentele, prezenta scrisoare ori spune niște cumplite adevăruri, ori niște minciuni sfruntate – din două una. Altfel nu poate fi calificată. Ce rămâne valabil până la urmă din această scrisoare? Avem totuși conștiința că ziarele de renume nu publică oricum articole și scrisori, decât dacă acestea prezintă o oarecare garanție. Care este, deci, motivul publicării prezentei scrisori? Potrivit celor prezentate în scrisoare, cauza este Facultatea de Teologie din Hálki, care în ciuda promisiunilor și anunțurilor, a rămas tot închisă. Trebuie să precizăm că Orthódoxos Týpos este în total dezacord cu poziția domnului Panaghiótis Foúghias care îl caracterizează pe Patriarhul Ecumenic Athenagora drept ”mare” patriarh, tocmai pe acesta care a fost un pion al americanilor și a împins Ortodoxia la probleme fără precedent, ca arhitect al promovării proiectului de subordonare a Ortodoxiei față de Papism. De asemenea, nu suntem de acord nici cu părerea că răposatul Arhiepiscop al Americii, Iacov, ar fi avut capacități excepționale și ar fi putut juca un rol important în deschiderea și funcționarea Facultății de Teologie din Hálkis.

Scrisoarea a fost publicată în ziarul ”Kathimeriní” din data de 2 mai 2015.

 Cine orchestrează aceste lucruri?

 ”Facultatea de Teologie din Hálki.

Domnule Director,

Moartea marelui Patriarh Ecumenic Athenagora a adus pe scena Patriarhiei Ecumenice pe Mitropolitul Calcedonului, Meliton, care a jucat un rol decisiv pentru viitorul nu numai al Patriarhiei Ecumenice, dar și al Facultății de Teologie din Hálki. După eliminarea candidaților la Tronul Ecumenic, și a lui Meliton însuși, dar și a Arhiepiscopului Americii, kir Iacov, Meliton a promovat la Tronul Patriarhiei Ecumenice pe Veniamin, din Sinodul Tronului Ecumenic, și pe Mitropolitul de ĺmvros și Tenédos, Dimitrios, care a și fost ales Patriarh Ecumenic și a păstorit până în 1991”.

 A fost sugerat, dar nu ales?

 ”Prin alegerea lui Dimitrie ca Patriarh Ecumenic s-a creat poziția vacantă de Secretar al Patriarhului, iar Mitropolitul Calcedonului l-a sugerat pentru acest loc pe Arhimandritul Bartolomeu Arhontónis, care ulterior a fost ales Mitropolit al Filadelfiei, fiind hirotonit arhiereu de însuși Meliton. Acesta din urmă, în timpul hirotoniei i-a șoptit lui Bartolomeu la ureche: și de-acum, Patriarh Ecumenic. Faptul că Arhontónis nu întâmplător a fost numit director al Biroului Patriarhal a fost dovedit de evoluțiile ulterioare din Patriarhia Ecumenică. Cititorii pot să înțeleagă fără greutate ce vrem să spunem aici. Când a murit Dimitrios (1991), trepădușii Patriarhiei care anticipaseră urcarea pe Tronul Ecumenic vacant a Secretarului Biroului Patriarhal, Mitropolitul Filadelfiei, Bartolomeu, îl numiseră între timp pe acesta din urmă Mitropolit al Calcedonului. Astfel, a fost exclusă din nou nominalizarea Arhiepiscopului Americii, kir Iacov”.

”… sunt interesanți de bunurile materiale”

 ”Faptul că Arhiepiscopul Americii, Iacov, nu s-a urcat nici de data asta pe Tronul Patriarhiei Ecumenice a blocat deschiderea Facultății de Teologie de la Hálki, pentru că Iacov era atât de capabil, încât ar fi impus inaugurarea Facultății de Teologie din Hálki și ar fi condus la funcționarea ei cu succes. Nu ar fi suportat ca el să fie patriarh și facultatea, pe care o adora efectiv, să rămână închisă. Fatalitatea este că cei de la Fanar sunt interesați de bunuri materiale și, din timp în timp își mai aduc aminte și că Facultatea de Teologie din Hálki e tot închisă. Din păcate, asta e realitatea despre nefuncționarea Facultății de Teologie din Hálki până în ziua de azi”.

de Doctor Panaghiótis Foúghias

Orthódoxos Týpos, 8 mai 2015, nr. 2028, pp. 8.

Traducere: Mihail Ilie (G.O.)

Graiul Ortodox

Rubrica antieretice

Erezii de origine jidovească

De Dr. Nicolae Pulescu (1869-1931)

Nicolae Constantin Paulescu, om de știință român, medic și fiziolog, profesor la Facultatea de Medicină din București, a contribuit la descoperirea hormonului antidiabetic eliberat de pancreas, numit mai târziu insulină.

«Am arătat mai sus că Talmudul nu respiră decât ură contra Creștinis­mului, – ură care s-a cristalizat în faimoasa formulă: „tob șebegoim harog”, – adică: „pe cel mai bun dintre creștini, ucidel”. Acesta este adevăratul său scop: exterminarea bunilor creștini, pentru ca împreună cu dânșii să piară și creștinis­mul.

Talmudul declară deci război,… un război fără milă, pe viață sau pe moarte.

Dar pe de o parte ovreii, slăbiți și împrăștiați, nu puteau duce lupta pe față; pe de alta, creștinii îi detestau și nu se încredeau în ei, mai ales când era vorba de vreo discuție religioasă.

În asemenea condiții, mai mult decât perplexe, o idee infernală ilumina devla lui Iuda. Trebuia să–i facă pe creștini să lupte, ei înșiși, în contra crești­nismului.

Și într-adevăr, se văzură atunci apărând, una după alta, nenumărate erezii care se succedară neîn­cetat, din primele secole ale creștinismului și până astăzi.

Prin sofisme, jidovii înșelară pe creștini și mai ales pe neofiți și îi trans­formară în ereziarci, care în urmă căutară să distrugă spiritul creștinesc^[374].

Astfel s-au format toate ereziile care, – de la Ebionism, până la Protes­tantism, – recunosc o origine jidovească.

„Sar putea face istoria curentului ovreiesc în Biserica creștină, – istorie care ar merge de le Ebionismul primitiv, la Protestantism, – oprindu-se între alții la Unitari și la Arieni”^[375].

Dintre aceste erezii jidovești, cele mai importante sunt:

1. Ebionismul^[376] și Elkesaismul ivite la sfârși­tul primului secol și formate de „judaisanți încăpățâ­nați”, care voiau să țină sabatul și aveau repulsie să convertească pe gentili, – cu alte cuvinte, erau dușma­nii catolicității Bisericii.

Aceste erezii renăscură, mai târziu, sub numele de Nazarenism sau doc­trina creștinilor circumcisi, de Anti–trinitarism, de Quarto–decimanisme etc… și se stinseră în cursul veacului al IV-lea^[377].

Ele reînviară, pe la sfârșitul secolului al XII-lea, în Italia de sus, consti­tuind Pasaginismul.

2. O a doua categorie de erezii, cu care Biserica a avut mult de luptat este reprezentată de gnosa jido­vească și mai ales de Nicolaitism, – despre care Sfântul Evanghelist Ioan zice că face parte din „Sina­goga Satanei”^[378] – și de alte sisteme asemenea, care și ele s-au edificat pe baze judaice^[379].

3. Din veacul al IV-lea până în al VII-lea, istoria ovreilor este legată de is­toria Arianismului, de izbânzile și de înfrângerile lui”^[380]. Această erezie, care ataca Sfânta Treime, reuși aproape să despartă în două creștinismul și, aju­tată de mai mulți împărați, îi amenință chiar existența.

Biserica nu a suferit niciodată, – de la început și până în epoca actuală sau francmasonică, – ca în timpul persecuțiilor ariene^[381].

Printre ereziile de origine jidovească, – dar mai puțin importante ca cea precedentă, – să cităm pe acelea ale Unitarilor (monofizism și monotelism), care durară, din veacul al V-lea, până în veacul al VIII-lea^[382], și pe aceea a Ico­noclaștilor, care tulburară pacea Bisericii, de la începutul secolului al VIII-lea și până la jumătatea secolului al IX-lea^[383].

4. Manicheismul, sau gnosa persană, care fu un fel de amestec al Elkesaismului jidovesc cu doctrina lui Zoroastru^[384], lua naștere încă din secolul al II-lea, în Persia și se întinse din ce în ce, de la răsărit înspre apus.

În veacul al XII-lea, această erezie reapăru în Bulgaria, iar partizanii ei, Bogomili, se răspândiră în Europa și se stabiliră, mai cu seamă, în sudul Franței, unde formară Catari, – care, în secolul următor, se numiră Albigeni.

Această sectă afirma că doctrina ovreilor era de preferat aceleia a creș­tinilor.

În contra Albigenilor, care provocară dezordini foarte grave, Biserica, pentru ca să-i extirpe, fu obligată să predice o adevărată cruciadă^[385].

5. Când Manicheismul fu învins, cu Albigenii, doc­trinele jidovești găsiră adăpost la Cavalerii Templu­lui, – care mai înainte fuseseră servitori devo­tați ai credinței creștine.

Din actele procesului, – publicate de Michelet în Documents inédits de l’histoire de France, – reiese că, în momentul supresiei ordinului, batjoco­rirea Crucii făcea parte din ceremoniile inițierii. Acești Cavaleri ai lui Crist scuipau de trei ori pe Crucifix, renegându–l^[386].

Sărutul rușinos completa aceste ceremonii de iniți­ere^[387].

Afacerea Templierilor se explică foarte bine, când ne dăm seama de modul de procedare al ovrei­lor. De altfel, acest mod de a lucra variază puțin.

Jidovii corup o asociație puternică, ce le servește drept mașină de război, ca să atace cu vigoare organi­zația socială care îi incomodează.

Îndată ce au pătruns acolo, ei procedează ca într-o societate financiară, în care sforțările tuturor nu au alt scop decât a servi cauza sau interesele lui Israel, – fără ca, de cele mai multe ori, indivizii să știe ce fac.

Cavalerii Templului se găsiră în multe împrejurări în raport cu jidovii, pentru afa­ceri de bani, – căci, într-adevăr, prin Templieri se îndeplineau toate operațiile finan­ciare ale Cruciadelor”^[388].

Dar, marele vis al jidovilor, – adică o revoluție universală^[389], organizată de către Ordinul Templie­rilor, – dispăru în flăcările rugului lui Jacques de Molay^[390], superiorul lor.

6. Ajungem în sfârșit la erezia lui Luther^[391] și a tovarășilor lui.

„În momentul Reformei… creștinii erau mai pu­țin credincioși… Averoismul (filo­sofie arabă) prepa­rase această decadență a credinței, – și se știe partea ce avură ovreii la răspândirea Averoismului, așa că lucrau astfel pentru ei.

Cei mai mulți din averoiști erau increduli sau cel puțin atacau religia creștină.

În ani, care anunțau Reforma, jidovul deveni edu­cator șii învăță pe savanți limba ebraică; el îi iniție în misterele cabalei, după ce le-a deschis porțile filosofiei arabe.

El îi înzestră, contra catolicismului, cu redutabila exegeză pe care hahamii, în timp de veacuri, o cultiva­seră și o fortificaseră, – acea exegeză (sofistică) de care va ști să se servească protestantismul și, mai târziu, raționalismul”^[392].

„Rivalul lui Maimonide, rabi Solomon (fiul lui Isaac din Troyes, cunoscut sub numele de Rachi), precum și Tosafiștii (savanți talmudiști) făcură pe Nicolae din Lyra, care făcu pe Luther”, (Renan). Într-adevăr, franciscanul Nicolae din Lyra, de origine israelită, împrumută de la acești ovrei multe din argumentele sale contra Bisericii, – și aceste argu­mente fură transmise lui Luther”^[393].

Reforma și–a luat rădăcinile în izvoarele ebraice, – zice ovreiul Bernard Lazare.

Spiritul jidovesc triumfa cu protestantismul.

Reforma fu, prin anumite părți, o întoarcere la vechiul Ebionism din veacurile evanghelice.

O mare parte din sectele protestante fură pe jumă­tate ovreiești, doctrine anti–trinitare fură, mai târziu, predicate de protestanți, – între alții de Michel Servet și de cei doi Socini din Siena”^[394].

În sfârșit, să mai cităm încă doi ovrei, care vor­besc și ei de erezia lui Luther.

„Orice catolic, care devine protestant face un pas către judaism”, zice A. Weil^[395].

„Un protestant, – adaugă Heine, – este un catolic care părăsește idolatria trinitară, pentru a merge către monoteismul jidovesc”^[396].»

Cartea poate fi integral citită la

sursa: Spitalul,  de Nicolae Paulescu

 https://ro.wikisource.org/wiki/Spitalul,_Coranul,_Talmudul,_Kahalul_%C8%99i_Francmasoneria#Erezii_de_origine_jidoveasc.C4.83

Bibliografie  care completează subiectul:

Întâlnirea dintre ortodocși și luterani de la Rodos a decis: ARHIEREZIARHUL PROTESTANTISMULUI, LUTHER, VA INTRA OARE ÎN ”CALENDARUL” BISERICII ORTODOXE?

https://graiulortodox.wordpress.com/2015/07/31/intalnirea-dintre-ortodocsi-si-luterani-de-la-rodos-a-decis-arhiereziarhul-protestantismului-luther-va-intra-oare-in-calendarul-bisericii-ortodoxe/

O rușinoasă conferință bisericească internațională care a avut loc la Tesalonic. ”REPETIȚIE GENERALĂ” PENTRU SINODUL PANORTODOX! ”Prinții” bisericești pregătesc cumva terenul pentru participarea”Luciferului Romei” la Marele Sinod Panortodox?

https://graiulortodox.wordpress.com/2015/06/23/o-rusinoasa-conferinta-bisericeasca-internationala-care-a-avut-loc-la-tesalonic-repetitie-generala-pentru-sinodul-panortodox-printii-bisericesti-pregatesc-cumva-t/

 I. Evoluții negative în pregătirea Sfântului și Marelui Sinod. SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD AL BISERICII ORTODOXE MODIFICAT ȘI PERVERTIT (Ortodoxos Typos)

https://graiulortodox.wordpress.com/2015/03/24/239-evolutii-negative-in-pregatirea-sfantului-si-marelui-sinod-sfantul-si-marele-sinod-al-bisericii-ortodoxe-modificat-si-pervertit-ortodoxos-typos/

II. Dezbaterile rușinoase ale ortodocșilor la Geneva. HOMOSEXUALITATATEA – TORPILA DUHOVNICEASCĂ ÎN DEMERSURILE DE PREGĂTIRE A SFÂNTULUI ȘI MARELUI SINOD (Ortodoxos Typos – a II-a parte)

 https://graiulortodox.wordpress.com/2015/04/16/241-evolutii-negative-in-pregatirea-sfantului-si-marelui-sinod-sfantul-si-marele-sinod-al-bisericii-ortodoxe-modificat-si-pervertit/ ]

Patriarhul Ecumenic aspru mustrat de către comunitățile grec-ortodoxe din America că a încălcat canoanele ortodoxe prin rugăciunea si acordul semnat cu Papa

https://graiulortodox.wordpress.com/2014/06/24/patriarhul-ecumenic-aspru-mustrat-de-catre-comunitatile-grec-ortodoxe-din-america-ca-a-incalcat-canoanele-ortodoxe-prin-rugaciunea-si-acordul-semnat-cu-papa/

MITROPOLITUL SERAFIM DE PIREU CERE PATRIARHULUI BARTOLOMEU RECUNOAŞTEREA SINODULUI AL VIII-LEA ECUMENIC. Sinodul al VIII-lea Ecumenic condamnă ereziile papiste ( de Mitropolitul Ierotheos Vlahos)

https://graiulortodox.wordpress.com/2012/03/23/mitropolitul-serafim-de-pireu-cere-patriarhului-bartolomeu-recunoasterea-sinodului-al-viii-lea-ecumenic-sinodul-al-viii-lea-ecumenic-condamna-ereziile-papiste-de-mitropolitul-ierotheos-vlahos/

Cele 9 Sinoade Ecumenice ale Bisericii Ortodoxe Universale și minunile care s-au întâmplat – Stâlpii și fortificațiile ortodoxiei-

https://graiulortodox.wordpress.com/2014/09/20/223-cele-9-sinoade-ecumenice-ale-bisericii-ortodoxe-universale-si-minunile-care-s-au-intamplat-stalpii-si-fortificatiile-ortodoxiei/

ÎNFRĂȚIREA ROMÂNEASCĂ 

Organ al ”Ligii Apărării  Național  Creștine”

http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/actiunearomaneasca/1928-1929/BCUCLUJ_FP_279052_1929_005_022.pdf

_______________

1. Salt ↑ În Evul Mediu, în anumite societăți oculte de vrăjitorie, de magiei de – satanism, fundate de jidovi cabaliști, aceștia perver­teau pe creștini, – ale căror pasiuni le excitau, – și–i convingeau că sunt îndrăciți, despărțiți pentru totdeauna de Biserică și bleste­mați de dânsa. (Copin-Albancelli, Le drame maçonnique. II, p. 381–384).
2. Salt ↑ Bernard Lazare, I. cit, p. 50–51.
3. Salt ↑ Cuvântul Ebionim înseamnă sărac.
4. Salt ↑ B. Lazare, I. cit., p. 50.
5. Salt ↑ Apocalipsul, II și III.
6. Salt ↑ B. Lazare, I. cit, p. 51-52.
7. Salt ↑ Idem, I. cit, p.87. Principalii scriitori creștini și Părinții Bisericii, mai toți, au combătut pe Jidovi. Așa, de pildă: Tertulian (De adversus judaeos), Sf. Grigore din Nysa (Testirnonia adversus judaeos ex vetere Testamente), Sf. Augustin (Oratio adversus Judaeos), Sf. Ambrozie, Sf. Ieronim. Sf. Ioan Gură de aur (Adversusjudaeos) etc. (B. Lazare, I. cit, p. 69–70).
8. Salt ↑ Hergenroether, Histoire de l’Egiise, T. II, p. 22. (Delhomme et Briguet, Edit). Oroarea lăsată de această doctrină, în sufletele creștinilor, a fost atât de adânc întipă­rită, că a persistat, la noi, până la începutul veacului al XIX–lea. Astfel, blestemele și afuriseni­ile, – conținute, de exemplu, în actele de donație, pentru a înspăimânta pe urmașii care ar fi voit să-și aproprieze moșiile închinate mănăstirilor, – sunt făcute pe numele lui Iuda și al lui Arie.
9. Salt ↑ Idem, I. cit.. D, p. 227–345.
10. Salt ↑ Idem, I. cit., III. p. 55
11. Salt ↑ Idem, I. cit., I. p 396.
12. Salt ↑ Hergenroether, I. cit, IV, p. 229. Pierre le Vénérable, starețul din Cluny, scrie despre Albigeni: „Am văzut, – prin o crimă nemaipomenită la creștini, – profanând bisericile, răsturnând altarele, arzând crucile biciuind pe preoți, întemnițând pe călugări și silindu–i să–și ia femei, prin amenințări și chinuri” (Drumont, I. cit, I., p. 158). După războiul Albigenilor, Conciliul din Latran (1215) luă hotărâ­rea să oblige pe ovrei să poarte, pe piept, o bucată mică de stofă galbenă, – pentru ca poporul, care e ușor de înșelat, să poată să–i recunoască și să se prezerve astfel de insinuațiile lor perfide împotriva religiei creștine.
13. Salt ↑ Formula de renegare era: Mă lepăd de Isus, – mă lepăd de Isus, – mă lepăd de Isus”.
14. Salt ↑ Osculatus fuit recipientem in ore et postea în fine spinae dorsi. „Societățile, care se leapădă de Hristos, simt trebuința de a simboliza această înjosire, printr–un semn vizibil. Sărutul rușinos se mai întâlnește la unii francmasoni, numiți Mopși. Postulantul, – ai cărui ochi sunt legați în timpul ceremoniei inițierii, – este întrebat ce preferă: „Să sărute posteriorul Marelui Maestru sau pe acel al Diavolului?” Cum, de obicei, recipiendarul refuză să opteze față de o alegere atât de puțin atrăgătoare, supra-vegheto­rul lojei îi aplică, cu forța, pe buze, posteriorul unui cățel împăiat, având coada ridicată, pe care–l ia de pe masa Venerabilu-lui și care reprezintă pe dracul. Este logic ca, cel ce disprețuiește pe Dumnezeu, să adore… curul unui câine. Ca variantă a sărutului rușinos, în unele loji se practică proba caprei lui Solomon. Ve­nerabilul, adresându–se cu gravitate recipiendarului, îi zice: „Domnule, noi posedăm capra care a servit drept doică regelui Solomon; această capră, prin o întâmplare mi­nunată și providențială, este încă vie… Veți îngenunchea și veți avea onoarea de a suge din țâțele ei sfinte”. Profanul, fiind fără bănuială, se pune în poziția voită și… „se pomenește, pe gură, cu posteriorul zbârcit al unui țap puturos”. (Drumont La France juive, l. p. 176).
15. Salt ↑ Drumont, I. cit, I, p. 172–173.
16. Salt ↑ Această revoluție fusese pregătită de multă vreme de ovrei, – care, în plus, se bizuiau pe ajutorul regelui Maurilor din Granada și pe al sultanului din Tunis (vezi Archives nationales, carton J, 429, No. 18) precum și pe răscoala leproșilor, foarte numeroși în acea epocă. Aceștia din urmă, – ațâțați, îndârjiți și înșelați de Israel „cu făgăduieli mincinoase de regate, de comitate și de alte bunuri materiale” (vezi Guillaume de Nangis, 1321, p. 78; – vezi și Mkhelet), ar fi servit să otrăvească puțurile și fântânile, cu otrăvuri preparate de jidani, și cu modul ăsta ar fi aruncat pretu-tin­deni îngrijora­rea, tulburarea, nebunia, indispensabile marilor răsturnări sociale. De altfel, ovreii ar fi lăsat pe acești nenorociți leproși să cadă în mâinile unei represii nemiloase, îndată ce ei ar fi tras, din această revoluție, tot profitul ce doreau să aibă (Drumont, I. cit, I, p. 180). Acest plan a fost reluat, punct cu punct, în al XVIII–lea secol, în timpul marii revo­luții franceze.
17. Salt ↑ Drumont, I. cit, I, p. 177. Manualul Francmasonilor declară că, „dacă Templierii au dispărut din ordinea civilă, ei au lăsat urma în Francmasonerie… Marele capitol mason din Stockholm pretinde chiar că posedă testamentul autograf al lui Jacques de Molay, care a stabilit continua­rea miste-relor Templierilor, sub aparența confreriei mistice a Francma­sonilor” (Drumont, Leit, I. p. 178). De aici provin și Bunii Templieri de la noi.
18. Salt ↑ „Husiții, – care au precedat cu puțin Protestantismul, – au fost susținuți de jidovi”. (Bernard Lazare, I. cit, p. 125).
19. Salt ↑ B. Lazare, I. cit, p. 137–139.
20. Salt ↑ Drumont, I. cit, I, p. 152; – vezi și B. Lazare, I. cit. p. 166-167.
21. Salt ↑ B. Lazare, I. cit, p. 141.
22. Salt ↑ Drumont, I. cit, I, p. 194.

 Stareţul Efrem din Arizona

Eroi ai Holocaustului: Regina care l-a înfruntat pe Antonescu

Despre felul in care l-a contactat pe maresal, primarul Cernautiului nu spune multe in memoriile sale, doar ca „nu este oportun inca pentru ca sa arat prin ce mijloace si cu ajutorul cui am incercat sa influentez indirect vointa Maresalului pe care inca nu-l cunosteam si care era asa departe de Cernauti”.

Vremurile in care el scria inca erau primejdioase pentru astfel de destainuiri. Insa, putem banui ca era vorba de nimeni altcineva decat de regina mama a Romaniei, Elena. Urmeaza dosarul cu numarul 5106 din arhivele Memorialului Victimelor Holocaustului.

In acelasi timp cu munca salvatoare a primarului de la Cernauti, regina Elena punea la Bucuresti presiuni pe langa maresal. Intr-o intalnire pe care o are la sfarsitul lui 1941 cu Ion Antonescu, la care au mai participat patriarhul Nicodim si ambasadorul german von Killinger, ea solicita oprirea deportarilor. La un moment dat, ridicandu-se indignat, von Killinger incepe sa o jigneasca de fata cu toti cei prezenti pentru cutezanta ei de a cere un astfel de lucru. Insultata de acest „plutonier salbatic si incult” regina Elena a amenintat apoi ca va parasi tara in semn de protest. Patriarhul s-a ridicat si el spunand ca-si va depune demisia.

http://casa-regala.blogspot.gr/2013/12/Eroi-Holocaust-Regina-Elena-infruntat-Antonescu.html

Studiu asupra francmasoneriei

Întocmit de ÎPS Mitropolit Dr. Nicolae al Ardealului si aprobat de Sfântul Sinod în sedinta din 11 martie 1937

Ce este Francmasoneria?

„Francmasoneria este o societate secretă, răspândită azi în lumea întreagă, pretinzând a avea un scop filosofic si umanitar”.[i] Nu vom începe prin a da o definitie completă a Francmasoneriei, ci vom arăta pe rând originile, organizatia si diferitele ei aspecte, rezumându-le la sfârsit într-o definitie.

1. Începuturile Francmasoneriei

Începuturile Francmasoneriei formează un subiect de interminabile discutii. În forma de astăzi ea există din 1717, când 4 loji engleze s-au întrunit la Londra si au format Marea Lojă a Angliei.[ii]

În 1723 Andersen întocmi Constitutiile acestei organizatii pe baza Constitutiei mai vechi a lojilor de zidari din Anglia. (Aceste loji de zidari rămăseseră cu timpul numai cu numele de zidari, în ele intrau orice fel de oameni.) Constitutiile lui Andersen sunt legea fundamentală a Francmasoneriei.[iii]

2. Organizarea Francmasoneriei

Membrii Francmasoneriei sunt împărtiti în grade oculte. Membrii dintr-un grad nu stiu nici cine face parte dintr-un grad superior, nici cine face parte din acelasi grad cu ei. Stiu numai cine face parte din gradele inferioare. Din punct de vedere al numărului gradelor, precum si al altor caracteristici rituale, Francmasoneria se împarte în diferite rituri.

Astfel există Francmasonerie ioanită sau albastră. Membrii acesteia sunt împărtiti numai în trei grade: ucenic, calfă si maestru.[iv] Apoi este ritul scotian sau rosu si cuprinde asa zisele grade înalte, 30 la număr, iar si mai sus de acestea sunt gradele invizibile. De obicei însă Francmasoneria ioanită nu există decât ca treaptă inferioară, supusă celei scotiene. Gradele înalte si cele invizibile sunt cele care conduc din umbră toată vasta organizatie a Francmasoneriei, în mod unitar, pe tot globul pământesc. În vârful piramidei stă Patriarhul, sau Împăratul neîncoronat al lumii.[v]

Ridicarea într-un grad nu se face prin alegerea de jos, ci prin selectie de sus; cei din gradele superioare ridică pe cine vor dintr-un grad inferior la un grad superior. Intrarea în orice grad se face printr-un jurământ înfricosător si printr-o initiere. Prin jurământ, cel ce intră în gradul nou se obligă să păstreze secretul fată de tot ce va vedea si va cunoaste în acest grad. Prin initiere i se comunică taine din învătătura si misiunea Francmasoneriei, necunoscută de gradele inferioare. Secretele comunicate gradelor inferioare sunt anodine, dar cele comunicate gradelor superioare sunt grozave.[vi] Iată jurământul prestat de ucenicul Francmasoneriei ioanite: „Jur înaintea Marelui Arhitect al pământului că nu voi descoperi nimic, nici prin semne, gesturi sau altceva ce poate descoperi si indica ceva ce nu trebuie descoperit. În caz de călcare a jurământului primesc să mi se taie beregata, să mi se scoată ochii, să mi se găurească pieptul, să mi se smulgă inima, să mi se scoată măruntaiele din trup, să se ardă, să se prefacă în cenusă si să se arunce în fundul mării sau să se împrăstie în cele patru vânturi pe fata pământului”.[vii]

Alături de această organizatie, ocultă chiar pentru membri, există una administrativă, secretă pentru profani. Francmasoneria lucrează în ateliere. Atelierele în care lucrează primele grade se numesc loji simbolice, formate fiecare din vreo 50 de persoane. Atelierele gradelor superioare au alte numiri. În fruntea fiecărei loji se află un venerabil cu rol de presedinte ajutat de mai multi demnitari. Toti sunt alesi pe un an de către membrii lojii.

3. Francmasoneria si evreii

Evreii au un rol preponderent, chiar dominant în Francmasonerie. Toate gradele înalte si invizibile au fost create si sunt ocupate de ei. Bauer, Pirlet, Caillard, Lacorne, Morin, Francken, Moise Cohen, Isaac Long, întemeietorii Francmasoneriei gradelor superioare din Franta si America au fost toti evrei.[viii] În Ungaria majoritatea Francmasonilor erau evrei, iar conducerea era aproape exclusiv în mâna lor. „Biserica israelită e aliatul nostru firesc, ea ne sprijină si o multime de iudei sunt în rândurile noastre”, se spunea în revista Francmasonilor din Ungaria, Acacia, 1908, nr. 62.[ix] În Germania lojile dependente de Marea Lojă din Hamburg erau la fel ocupate de o mare majoritate de evrei. În Turcia conducătorii Francmasoneriei erau pe la 1909, evrei. Tot asa în Italia, seful Francmasoneriei era faimosul evreu Ernesto Nathan, care a ajuns primar al Romei.

Francmasoneria franceză a fost condusă în trecut de evreii Cremieux si Gambetta. În Anglia, dintre cei vreo 300.000 Francmasoni, peste 43.000 sunt evrei.[x]

Masoneria nu este numai o simplă reuniune filantropică sau scoală filosofică, ci alcătuieste un sistem mistagogic, care reaminteste de vechile religii sau culte misteriaco-păgâne, din care îsi trage obârsia, alcătuind o urmare si o reînviere a lor… Raportul acesta al masoneriei cu religiile misteriace se vede de altfel si din cele ce au loc si se săvârsesc în timpul initierilor. Căci, după cum în cele ce au loc în misterele idolatre vechi se relua drama luptelor si a mortii zeului misteriac si prin reluarea aceasta mimică a dramei acesteia, cel ce se initia murea dimpreună cu patronul religiei misteriace – care întotdeauna era o persoană mitică simbolizând soarele sau natura, care murea iarna si reînvia primăvara – , tot asa si în initierea celui de al treilea grad al Francmasoneriei. Într-adevăr treapta aceasta a initierii alcătuieste o expunere dramatică a mortii protectorului masoneriei, Hiram, si un fel de reluare dramatică a mortii acestuia în care, cel ce urmează a fi initiat suferă dimpreună cu el, fiind rănit în aceleasi organe si în aceleasi locuri ale corpului ca si Hiram… Astfel Francmasoneria, în chip clar, este o religie misteriacă cu totul diferită, separată si străină de religia crestină… Masoneria are slujbe religioase proprii, ca ceremonia învierii în chip de lup, sau botezul masonic, ceremonia recunoasterii căsătoriei sau căsătoria francmasonă, parastasul francmasonic, inaugurarea templului masonic etc.”[xi]

5. Francmasoneria si crestinismul

Francmasoneria se prezintă asadar ca o cvasi-religie cu zeul ei propriu: Hiram. În realitate ea nu admite o fiintă personală la conducerea lumii, precum nu admite un principiu personal în oameni. Ea preconizează un panteism naturalist: Hiram simbolizează forta universală care îsi ia temporal măsti individuale, prezentându-se sub formă de persoane trecătoare. „Masonul stie că personalitatea sa nu e nimic si se dezinteresează de ea. El urcă până la principiul interior al initiativei, pe care-l bănuieste, fără a-l putea cunoaste exact, Dumnezeu necunoscut în realitatea sa misterioasă: acesta e eul transcendent, identic poate în toate existentele cari cugetă”. Asa zisele persoane omenesti sunt rolurile pe care le joacă trecător unul si acelasi actor.

„Un actor misterios detine rolul personalitătii noastre. Cine este artistul care nu se arată în scenă, ci rămâne travestit si mascat?… E o energie consacrată Marii Opere, fortă indestructibilă ca orice altă fortă. Această energie este independentă de instrumentul prin care se manifestă printre noi. Ea se transformă fără a se stinge… Cine lucrează deci în noi, dacă nu forta care animă pe predecesorii nostri? Hiram, care învie, este o realitate. Să stim să medităm si să întelegem. Că indivizii dispar, putin importă, dacă energia care lucra în ei subzistă. Să ne dezinteresăm deci de o nemurire pe care ne-am reprezentat-o ca individuală. Personalitatea noastră se va stinge si dacă mai târziu evocatorii nostri si-ar închipui că intră în relatie cu noi, ei n-ar constitui o fantomă decât adunând notiunile ce si le-ar putea face despre noi”.[xii]

„Individul este produsul tranzitoriu si repetat al unei cauze permanent constructive. În ce priveste pe Marele Arhitect al Universului, trebuie să notăm că această expresie nu intentionează să impună o credintă. Să ne păzim deci a ceda acelei leni a spiritului care confundă pe Marele Arhitect al initierilor cu Dumnezeul credinciosilor”.[xiii]

Francmasoneria este rationalistă. Ea îndeamnă pe membrii săi să supună totul cugetării rationale ca filtru suprem pentru tot ce au să admită. [xiv] Iată ce zice un alt francmason: „Nici forta statului, nici cerinta nu sunt eterne… Atunci ce poate regenera poporul căzut în dezordine? Nimic altceva decât stăpânirea măsurată a ratiunii… Idealul FM constă în a construi pe nesimtite o republică universală si democrată a cărei regină va fi ratiunea, iar consiliul suprem, adunarea înteleptilor. În virtutea principiului care a prezidat la nasterea Francmasoneriei, ea va putea, bazându-se nu pe voia unui Dumnezeu inaccesibil, ci pe imperativele Ratiunii, să dea o viată moralei crestine”[xv]

Din acestea rezultă si raportul francmasoneriei fată de crestinism. Mai putem aduce câteva citate pentru a arăta atitudinea directă a FM fată de crestinism. Tot autorul din care am citat mai sus declară: „Mai vedeti mântuirea oamenilor într-o renastere religioasă? O! visul imposibil! Boltile sanctuarelor ale căror ruine voiti să le reparati, nu vor mai vedea niciodată decât un ecou slab al rugăciunilor de odinioară. Nu mai există Dumnezeu pentru a mai învia mortii si Acela (Hristos) ale cărui accente magice deschideau mormintele, nu mai poate spera că un miracol asemănător va opri coborârea lui lentă în groapa uitării. Mai mult ca totdeauna o credintă laică se substituie unei credinte supranaturale”.[xvi] Fr. O. Wirth în lucrarea citată compară pe Hiram cu Hristos, ambele nume exprimând doar acelasi simbol al trecerii energiei cosmice dintr-o persoană ce dispare definitiv în alta ce apare (moartea si învierea lui Hiram). E acelasi mit, doar numele e altul.[xvii] O libertate a vointei nu admite FM Totul în lume, chiar si viata sufletească, decurge după o lege necesară neschimbabilă. „Simbolismul masonic împinge mai departe analogia sugerând că microcosmul sau lumea mică, se construieste ca si macrocosmul, lumea mare”.[xviii]

Dar Francmasoneria nu reprezintă o conceptie statistică, ci se multumeste să existe si ea alături de crestinism. Francmasoneria e prin excelentă dinamică. Ceea ce cere mai mult adeptilor e actiunea, reclădirea lumii, conform principiilor ei. Astfel FM luptă cu îndârjire să elimine din omenire conceptia opusă ei, crestinismul, si institutia care-l sustine, Biserica. Devizele ei sunt: Separarea Bisericii de Stat, scoala laică, căsătoria civilă, difuzarea principiilor anticrestine în masele largi. În unele state cum sunt Franta[xix], Spania[xx], Rusia[xxi], devizele acestea au fost realizate. În alte tări se merge cu pasi repezi spre această stare. Biserica stă în fata ofensivei puternice a unui dusman necrutător.

6. Scopul Francmasoneriei

Francmasoneria îsi tine ultimele ei scopuri în secret. Dar fără voia ei se strevăd adeseori aceste scopuri, din mărturisiri masonice mai mult sau mai putin învăluite. Regulat, francmasoneria spune că scopul ei este cercetarea adevărului si actiunea caritabilă.

Dar de o actiune caritabilă francmasonică nu s-a împiedicat nimeni până acum. Si apoi de ce ar fi lipsă de o asociatie clandestină si de secrete, pentru desfăsurarea unei actiuni caritabile?

În realitate când masonii explică mai larg sensul actiunii lor caritabile, vezi că e vorba de o fericire a lumii prin scăparea de ideile ei de acum, prin asezarea ei pe temeliile principiilor rationaliste masone. „Binefacerea pentru mason nu se confundă cu ceea ce s-a convenit să se numească caritate. Cedarea câtorva bucăti de pâine, din prisos, nu-l achită de datoria sfântă ce o contractează initiatul fată de umanitate. A face bine comportă un întreg program de viată”. Într-o formă eufemistă, Fr. O. Wirth[xxii] arată asadar că nu caritatea este scopul Francmasoneriei.

Iar cercetarea adevărului de care vorbeste FM trebuie înteleasă ca o lansare a tuturor ideilor de destrămare a Statului si a Societătii. Toate ideile de extremă stângă ale comunismului au fost pregătite în Loji si aplicate de francmasoni. La fel, toate ideile anticrestine, de totală emancipare a instinctelor omenesti inferioare de sub prestigiul virtutilor crestine. De la Marx până la Lenin si Trotzki, toti sefii mai de seamă ai comunismului au fost evrei si francmasoni, sau cel putin francmasoni.

Ziarul francmason Latomia scrie (Iulie 1849, p. 237): „Nu putem decât să salutăm socialismul ca pe un excelent aliat al FM în munca de înnobilare a omenirii, în străduinta de a promova binele omenirii. Socialismul si masoneria împreună cu comunismul au tâsnit din acelasi izvor”[xxiii].

Scopul Francmasoneriei stă în legătură cu soarta întregii omeniri. FM luptă pentru o anumită directionare, pentru o anumită tintă a întregii vieti omenesti colective si individuale. Care este acest scop? Dintr-o multime de mărturisiri masonice si din descifrarea sensului ce se desprinde din toată activitatea de până acum a FM, rezultă că acest scop este: întemeierea unei republici mondiale, condusă de francmasoni, adică de evrei. O republică cu desăvârsire laică, cu o omenire îndobitocită de mizerie si de patimile inferioare dezlăntuite.

Iată ce spune acelasi Fr. O. Wirth, în manualul maestrului: „Să avem curajul să ne zicem religiosi si să ne afirmăm apostoli ai unei religii mai sfinte decât toate celelalte. Să propagăm Religia Republicii, care va forma inima cetătenilor si va cultiva virtutile republicane”.[xxiv] Tema întemeierii republicii mondiale sub stăpânirea Francmasoneriei a format obiectul Congresului mondial al FM, din 1900, tinut la Paris.[xxv]

Când vorbesc metaforic, francmasonii se prezintă ca zidarii care au să rezidească, sub conducerea lui Hiram, templul lui Solomon din Ierusalim. Aceasta înseamnă, fără metafore, restabilirea dominatiei lui Israel asupra lumii întregi.[xxvi]

Numai din tendinta FM, după republica laică, internatională si extrem de democratică se explică de ce toate revolutiile de la cea din 1789 încoace, toate loviturile date crestinismului, principiului monarhic si national, principiului autoritătii, sunt opera francmasonilor. Din aceste motive, toate statele care recunosc valoarea principiului national si a factorului crestin au desfiintat Francmasoneria. Asa a făcut si Italia prin Mussolini în 1925[xxvii], si Germania prin Hitler. În Ungaria a fost desfiintată după prăbusirea comunismului lui Bela Kuhn, dovedindu-se că acest comunism a fost creatia lojilor[xxviii].

7. Francmasoneria în România

Nu vom face un istoric al Francmasoneriei în România. Până la război nu s-a bucurat de dezvoltare remarcabilă. Abia de la război încoace si mai ales în ultimii vreo 10 ani, a luat un avânt ce dă de gândit. Din cele sase grupe francmasonice române, una e pur evreiască: B’nai B’rith, alta Federatia lojilor simbolice de rit ioanit din România e evreo-ungurească (în Ardeal) si în 1933 s-a unit cu Marea Lojă Natională Română, iar o a treia e evreo-nemtească: Marea lojă germană din România. Românii se găsesc numai în celelalte trei: Marea Lojă Americană din România (afiliată la Marea Lojă Americană din New York), Marele Orient din România afiliat la Marele Orient din Franta, si care cuprinde 90% evrei si, în sfârsit, Marea Lojă Natională din România, care afisează tricolorul, afectează lupta contra celeilalte Francmasonerii, pe motiv că e jidovită, dar aceasta e numai o mască cu scopul de a vâna cât mai multi ofiteri si alti buni români.[xxix]

Marea Lojă Natională condusă până în 1933 de dl. Pangal, în acel an s-a rupt în două, o parte lojile ei – cele provinciale si cinci din cele zece bucurestene – constituindu-se separat în frunte cu dl. M. Sadoveanu. Dar pe dl. Sadoveanu l-au urmat numai masonii din primele trei grade, cei din gradele superioare au rămas cu dl. Pangal. Si cum masonii primelor trei grade sunt condusi de cei din gradele superioare se pare că schisma din Marea Lojă Natională e tot numai o cursă pentru românii naivi pe care prestigiul unui Sadoveanu îi atrage mai mult decât dl. I. Pangal. De altfel, gruparea d-lui Sadoveanu s-a aliat cu Marele Orient.[xxx]

Despre opiniile de mason ale d-lui M. Sadoveanu cităm doar următoarele rânduri din cuvântarea rostită la adunarea din 2.VII.1933, a Marii Loji Nationale. Sub un văl eufemist se întrezăreste toată adversitatea masonică fată de credinta crestină si ideea natională: „Liber cu adevărat e numai acel maestru care izbândeste a-si domina pasiunile si a se elibera de prejudecăti. Cel care păstrează ura de rasă, obscurantismul violentelor, suficientele dogmatice, e un sclav ca si cel care nu-si poate domina pasiunile degradante”.[xxxi]

Foarte sistematic zeflemiseste dl. M. Sadoveanu credinta crestină ortodoxă pe care o socoteste o credintă pentru naivi, mult inferioară stiintei „egiptene” a „Magului” superior în romanul „Creanga de aur”.

Numărul masonilor din România era încă în 1932 întristător de urcat. Astăzi se pare că sunt si mai multi. În 1932 aveam 3300 masoni. Cehoslovacia avea 60, Iugoslavia 900, Polonia 450, Bulgaria 500. Se va recunoaste că România fată de aceste tări vecine are enorm de multi.

Influenta masonilor în viata mai nouă a Statului nostru se resimte dureros, dictând din toate locurile de conducere.

De altfel si în Marea Lojă Natională se află evrei.

8. Asa-zisa Masonerie Natională Română

Dar asupra Masoneriei Nationale Române trebuie să insistăm ceva mai mult. Despre ateismul Marelui Orient din România si al Marii Loji Nationale a d-lui Sadoveanu nu poate fi nici o îndoială, odată ce el este în strânsă comuniune cu Marele Orient din Franta, despre care însăsi întâmpinarea Masoneriei Nationale Române către Sfântul Sinod spune: „Prima mare organizatie dizidentă a fost asa numitul Mare Orient din Franta, care încă din secolul al VIII-lea s-a îndepărtat încetul cu încetul de masoneria traditională, suprimând obligativitatea credintei în Dumnezeu si în nemurirea sufletului, precum si aceea a contractării jurământului pe Sf. Scriptură, dintr-un asa zis spirit de liberă cugetare, si ajungând în anul 1878, la însăsi primirea ateilor în Ordin. Aceasta a provocat, după cum era si firesc, o imediată ruptură a relatiilor între marile loji masonice regulate cu Marele Orient din Franta, si de atunci încoace atât Marele Orient din Franta cât si toate organizatiile afiliate lui, din lumea întreagă, sunt socotite ca schismatice, eretice si orice relatii sunt interzise între masonii regulati si membrii acestor organizatii”.

Noi vom arăta în primul rând, că există relatii între organizatiile masonice cu care este afiliată Masoneria Natională Română si între cele ce stau în legătură cu Marele Orient din Franta, iar în al doilea rând vom pune în adevărata lumină atitudinea fată de religie a Masoneriei, ce se pretinde adversară Marelui Orient din Franta.

1. a) Marele Orient din Franta si Marea Lojă din Franta stau în asa strânse legături, încât în fiecare an se adună delegatii lor într-un convent comun[xxxii]. Marea Lojă din Franta însă face parte din Asociatia Masonică Internatională (A.M.I.) cu sediul în Geneva, împreună cu Marile Loji din Belgia, Bulgaria, Grecia, Luxemburg, Norvegia, Polonia, Portugalia, Elvetia, Cehoslovacia, Spania, Viena si Iugoslavia, dintre care multe au legături cu Masoneria Natională Română. (Vezi întâmpinarea amintită mai sus.) De altfel A.M.I. luptă pentru ca „într-un viitor mai apropiat sau mai depărtat, lantul mondial să se încheie în sensul ca diferitele dialecte masonice ale umanitătii să se unească într-o limbă comună”[xxxiii]. Deci si acum sunt numai deosebiri dialectale.

Cu Marele Orient din Franta are legături Marea Lojă din Viena[xxxiv]. Ori Marea Lojă din Viena stă în relatii oficiale cu Marea Lojă din Anglia[xxxv] si deci si cu Masoneria Natională Română.

Cât de neserioase si de trecătoare sunt suspendările de relatii între diferitele organizatii francmasonice se vede si din pilda ce au dat-o în anii recenti francmasoneriei germane. Atât cele trei Mari Loji prusiene vechi care se socotesc foarte nationale, cât si alte patru din cele umanitariste: Marea Lojă din Hamburg, cea din Bayreuth, cea din Frankfurt pe Main si cea din Darmstadt, au rupt relatiile cu Marea Lojă din Viena, socotită internationalistă. Însă în acelasi timp Marile Loji din Hamburg, Bayreuth si Frankfurt pe Main au reluat relatiile cu Marea Lojă din Anglia, care are la rândul ei relatii cu Marea Lojă din Viena[xxxvi].

Cu drept cuvânt observă Fr. Hasselbacher în opera sa monumentală Entlarvte Freimaurerei 1936, vol. I, p.71: „Ori-ce scolar care cunoaste regulile elementare de matematică stie că: două mărimi egale cu o a treia, sunt egale si între ele. Dacă a=b si b=c, atunci si a=c”. Dacă Masoneria Natională Română are legături cu cea din Austria, iar aceasta cu Marele Orient din Franta, evident că prin masoneria austriacă există legături si între Masoneria Natională Română si Marele Orient Francez.

Ce însemnează acum că două organizatii masonice au legătură si ce însemnează că legăturile acestea sunt suspendate?

Când două organizatii masonice stau în legături atunci ele comunică oficial prin organele lor conducătoare. Astfel în „Regulamentul de organizare si functionare al Marii Loji Nationale Române” art.45 lit. i, se spune despre Consiliul Marii Loji Nationale, care este puterea ei executivă, că „reprezintă împreună cu Marele Maestru, Mare Lojă Natională din România pe lângă conducerea supremă a fiecărui Rit de pe lângă Marile Puteri Masonice Străine”[xxxvii]. Legăturile acestea primesc un caracter si mai permanent si mai concret prin aceea că cele două organizatii masonice în legătură îsi desemnează câte un delegat, care e numit membru regulat cu un rang superior în Marea Lojă prietenă. Iată ce spune citatul Regulament în această privintă la art. 6: „Marele Maestru poate să numească pe orice frate ca să-l reprezinte într-o Mare Lojă soră din străinătate, de asemenea el poate numi ca membru al Marii Loji Nationale din România, cu rangul pe care-l crede potrivit, pe orice frate desemnat ca reprezentant al Marelui Maestru al unei Mari Loji soră din străinătate”[xxxviii].

În felul acesta în fiecare organizatie francmasonică sunt prezente organizatiile străine masonice. În afară de aceste legături membrii din lojile unei organizatii pot vizita oricând lojile de grad egal sau inferior ale unei organizatii străine, iau parte la festivitătile lor si pot fi numiti membri de onoare ai acelei organizatii străine[xxxix]. Fr. Hasselbacher dovedeste în opera citată, pe baza unui vast material din arhivele lojilor germane desfiintate, că suspendarea legăturilor între două organizatii masonice lasă mai departe putinta membrilor din lojile unei organizatii de a vizita lojile celeilalte organizatii, numai cât aceste vizite n-au un caracter oficial, ci numai unul oficios[xl]. Masonii individuali sunt frati pe tot globul pământesc, oricărei organizatii ar apartine. Oricărui rit ar apartine un mason, el este frate cu toti masonii de pe glob[xli].

De altfel, aceste suspendări de relatii sunt accidentale, ele nu sfărâmă unitatea si simpatia fundamentală, care leagă întreaga Francmasonerie universală. Si se depun totdeauna cele mai mari străduinte ca aceste suspendări să înceteze cât mai repede si unitatea să devină tot mai strânsă. Ba mai mult, aceste suspendări de relatii au loc numai între organizatiile masoneriei ioanite, a primelor trei grade. Masoneria gradelor superioare e un front unitar. Ori masoneria primelor trei grade e numai un stadiu de trecere spre cea superioară si e condusă de aceea. Deci supărările între organizatiile masonice subalterne sunt numai niste iluzii, niste concesii făcute spiritului neprogresat în masonerie al membrilor inferiori, cărora le place să creadă că sunt în ceartă cu masoneriile străine.

Dăm câteva citate în acest sens din cartea masonilor vienezi, Das Blaubuch der Freimaurerei (Viena, 1933):

„Organizarea ritului scotian este foarte potrivită pentru urmărirea si ajungerea scopului său depărtat. Existenta faptică a unui lant mondial francmason, cel putin în cadrele ritului, este în opozitie cu organizatiile, din nefericire încă asa de neînchegate, ale francmasoneriei ioanite, care se luptă între ele din motive dogmatice – avantajul fundamental al lucrării sale. Ritul scotian cu ale sale 36 de Supreme consilii constituie pentru toate teritoriile francmasone cu o aceeasi doctrină, un acelasi mod de a lucra, asadar unul si acelasi front unitar francmasonic. Ritul scotian este afară de aceea un pasaport către toate atelierele corespunzătoare ale masoneriei si oferă asadar raza cea mai mare de actiune”[xlii].

Să observăm că Marea Lojă Natională Română, care are sub administratia sa gradele 1-3, este sub autoritatea Supremului Consiliu de grad 33 al Ritului Scotian Antic si Acceptat[xliii]. Între cele 36 supreme Consilii numite în cartea citată, se află si cel din România si cel din Franta, autoritatea supremă a masoneriei franceze[xliv]. Pentru întărirea unitătii între organizatiile gradelor inferioare lucrează afară de amintita Association Maçonique Internationale cu sediul la Geneva, care întruneste Marile Loji Simbolice (ale primelor trei grade), Die Allgemeine Freimaurerei Liga (Afeme) cu sediul în Basel, care întruneste pe masoni individuali pentru a realiza lantul mondial al masoneriei[xlv]. Aceste organizatii tin des congrese în diferite centre europene. In Fr. Hasselbacher op. cit. vol. I, p. 53-80 se găsesc multe citate de ale francmasonilor că Masoneria este una. Luăm pe Marele Maestru al Marei Loji din Bayreuth, prof. Blunschli care a scris în Freimaurerei Zeitung din 11.IV.1874 : „De câtiva zeci de ani lojile se adună si iau un caracter tot mai national, desi misiunea lor este internatională. De ce aceasta? Ce sens are? Căci dacă francmasoneria nu are nimic cu patria, de ce se îmbracă în forme nationale? Sâmburele cel bun al acestei miscări este trebuinta după o mai mare consolidare, pentru a valorifica mai bine puterea confederatiei masonice.

Însemnătatea internatională a masoneriei nu e slăbită prin aceasta, dimpotrivă puterea ei de actiune, eficacitatea ei devine si mai urcată”[xlvi].

1. b) Să lămurim acum atitudinea în chestiune religioasă a Masoneriei ce se pretinde supărată cu Marele Orient Ateu din Franta. Mai întâi câte ceva din „Constitutia si Regulamentul” Marii Loji Nationale Române. Observăm însă că în această Constitutie si Regulament nu sunt fixate decât chestiuni formale de procedură, idealurile organizatiei, principiile ei; cuprinsul discutiilor din ateliere nu este făcut cunoscut. Constitutia si Regulamentul îndrumă de câte ori e vorba de o chestiune mai importantă la Marile Constitutii, Traditiile si Reperele Ritului. Constitutia si Regulamentul Marii Loji Nationale nu e document pe baza căruia să se poată spune ceva definitiv referitor la scopurile si actiunea ei, cu atât mai mult cu cât acest document însusi vorbeste de secretele masonice a căror divulgare este socotită între infractiunile cele mai grave[xlvii]. Ba într-un loc spune acest document: „În Loji se primesc cunostintele care nu se publică nicăieri si pe care nu le putem învăta decât în Lojă”[xlviii].

Dar chiar si din putinele expresii ale acestui document se poate trage o concluzie care arată suficient conflictul masoneriei cu doctrina Bisericii. E adevărat că în art. 3 al Constitutiei, Statutelor etc. se prevede că „nimeni nu poate fi primit în francmasonerie dacă nu crede în Dumnezeu si în nemurirea sufletului”. Legămintele si jurămintele masonilor fată de Ordin sunt contractate pe Sf. Scriptură (p. 4). Dar în altă parte[xlix] se spune: „Oricare ar fi religia sau cultul cuiva, el nu poate fi exclus din Ordin, dacă crede în Marele Arhitect al Universului si practică învătăturile sfinte ale moralei”.

Până aici n-ar fi nimic grav. S-ar putea spune: sunt atâtea alte Societăti în care nu se cere nici acest minim de credintă religioasă. Numai cât celelalte Societăti au altfel de obiective economice, culturale, câtă vreme Francmasoneria se socoteste dacă nu un adversar al Bisericii, în orice caz un concurent al ei, cu o credintă proprie a ei. Căci iată ce se spune în pasajul citat putin mai la vale: „masonii, cele mai virtuoase elemente ale tuturor credintelor… caută să demonstreze superioritatea credintei pe care o profesează”. Asadar un francmason evreu, fără a-si însusi, prin intrarea în Francmasonerie, credinta crestină, e socotit si de francmasonii crestini ca având o credintă superioară aceleia pe care a revelat-o Însusi Fiul lui Dumnezeu cel întrupat. În mândria francmasonilor de a se socoti deasupra crestinismului[l], se află implicată negarea Divinitătii crestinismului, cea mai gravă dintre erezii.

Aceeasi concluzie se deduce si din alte datorii impuse masonului. După ce se spune la p. 74 că „printre noi sunt Frati de toate religiile si rasele”, la p. 75 se cere: „trebuie să preferi pe un Francmason oricărui alt om, când solicită, în conditii egale, aceeasi situatie”. Purtarea aceasta trebuie s-o aibă un mason nu numai fată de alt mason din tară, ci si fată de cei din străinătate, căci art. 5 al Constitutiei, Statutelor etc., p. 4 spune: „Oricărui rit i-ar apartine un mason, el este frate cu toti masonii de pe glob”. Prin urmare masoneria formează o cofraternitate mai presus de religie, de neam si de familie. Un mason consideră mai apropiat siesi pe un evreu mason decât pe un român crestin. Prin aceasta se rupe legătura bisericească dintre cei care formează, după Apostolul Pavel, Trupul tainic al Domnului. Se poate spune că masonul iese din Biserică, precum iese din comunitatea natională. „Familia, prietenii – se spune mai departe la p. 75 – sau vecinii să nu afle chestiuni în legătură cu activitatea francmasonică, atât personală, cât si cea colectivă”.

Putem pune de pe acum întrebarea: ce rost mai are jurământul pe Sf. Scriptură când îl rosteste si un evreu care nu crede în ea, sau când se respinge originea divină a ei?

Dar poate că cel putin nu se cuprinde în Marea Lojă Natională decât România, asa că acea cofraternitate cu masonii din alte tări rămâne o legătură destul de platonică. Chiar asa de ar fi si totusi ar fi grav: se afirmă în principiul care pune mai presus de legăturile bisericesti si nationale pe cele masonice. În realitate Masoneria Natională Română cuprinde multi străini si nu există nici o piedică pentru a cuprinde si mai multi. E adevărat că Supremul Consiliu gr. 33 nu admite în sânul său ca membri activi decât o pătrime de membri neortodocsi[li].

Dar numărul membrilor ar fi al Supremului Consiliu care se limitează între 9-33. Destul este dacă o pătrime din ei pot fi neortodocsi. Dar Supremul Consiliu are si membri emeriti. Între acestia numărul străinilor nu este limitat. Dar ceea ce-i mai important e că grosul Masoneriei Nationale îl formează membrii din celelalte grade, de la 1-32, si mai ales cei din primele 3 grade. Între acestia numărul străinilor iarăsi nu e limitat. Fată de toti acesti străini masonul român e obligat să le dea sprijin în toate împrejurările când se cere – în anumite cazuri cu riscul vietii[lii]. Refuzul sprijinului cerut aduce una din cele mai mari pedepse[liii].

Dar acum să luminăm si mai bine atitudinea fată de crestinism a Masoneriei Române, confruntând-o cu câteva citate din amintita Blaubuch a Masoneriei austriece, care este în legătură si cu cea din Anglia si cu cea română. Francmasonul vienez dr. Oscar Trebitsch spune în articolul Freimaurerei u. Radikalismus: „Caracteristica permanentă a Masoneriei este accentuarea necesar imanentă a caracterului autonom al eticei sale si prin aceasta în mod necesar si negarea oricărei posibilităti a vreunei etici, heteronome, fie ea crescută metafizic pe terenul speculatiei filosofice, fie pe cel al speculatiei teologice” (p. 65).

În această carte francmasonul Dr. Kurt Reichl scrie: „Francmasoneria este în fiinta ei adânc pătrunsă de ideea că, pe terenul credintei, nu poate fi dogmatizată o anumită convingere privitor la ceva imposibil de cunoscut. Ea stă pe punctul de vedere cel cu adevărat tolerat, că fiecare are să-si facă socoteala cu infinitul după trebuintele sale religioase. Felul credintei, de semnul ce-l dă fiecare notiunii sale despre Dumnezeu, nu e pentru Francmasonerie nimic, pentru ea totul este conducerea etică a vietii care rezultă din conceptia despre lume a respectivului ins” (p. 31).

Întâlnim asadar acelasi indiferentism fată de revelatia crestină, pusă în rând cu oricare altă credintă. Nici o grijă pentru unificarea sufletelor în aceeasi credintă crestină, ci insul e justificat în tendinta de a avea o atitudine cu totul individuală în chestiunea religioasă. Nu sustine nici Biserica impunerea cu sila a credintei crestine, dar propovăduieste sus si tare că această credintă e revelată de Dumnezeu, deci singura adevărată în plenitudinea ei, si dezaprobă fărâmitarea societătii omenesti în tot atâtea credinte câti indivizi sunt. Francmasoneria afirmă că n-are nici o dogmă. Dar are si ea pe cea a individualismului, socoteste ca valoare supremă judecata individuală. Cel putin pentru ochii lumii, căci în realitate impune adeptilor ei destule convingeri si secrete de al căror rost si sens nu au să se întrebe masonii gradelor inferioare.

Acelasi lucru îl afirmă Dr. K. Reichl si în alt loc al numitei cărti, într-o controversă cu iezuitul Fr. Muckermann despre încrederea în umanitatea pură, pe care francmasoneria o are, pe când crestinismul nu: „Să recunoastem clar si fără echivoc deosebirea fundamentală. D-v vă exprimati hotărât bănuiala în posibilitatea unei umanităti care nu e în legătură cu un Dumnezeu personal, care nu e străbătută de credinta în Dumnezeul personal al Bisericii. Francmasonul, asa cum îl înteleg eu (!!) nu e ateu, conceptia despre lume a Francmasoneriei are principiul unei fiinte supreme, unei ultime temelii spirituale a existentei. Dar cu deosebirea fericită (heilsarmee), antidogmatică fată de dogma Bisericii infailibile si singură mântuitoare, că ea lasă continutul, culoarea notiunii de Dumnezeu subiectivismului fiecăruia. Ea socoteste că există o credintă, dar aceasta nu trebuie dogmatizată drept o cunoastere care trebuie să fie singură adevărată, asadar imposibilă. Nu e linia d-v., prea venerate, să admiteti umanitatea laică a francmasonului care nu e hrănită de o credintă precisă într-un Dumnezeu personal, ca întemeiată, adevărată si variabilă. Vă îndoiti de garantiile interne ale acestei umanităti. Socotiti că numai ideea de umanitate a credintei crestine posedă putere îndatoritoare” (p. 25-26). Iar în alt loc: „Sigur ideea masonică despre umanitate nu e determinată religios, în sensul că nu cere înrădăcinarea ei într-o religie anumită, respectiv în cea catolică” (p. 20).

În spiritul acesta liber cugetător vorbesc masonii despre religie atunci când vor să-si prezinte în trăsături simpatice organizatia lor. Adevăratele lor sentimente sunt însă direct ostile la adresa religiei. Ele izbucnesc adesea în expresii nemascate, în felul acelora pe care le-am inserat în refrenul acesta la alt loc.

După ce am arătat că si masoneria zisă natională face parte din organizatia mondială a masoneriei, fiind angajată în urmărirea scopurilor comune ale masoneriei, si după ce am arătat că masoneria întreagă e cel putin liber cugetătoare pe teren religios, să mai revenim putin asupra scopului masoneriei în care e încadrată masoneria natională.

Am mai spus că scopul masoneriei nu e cercetarea filosofică a adevărului si nici filantropia. Acestea n-ar trebui tinute într-un secret atât de sever. Scopul ei este unul politic. Si este unul si acelasi pentru toată masoneria. De aceea se străduieste să formeze un front cât mai strâns, cum am văzut din paginile anterioare. Că scopul ei este unul politic, nu de politică de partid, ci de conceptie, ceea ce-i si mai grav, ne-o mărturiseste masonul Dr. K. Reichl în opera amintită, p. 35, aprobând următoarele cuvinte ale unui membru al Marelui Orient Francez: „Dacă politica însemnează a te aprinde de suferinta oamenilor pentru apărarea drepturilor omului, pentru realizarea unor cerinte culturale de mare valoare din punct de vedere etic si estetic, atunci, da, masoneria face politică, atunci masoneria este politică”. Mai precis ne arată orientarea politică a masoneriei mărturisirile aceluiasi mason, că organizatia din care face parte luptă pentru „libertatea personală si democratie”, care nu trebuie lăsată să fie sfărâmată de „dictatura barbară de dreapta sau de stânga” (p. 24). În acelasi sens se exprimă pe larg masonul Dr. Oskar Trebitsch în amintita carte, dezvoltând că masoneria e contrară oricărui radicalism, oricărei conduceri autoritare si pentru larga democratie (p. 64). Pe linia aceasta masoneria e contra monarhiei desi întâmpinarea Masoneriei Române spune altfel. Dr. Reichl mărturiseste că Masoneria a văzut în instaurarea republicii în Spania îndeplinindu-se o aprinsă dorintă a ei. „Nimeni n-a negat din latura Masoneriei că între întemeierea republicii si masoneria spaniolă există strânse legături. Nici n-a rămas nimănui că fratilor din Marele Orient li s-au împlinit prin noua organizare de stat o aprinsă dorintă” (p. 17).

Astfel nu e de mirare dacă Francmasoneria declară acum că stă în război din Spania, cu totul în ajutorul Frontului Popular. În ziarul ABC din Madrid, din 20.X.1936, foaie redactată ca toate foile de pe teritoriul Spaniei comuniste de sovietele muncitoresti, găsim următoarea declaratie din partea Masoneriei: „Situatia actuală este asa de extraordinară si de tragică, încât suntem nevoiti să rupem tăcerea noastră obisnuită. Masoneria spaniolă este deplin, total si absolut de partea Frontului Popular, de partea guvernului legal si împotriva fascismului”. În ziarul El Dia Grafico din 15.X din Barcelona se spune: „Multumită înteleptei prevederi a masonilor o mare parte din comandă în Guardia civil si Guardia de asalt (trupe politienesti create în mod special de republică) era încă înainte de 18 august în mâna republicanilor de încredere. Masonii au fost aceia care au făcut ca cea mai mare parte din flota de război să se pună în serviciul Frontului Popular si ofiterii răsculati să fie închisi. Masonii au fost aviatori care s-au asezat în fruntea flotei noastre aviatice. Comandantii celor mai multe din sectiunile armatei noastre sunt masoni. Masonii sunt în majoritate aceia care, în presă, pe tribune, la microfon au sustinut focul în suflete. Masoni sunt si aceia care pregătesc victoria în etape. Masoni în sfârsit, aceia care lucrează în străinătate ca neutralitatea să fie părăsită”[liv].

Din cele de mai sus se străvede destul de bine că nu sunt deosebiri reale si serioase între masoneria mondială căreia îi apartine Masoneria Natională Română si Masoneria afiliată Marelui Orient Francez. Astfel, având în vedere ceea ce am dezvoltat în toate capitolele acestui referat, putem formula următoarele:

Concluzii:

Francmasoneria este o organizatie mondială, secretă în care evreii au un însemnat rol, având un rit cvasi-religios, luptând împotriva conceptiei religios-morale a crestinismului, împotriva principiului monarhic si national, pentru a realiza o republică internatională laică (tendinta din urmă a se vedea în Blaubuch der Freimaurerei, Wien 1933, p. 82, în art. Paneuropa als Minoritatenfrage. Se recunoaste că „Masoneria urmăreste planul unei Europe unite”). Ea este un ferment de stricăciune morală, de dezordine socială. Biserica osândeste francmasoneria ca doctrină, ca organizatie si ca metodă de lucru ocultă si în special pentru următoarele motive:

1. Francmasoneria învată pe adeptii ei să renunte la orice credintă si adevăr revelat de Dumnezeu, îndemnându-i să admită numai ceea ce descopere ratiunea lor. Ea propagă astfel necredinta si lupta împotriva crestinismului ale cărui învătături sunt revelate de Dumnezeu. Vânând pe cât mai multi intelectuali să si-i facă membri si obisnuindu-i pe acestia să renunte la credinta crestină, francmasoneria îi rupe de la Biserică, si având în vedere influenta însemnată ce o au intelectualii asupra poporului e de asteptat ca necredinta să se întindă asupra unor cercuri tot mai largi. În fata propagandei anticrestine a acestei organizatii, Biserica trebuie să răspundă cu o contra propagandă.
2. Francmasoneria propagă o conceptie despre lume panteist-naturalistă, reprobând ideea unui Dumnezeu personal deosebit de lume si ideea omului ca persoană, deosebită, destinat nemuririi.
3. Din rationalismul si naturalismul său, francmasoneria deduce în mod consecvent o morală pur laică, un învătământ laic reprobând orice principiu moral „heteronom” si orice educatie ce rezultă din credinta religioasă si din destinatia omului la o viată spirituală eternă. Materialismul si oportunismul cel mai cras în toate actiunile omului, este concluzia necesară din premisele francmasoneriei.
4. În lojile francmasoneriei se adună la un loc evreii si crestinii si francmasoneria sustine că numai cei ce se adună în lojile ei cunosc adevărul si se înaltă deasupra celorlalti oameni.

Aceasta înseamnă că crestinismul nu dă nici un avantaj în ce priveste cunoasterea adevărului si dobândirea mântuirii membrilor săi. Biserica nu poate privi impasibil cum tocmai dusmanii de moarte ai lui Hristos să fie considerati într-o situatie superioară crestinilor din punct de vedere al cunoasterii adevărurilor celor mai înalte si al mântuirii.

5. Francmasoneria practică un cult asemănător celui al misterelor pre-crestine. Chiar dacă unii adepti ai ei nu dau nici o însemnătate acestui cult, se vor găsi multe spirite mai naive asupra cărora acest cult să exercite o oarecare fortă cvasi-religioasă. În orice caz prin acest cult francmasoneria vrea să se substituie oricărei alte religii, deci si crestinismului.

În afară de motivele acestea de ordin religios, Biserica mai are în considerare si motive de ordin social, când întreprinde actiunea sa contra francmasoneriei.

6. Francmasoneria este un ferment de continuă si subversivă subminare a ordinii sociale prin aceea că îsi face din functionarii statului, din ofiteri, unelte subordonate altei autorităti pământesti decât aceleia care reprezintă ordinea stabilită vizibil. Îi face unelte în mâna unor factori nestiuti încă nici de ei, având să lupte pentru idei si scopuri politice ce nu le cunosc. E o luptă nesinceră, pe la spate, niciodată nu există o sigurantă în viata statului si ordinea stabilită. E o luptă ce ia în sprijinul ei minciuna si întunericul. Împotriva jurământului crestinesc pe care acei functionari l-au prestat Statului, ei dau un jurământ păgânesc.
7. Francmasoneria luptă împotriva legii naturale, voită de Dumnezeu, conform căreia omenirea e compusă din natiuni. Biserica ortodoxă, care a cultivat totdeauna specificul spiritual al natiunilor, si le-a ajutat să-si dobândească libertatea si să-si mentină fiinta primejduită de asupritori, nu admite această luptă pentru exterminarea varietătii spirituale din sânul omenirii.

Măsurile cele mai eficace ce are să le ia Biserica împotriva acestui dusman al lui Dumnezeu, al ordinii social-morale si al natiunii, sunt următoarele:

1. O actiune persistentă publicistică si orală de demasca-re a scopurilor si a activitătii nefaste a acestei organizatii.
2. Îndemnarea intelectualilor români, care se dovedesc a face parte din loji, să le părăsească. În caz contrar Frătia Ortodoxă Română, extinsă pe toată tara, va fi îndemnată să izoleze pe cei ce preferă să rămână în loji. Biserica le va refuza la moarte slujba înmormântării, în caz că până atunci nu se căiesc. De asemenea le va refuza prezenta ca membri în corporatiile bisericesti.
3. Preotimea va învăta poporul ce scopuri urmăreste acela care e francmason si-l va sfătui să se ferească si să nu dea votul candidatilor ce apartin lojilor.
4. Sfântul Sinod acompaniat de toate Corporatiunile bisericesti si Asociatiile religioase se va strădui să convingă guvernul si Corpurile Legiuitoare să aducă o lege pentru desfiintarea acestei organizatii oculte. În caz că guvernul nu o va face, Sfântul Sinod se va îngriji să fie adusă o astfel de lege din initiativă parlamentară.

Tem. Nr. 785/937. IPS Mitropolit Nicolae al Ardealului, dă citire referatului cu studiul asupra francmasoneriei, ce i s-a cerut de Sf. Sinod încă din anul 1934.

Sf. Sinod, însusindu-si concluziile din referat, hotărăste:

1. Biserica osândeste Francmasoneria ca doctrină, ca organizatie si ca metodă de lucru ocultă si în special pentru următoarele motive:
2. Francmasoneria învată pe adeptii ei să renunte la orice credintă si adevăr revelat de Dumnezeu, îndemnându-i să admită numai ceea ce descoperă cu ratiunea lor. Ea propagă astfel necredinta si lupta împotriva crestinismului ale cărui învătături sunt revelate de Dumnezeu. Vânând pe cât mai multi intelectuali să si-i facă membri si obisnuindu-i pe acestia să renunte la credinta crestină, Francmasoneria îi rupe de la Biserică, si având în vedere influenta însemnată ce o au intelectualii asupra poporului, e de asteptat ca necredinta să se întindă asupra unor cercuri tot mai largi. În fata propagandei anticrestine a acestei organizatii, Biserica trebuie să răspundă cu o contra-propagandă.
3. Francmasoneria propagă o conceptie despre lume panteist-naturalistă, reprobând ideea unui Dumnezeu personal deosebit de lume si ideea omului ca persoană, deosebită, destinat nemuririi.
4. Din rationalismul si naturalismul său, Francmasoneria deduce în mod consecvent o morală pur laică, un învătământ laic, reprobând orice principiu moral „heteronom” si orice educatie ce rezultă din credinta religioasă si din destinatia omului la o viată spirituală eternă. Materialismul si oportunismul cel mai cras în toate actiunile omului, este concluzia necesară din premisele Francmasoneriei.
5. În lojile francmasone se adună la un loc evreii si crestinii si Francmasoneria sustine că numai cei ce se adună în lojile ei cunosc adevărul si se înaltă deasupra celorlalti oameni. Aceasta însemnează că crestinismul nu dă nici un avantaj în ce priveste cunoasterea adevărului si dobândirea mântuirii membrilor săi. Biserica nu poate privi impasibilă cum tocmai dusmanii de moarte ai lui Hristos să fie considerati într-o situatie superioară crestinilor din punct de vedere al cunoasterii adevărurilor celor mai înalte si al mântuirii.
6. Francmasoneria practică un cult asemănător celui al misterelor precrestine. Chiar dacă unii adepti ai ei nu dau nici o însemnătate acestui cult, se vor găsi multe spirite mai naive asupra cărora acest cult să exercite o oarecare fortă cvasi-religioasă. În orice caz prin acest cult Francmasoneria vrea să se substitue oricărei alte religii, deci si crestinismului.

În afară de motivele acestea de ordin religios biserica mai are în considerare si motive de ordin social când întreprinde actiunea sa contra Francmasoneriei.

6. Francmasoneria este un ferment de continuă si subversivă subminare a ordinii sociale prin aceea că îsi face din functionarii Statului, din ofiteri, unelte subordonate altei autorităti pământesti decât aceleia care reprezintă ordinea stabilită vizibil. Îi face unelte în mâna unor factori nestiuti încă nici de ei, având să lupte pentru idei si scopuri politice ce nu le cunosc. E o luptă nesinceră, pe la spate; niciodată nu există o sigurantă în viata Statului si în ordinea stabilită. E o luptă ce ia în sprijinul ei minciuna si întunericul. Împotriva jurământului crestinesc pe care acei functionari l-au prestat Statului, ei dau un jurământ păgânesc.
7. Francmasoneria luptă împotriva legii naturale, voite de Dumnezeu, conform căreia omenirea e compusă din natiuni. Biserica ortodoxă care a cultivat totdeauna specificul spiritual al natiunilor si le-a ajutat să-si dobândească libertatea si să-si mentină fiinta primejduită de asupritori, nu admite această luptă pentru exterminarea varietătii spirituale din sânul omenirii.

Măsurile cele mai eficace ce are să le ia Biserica împotriva acestui dusman al lui Dumnezeu, al ordinii social-morale si al natiunii, sunt următoarele:  

1. O actiune persistentă publicistică si orală de demascare a scopurilor si activitătii nefaste a acestei organizatii.
2. Îndemnarea intelectualilor români, care se dovedesc a face parte din loji, să le părăsească. În caz contrar, „Frătia Ortodoxă Română” extinsă pe toată tara va fi îndemnată să izoleze pe cei ce preferă să rămână în loji. Biserica le va refuza la moarte slujba înmormântării, în caz că până atunci nu se căiesc. De asemenea, le va refuza prezenta ca membri în corporatiile bisericesti.
3. Preotimea va învăta poporul ce scopuri urmăreste acela care e francmason si-l va sfătui să se ferească si să nu dea votul candidatilor ce apartin lojilor.
4. Sf. Sinod, însotit de toate corporatiunile bisericesti si asociatiile religioase, se va strădui să convingă Guvernul si Corpurile legiuitoare să aducă o lege pentru desfiintarea acestei organizatii oculte. În caz că Guvernul nu o va face, Sfântul Sinod se va îngriji să fie adusă o astfel de lege din initiativa parlamentară.
5. Întreg referatul împreună cu concluziile se va tipări în brosură prin Consiliul Central Bisericesc si se va întrebuinta ca mijloc de propagandă împotriva francmasoneriei.

IPS Patriarh prezintă declaratia făcută în fata Sa, a delegatilor lojii francmasone nationale în frunte cu dl. Pangal, prin care aduc la cunostintă că aceste loji se autodizolvă, spre a nu fi confundate cu Loja Marelui Orient si spre a nu se crede că este împotriva culturii sentimentelor monarhice, nationale si crestine. El – dl. Pangal – în numele delegatilor declară că toti membrii lojilor francmasone nationale sunt buni fii ai bisericii ortodoxe.

Sf. Sinod ia act cu satisfactie de declaratia d-lui Pangal si a celorlalti conducători ai masoneriei nationale române, citită în ziua de 25 Februarie a.c., în fata IPS Patriarh Miron, prin care anuntă că această organizatie se autodizolvă. Este prin urmare de sine înteles că hotărârea Sf. Sinod privitoare la masonerie nu se poate referi la lojile care s-au dizolvat si prin urmare nu mai există.

La orele 13 IPS Patriarh, ridică sedinta, prorogând Sf. Sinod pentru data de 29 Martie a.c., orele 10 dimineata.

Presedinte, (ss) Miron

Secretar, (ss) † Galaction Craioveanu

Cronică internă B.O.R., 55 (1937),

nr. 3-4, martie-aprilie

Note

[i] Leon de Poncins, La dictature des Puissances Occultes: La FM, Paris, 1934, p. 5.

[ii] Ibidem, p. 64.

[iii] Engelbert Huber, Freimaurerei, p. 56-58.

[iv] Huber, op. cit., p. 63.

[v] Ibidem, p. 95.

[vi] Dr. N.C. Paulescu, Ce este Francmasoneria?, Buletinul Anti-Iudeo-Masonic, 1930, p. 67-71.

[vii] Huber, op. cit., p. 64.

[viii] Ibidem, p..

[ix] Cf. Dr. Pr. Wichtl, Weltfreimaurerei, Weltrevolution, Weltrepublic, Ed. II, Munchen, 1928, p. 54.

[x] Ibidem, p. 53, sq.

[xi] Revista Apostolul din 1 aprilie 1934. O descriere pe larg a ceremoniei de initiere a gradului de maestru face francmasonul Oswald Wirth, Le livre du Maître, Paris, ed. V, p. 67-84.

[xii] Oswald Wirth, op. cit., p. 106, 108, 112, 116.

[xiii] Ibidem, p. 120-122.

[xiv] „Francmasoneria nu se făleste că detine un adevăr dumnezeiesc revelat, ci invită pe adeptii săi să se degajeze de eroare prin propriile lor eforturi pentru a se orienta ei însisi, cu toată independenta, către acea lumină a spiritului spre care aspiră inteligentele” (Oswald Wirth, op. cit., p. 21).

[xv] Albert Lantoine, după Leon de Poncins, op. cit., p. 297-298.

[xvi] Ibidem, p. 299.

[xvii] O. Wirth, op. cit., p. 85.

[xviii] Ibidem, p. 120.

[xix] Huber, op. cit., p. 176-180.

[xx] L. de Poncins, op. cit., p. 151-152.

[xxi] Huber, op. cit., p. 211-216.

[xxii] Op. cit., p. 35.

[xxiii] După Huber, op. cit., p. 152-156.

[xxiv] O. Wirth, op. cit., p. 22.

[xxv] Dr. Fr. Wichtl, op. cit., p. 208-209.

[xxvi] Dr. V. Trifu, Interpelarea din Parlament la 5.II. 1932.

[xxvii] Dr. Fr. Wichtl, op. cit., p. 99.

[xxviii] Ibidem, p. 280.

[xxix] În Buletinul Anti-Iudeo-Masonic, 1930, de unde luăm aceste informatii, reproduse în facsimil documente care demască alianta strânsă dintre cele trei grupuri masonice în care se găsesc români (p.91 si 131-132).

[xxx] Adevărul literar din 9.VII.1933. A se vedea în acelasi loc si sprijinul ce-l dau evreii d-lui Sadoveanu. Dl. M. Sevastos, redactor la Adevărul literar, scrie un articol de laudă pentru actiunea masonică a d-lui Sadoveanu. La miscarea aceasta, spune M. Sevastos, „s-a raliat deunăzi si Marele Orient”.

[xxxi] Adevărul literar din 9.VII.1933.

[xxxii] Das Blaubuch des Weltmaurerei, Viena, 1933, p. 57, publ. francm.

[xxxiii] Ibidem, p. 104.

[xxxiv] Op. cit., p. 35.

[xxxv] Masonic Year Book 1936, p. 797.

[xxxvi] Das Blaubuch etc., p. 61-62.

[xxxvii] Constitutia si Regulamentul Marii Loji Nationale Române, p. 33.

[xxxviii] Ibidem, p. 21.

[xxxix] Constitutia, Statutele si Regulamentele Ritului scotian antic si acceptat din România, art. 29, p. 12.

[xl] Entlarvte Freimaurerei, 1936, vol. I, p. 67.

[xli] Constitutia, Statutele etc., art. 5, p. 4.

[xlii] Din art. francm. vienez, dr. Hermann Anton, Die Rotte Maurerei, op. cit., p. 99-100.

[xliii] Const. si regul., p. 9-10.

[xliv] Das Blaubuch, p. 102.

[xlv] Das Blaubuch, p. 105.

[xlvi] Fr. Hasselbacher, op. cit., p. 75.

[xlvii] Art. 517 §6, p. 148.

[xlviii] Ibidem, p. 72.

[xlix] Obligatiile unui Francmason, p. 71.

[l] A se vedea în acest sens romanul d-lui M. Sadoveanu, Creanga de aur.

[li] Constitutia, Statutele etc., art. 13, p. 7.

[lii] Ibidem, art. 611, p. 161.

[liii] Ibidem, art. 613, p. 161.

[liv] Ziarul german din Sibiu Sud-Ost, din 31.XII.1936.

Sursa: Spitalul de Dr. Nicolae Paulescu, Society of Ortodox Studies SPUDON, Theassaonica- GREECE, 2006,  pp. 277-308

La Sinodul Panortodox,

Biserica Greciei trebuie să revendice autocefalia deplină

BISERICA GRECIEI FAȚĂ CU SINODUL PANORTODOX

Este lipsit de dumnezeiască cuviință ca Patriarhia Constantinopolului să funcționeze ca o pârghie politică ce contribuie la răsturnările politice împotriva Greciei, când – știm foarte bine – Grecia este singura sursă economică a Patriarhiei!

 Scrie Protopresviterul Vasilios Vouloudákis, parohul Sfintei Biserici a Sfântului Nicolae Pefkakíon (Atena).

 De multe ori și în foarte multe articole se face referire la Patriarhia Constantinopolului, care este condamnată ca organism bisericesc secularizat ce promovează ecumenismul și unirea Ortodoxiei cu ereziile, însă aproape totdeauna sunt trecute cu vederea motivele mai adânci pentru care Patriarhia Constantinopolului acționează în acest fel, mai ales de la Patriarhul Athenagora încoace, perioadă în care rolul SUA în alegerea și dirijarea patriarhilor a fost absolut! SUA, începând cu președinția lui Truman, a acordat – pe cale diplomatică – supraputeri Patriarhiei Constantinopolului, nu însă pentru a fi promovată lucrarea Ortodoxiei, nici gând, ci dimpotrivă, ca printr-un singur om să poată fi controlată Ortodoxia Ecumenică. Acesta este, de altfel, și motivul pentru care nu s-a permis Arhiepiscopiei Americii să obțină autocefalia. Politica americană se ascunde în spatele Turciei și își exercită presiunile în toată Ortodoxia prin Patriarhul Ecumenic controlat de Turcia, fără ca America să își descopere fața și scopurile viclene, ci jucând cu ipocrizie rolul… de mediator (!), care, desigur, nu oferă absolut nimic pentru promovarea ”cuvântului Adevărului”. Ipocrizia politicii americane ar fi ieșit la iveală, dacă Arhiepiscopul Americii ar fi deținut o putere reală, liberă de influențele politice.

Din aceste motive, strategia Patriarhiei nu rezistă la o critică teologică, o critică teologică cel mai adesea privită cu sarcasm și ironie de oamenii Patriarhiei, dat fiind că prin această abordare a noastră le dăm impresia că suntem naivi și nu pricepem ce se dorește și se pune la cale ”în spatele nostru”.

Ce critică teologică să faci, de altfel, unor episcopi care, amenințați de Patriarhia Ecumenică cu înlăturarea de pe tronul lor, le interzic eterodocșilor intrarea în Ortodoxie, spunându-le că ereziile și Ortodoxia sunt unul și același lucru și nu mai e nevoie să se boteze ortodox? Pe cine altcineva dacă nu pe aceștia i-ar caracteriza cuvântul din Sfânta Scriptură care zice: ”lupi îngrozitori, care nu vor cruța turma” (Fapte 20: 29), dacă nu pe episcopii care fac o asemenea lucrare pastorală? Ce critică teologică să se facă unor episcopi care bulversează – fie și numai prin această tactică a lor – ”întreaga instituție a Bisericii” și prezintă ”fundul iadului” drept Biserica adevărată? Toate acestea le-am expus cu o profundă neliniște, adresându-ne cu cel mai profund respect Sinodului Bisericii Greciei, dar și turmei creștinilor, care ia aminte la cele ce spunem, îndeplinindu-ne astfel datoria, ca cel mai neînsemnat și cel mai din urmă dintre preoți, dar care are îndatorirea – nu în virtutea valorii sale, ci a demnității preoțești – să își facă cunoscute gândurile și temerile în perspectiva organizării Sinodului Panortodox, care, dacă nu este abordat corect, va aduce mari vătămări în preacinstitul Trup al Bisericii noastre, iar din Sinod Panortodox va deveni un Pan-dezastru!

Părerea noastră smerită este că de primă importanță este consolidarea conștiinței noastre de sine ca Biserica Autocefală a Greciei, egală în drepturi, și solicitarea a 78 de voturi arhierești la Sinodul Panortodox care se organizează. Fără această conștiință de sine, pe lângă experiențele bisericești traumatizante pe care le vom cunoaște de pe urma acestui sinod, ne aflăm și în pericolul de a semna singuri însăși fărâmițarea statului nostru, așa cum dorește SUA prin intermediul Turciei și al Uniunii Europene. De altfel, frecvent și insistent se aud voci ale Patriarhiei care răspândesc amenințări despre reintrarea așa-numitelor ”țări noi”, adică a regiunilor Greciei de Nord, Macedonia și Tracia, în subordinea Patriarhiei Constantinopolului, ca preludiu al evoluțiilor geopolitice viitoare, și toate astea în timp ce noi dormim bine mersi.

Și trebuie să atragem atenția să toate astea se vor face în dauna Bisericii, câtă vreme, pe de altă parte, Grecia – între altele – reprezintă singura sursă economică pentru Patriarhia Constantinopolului! Pentru întărirea acestei conștiințe a noastre de Biserică autocefală ne va ajuta și studiul datelor istorice reale, care, de altfel, intenționat ne rămân ascunse. Vă vom prezenta un asemenea studiu istoric cât mai curând posibil.

Mitropoliile Greciei au fost dintotdeauna autocefale

Așadar, ”păcătuim oare dacă cerem înapoi cu smerenie din partea Constantinopolului titlurile, pe care chipurile le-a obținut pentru sine în mod canonic Sfânta Mare Biserică a lui Hristos, cum ar fi dreptul de întâietate, unde, când și cum le-a obținut?…”, întreabă încă din 1852 Arhimandritul Theóklitos Farmakídis, fără să fi primit nici până azi un răspuns, pentru că există față de el prejudecata istorică că slujea interesele statului neogrec de atunci, nu pe ale Bisericii. Însă istoria nu trebuie văzută doar în alb-negru. Mai are și nuanțe de gri, iar cine o studiază cu atenție și fără prejudecăți va găsi adevăruri și la cel mai mare ”mincinos”.

Prin urmare, întrebarea a rămas fără răspuns în ce privește felul cum Constantinopolul consideră că Biserica Greciei îi este subordonată jurisdicțional, în timp ce în trecut cetățile de pe actualul teritoriu al Greciei nu depindeau de Patriarhia Ecumenică, în sensul și conform practicii actuale a subordonării jurisdicționale, ci aveau doar o legătură duhovnicească între ele?

Farmakídis, cu un profund respect față de Sfintele Canoane îi pune pe patriarhali să citească canoanele: ”Să citească (Sfintele Canoane) mai corect – dacă le-au citit vreodată – cei ce întrunesc Sfântul și Marele Sinod, anume Canonul 28 al Sinodului IV Ecumenic, Canonul 2 al Sinodului II Ecumenic și Canonul 8 al Sinodului III Ecumenic”, pentru că ”noi adeverim că mitropoliile, arhiepiscopiile și episcopiile care aparțin statului monarhic al Greciei NICIODATĂ nu au depins canonic de preasfințitul Tron Ecumenic al Constantinopolului și activau canonic, fiind libere de orice dependență de Tronul Ecumenic”. Lucrurile acestea pe care le afirmă Farmakídis sunt confirmate și de istoria bisericească a Greciei, potrivit căreia nu numai că Biserica Greciei a fost dintotdeauna autocefală, dar aproape fiecare eparhie a fiecărei cetăți din spațiul elen era autocefală!

Istoria bisericească consemnează nu numai că până la căderea Constantinopolului erau autocefale cetățile elene de azi – metropolele –, dar era grecească și autocefală și Arhiepiscopia de Ohrida, căreia de la începuturile secolului al XI-lea (!) ”i s-au subordonat episcopiile Himarei, Adrianopole (sau Dryinoúpolis), Butrint* și Ioannina, probabil că și Foticeea, în timp ce ulterior sub domnia împăratului Vasilie Bulgaroctonul, s-au subordonat și episcopiile Veriei și Stagonelor”[1]!

Cităm ilustrativ, pentru a ne susține poziția, o notă istorică selecționată de noi din cartea mai-sus menționată a pururea-pomenitului profesor de Istorie Bisericească, domnul G. Konidáris: ”La începutul secolului al X-lea existau în Grecia de azi și arhiepiscopiile autocefale ale Eghinei și Tebei, precum și Arhiepiscopiile de Sérres, de Límnos, de Lefkáda și de Kérkyra”… Mitropolitul Tebei, înainte de mijlocul secolului al XII-lea, avea în subordine, pe vremea împăratului Manuil Comneanul, episcopiile Kanalón, Zaratóvon, Kaistoríou, Trihíon și Plateea”[2]. Menționează în continuare și multe alte biserici autocefale de pe teritoriul Greciei de azi și concluzionează: ”Nu avem informații precise despre numărul exact al arhiepiscopiilor autocefale ale Greciei”[3]. Descriind, de asemenea, organizarea Bisericii Grecești în ajunul căderii Constantinopolului, pururea pomenitul cercetător și profesor confirmă insuficiența datelor istorice datorată evenimentelor tumultoase și modificărilor geopolitice, și este de acord că ” este dificilă o prezentare detaliată a realității, dat fiind că țara era fragmentată în stătulețe aparținând fie bizantinilor, fie străinilor”[4]. Pe bună dreptate, deci, se pune întrebarea: Unde a găsit Patriarhia Ecumenică datele istorice care să-i susțină drepturile, de vreme ce aceste informații nu pot fi identificate de cercetarea istorică?

Răspunsul este foarte simplu. A recurs la unele canoane ale Sinodului IV Ecumenic, care însă nu au legătură directă cu subiectul, ocolind și ignorând evoluțiile istorice, modificările teritoriale, răsturnările de regimuri și schimbările de echilibru geopolitic din Imperiul Bizantin, ignorând luările de poziție cu valoare de dogmă ale unor sfințiți Patriarhi ai Constantinopolului, cum ar fi, de pildă, Sfântul Fotie cel Mare, care i-a amintit Papei Nicolae, care avea și el niște revendicări jurisdicționale romantice, că este deja un demers obișnuit în Biserică (încă din secolul al IX-lea) ca administrația bisericească să își schimbe structura organizatorică odată cu evoluțiile geopolitice!

Urmează anii de după căderea Constantinopolului, când cuceritorul a înghețat orice funcție bisericească autocefală din spațiul Greciei de azi, acordând toate privilegiile Patriarhului Ecumenic. A fost oare întâmplător acest lucru? Credem că nu, iar istoria pledează în acest sens. Sultanul știa prea bine că nu ar fi putut supune multe capete arhierești și de aceea a optat să controleze doar unul singur. De aceea a conferit exclusiv Patriarhului toate privilegiile, ca să se asocieze cu el, să și-l facă prieten și astfel să-l controleze și să-l folosească pentru a-i orchestra pe ceilalți. Această situație a durat pe toată perioada ocupației otomane. Și posibil că această stare de fapt să fi fost uneori favorabilă Bisericii, deși mulți sfinți au avut de suferit din pricina anchilozărilor fanariote, ca de pildă Sfântul Nicodim Aghioritul, când a dorit să-și editeze cărțile. Profesorul Konidáris, cercetând perioada ocupației otomane exprimă un anume agnosticism, întrucât această perioadă ”coincide cu ceea ce cunoaștem sub numele de veacurile obscure ale istoriei Imperiului Bizantin grec, despre care de cele mai multe ori nu deținem informații exacte”[5]. Nu trebuie, deci, să considerăm schimbările aduse de declinul [Imperiului] drept ”tradiții bisericești perene” și nici documente istorice în măsură să determine viața Bisericii, desconsiderând astfel folosul real al credincioșilor și trecând sub tăcere pericolele care decurg din aceste schimbări.

Merită menționată în acest sens Epistola Sinodală a Patriarhiei Constantinopolului adresată Papei Leon al XIII-lea, prin care este afirmată independența de-a lungul timpului și statutul de autoadministrare al Bisericilor autocefale din Imperiul Bizantin: ”Fiecare Biserică autocefală locală, atât din Răsărit, cât și din Apus, era pe deplin independentă și avea statut de autoadministrare în epoca celor șapte Sinoade Ecumenice; astfel, episcopii Bisericilor Autocefale ale Răsăritului, precum și cei din Africa, Spania, Franța, Germania și Britania își chiverniseau fiecare treburile bisericii sale prin Sinoadele Locale, fără ca Episcopul Romei să aibă vreun drept de a se amesteca. Episcopul Romei, la rândul lui, se supunea și asculta de hotărârile sinodale. În chestiunile importante fiind obligați să urmeze hotărârea Bisericii universale, se convoca un Sinod Ecumenic, care singur era și este criteriul suprem în Biserica universală”. Această epistolă istorică a Patriarhiei Constantinopolului poate constitui și soluția pentru litigiul dintre cele două Biserici autocefale, a Constantinopolului și a Greciei, pentru că exprimă conștiința că ”criteriul suprem în Biserica universală” este Sinodul Ecumenic, iar nu Patriarhia Constantinopolului.

TOMOSUL SINODAL din 1850 anulează ACTUL PATRIARHAL din 1928*.

Cei ce dezbat subiectul relațiilor dintre Biserica Greciei și Patriarhia Constantinopolului sunt influențați în majoritate de o apreciere unilaterală a Actului Patriarhal de la 1928, un document care a înrăutățit relațiile dintre cele două Biserici. Desigur, evaluarea Actului Patriarhal, oricât de unilaterală ar fi, a condus la formularea multor argumente remarcabile, care amortizează cumva pretențiile și rangurile Patriarhiei. Însă o corelare a acestui Act Patriarhal cu Tomosul Sinodal din 1850, care i-a precedat și care exprimă foarte detaliat disponibilitățile și conștiința de atunci a Constantinopolului, anulează efectiv Actul Patriarhal din 1928 și demonstrează incontestabil că acest Act nu ar fi fost niciodată emis, dacă ar fi primat înțelegerea rațională și teologică în demersurile responsabililor bisericești din epoca respectivă. Este suficient să cităm un singur paragraf al Tomosului Sinodal, pentru dovedi lipsa de valabilitate a Actului Patriarhal de la 1928. Îl redăm ca atare:

”… am stabilit întru puterea Preasfântului și Săvârșitorului Duh prin prezentul Tomos Sinodal, ca Biserica Ortodoxă din Regatul Greciei că aibă drept conducător și cap, ca orice altă Biserică Ortodoxă și Universală, de altfel, pe Domnul și Dumnezeul și Mântuitorul nostru, să fie de-acum înainte autocefală din punct de vedere canonic… o recunoaștem și o proclamăm sora noastră duhovnicească… și de-acum înainte se recunoaște și se pomenește după nume ”Sfântul Sinod al Bisericii Greciei” căruia îi dăruim și toate privilegiile și toate drepturile suverane, care se cuvin unei autorități bisericești supreme…”! Cine, deci, după acest paragraf, și mai ales după ultimele cuvinte ale acestuia, ”îi dăruim și toate privilegiile și toate drepturile suverane, care se cuvin unei autorități bisericești supreme” ar mai putea susține drepturi suverane ale Constantinopolului asupra mitropoliilor Bisericii din Grecia, chiar dacă așa-numitele ”țări noi”, anume mitropoliile Epirului, Traciei etc., au fost încorporate ulterior în Regatul Greciei?

Și ca să nu existe nici o îndoială în ce privește intențiile Tomosului Patriarhal despre drepturile suverane acordate Bisericii Greciei, Patriarhul Constantinopolului, Antim, pe timpul căruia s-a întocmit Tomosul Sinodal, s-a îngrijit să precizeze într-o epistolă care însoțea Tomosul că ”Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, care a fost înființat prin prezentul Tomos Sinodal, a fost recunoscut de toți o dată pentru totdeauna ca autoritate bisericească supremă, hărăzită cu toate drepturile asupra Bisericilor din Grecia, ”pe care le-a dobândit mai întâi Tronul nostru Patriarhal Apostolic”. ”Drepturile suverane” al Constantinopolului au fost acordate, deci, ”Bisericii Greciei, și nu doar unor anumite mitropolii”. Și din câte cunoaștem, nimeni până azi, nici ierarh grec, nici constantinopolitan nu a negat că ”țările noi” aparțin Bisericii Greciei. Acest lucru este dovedit în Actul Patriarhal, de vreme ce mitropoliții din ”țările noi” fac parte din Sinodul Bisericii Greciei, lucru care nu este posibil pentru mitropoliții greci subordonați direct Patriarhiei, adică ierarhii din Creta și Dodecanez.

Concluzia de la sine înțeleasă, că prin Tomosul Sinodal se acordă o dată pentru totdeauna dreptul de suveranitate Bisericii Greciei de a integra în Sinodul ei mitropoliile anexate statului elen, a fost formulată și de Theóklitos Farmakídis, care pe de o parte combătea Tomosul Sinodal, dar pe de altă parte era și un comentator în detaliu al acestuia. Scrie:

”Rămân încă sub supremația bisericească a Arhiepiscopului Constantinopolului unele dintre eparhiile care alcătuiau altă dată eparhia Iliriei răsăritene, anume Thessalia, Macedonia, cele două Epiruri etc., pentru că se află încă sub stăpânirea altor neamuri. Dacă mâine se vor elibera și aceste locuri de sub această stăpânire străină, se eliberează imediat și Bisericile acestora de sub Biserica Constantinopolului și se vor bucura din nou de drepturile de care fuseseră lipsite. Întrucât nici o lege, nici un canon, nici un obicei vechi, nici timpul nu le împiedică pe acestea de a se bucura de drepturile lor”. Aceste lucruri le scrie Farmakídis în 1852 și, desigur, nu concepe, ca de altfel nici un om rațional, că ar fi putut să se emită ulterior Actul grotesc și anticanonic de la 1928.

Din păcate, cel ce a conceput acest act, Arhiepiscopul Atenei, Hrisóstomos Papadópoulos, în încercarea lui de a face față crizei artificiale survenite în zilele păstoririi lui, a considerat că acest Act ar putea fi soluția de compromis (cu toate că el însuși l-a considerat ”împotriva Sfintelor Canoane” și ca soluție ”prin iconomie”), astfel arhiepiscopul le-a făcut pe cele ușoare dificile și nu a pus în valoare ”drepturile suverane” pe care i le acorda Tomosul Sinodal și a băgat Biserica Greciei într-o dureroasă aventură.

Aventura aceasta o retrăim azi prin tensiunea din relațiile noastre cu Biserica Constantinopolului și constatăm încă o dată că profesorul universitar și Arhiepiscop al Atenei, Hrisóstomos Papadápoulos, poate să fi fost un scriitor valoros, dar prin demersurile sale nefericite ”a împovărat” Biserica noastră și cu schisma vechi calendaristă, și cu criza Constantinopolului!

TOMOSUL SINODAL și CONSTITUȚIA Greciei

Unii au încercat să folosească ca argument în favoarea Patriarhiei faptul că Tomosul Sinodal și Actul Patriarhal de la 1928 sunt consacrate prin actuala Constituție în vigoare a Greciei. Nu au făcut însă efortul de a gândi puțin mai departe la acest argument și de aceea au uitat tocmai ce era mai important. Au uitat că Tomosul Sinodal stabilește clar că Biserica Ortodoxă a Greciei nu numai că este recunoscută ca autocefală, dar și administrează ”cele ale Bisericii potrivit Dumnezeieștilor și Sfintelor Canoane în mod liber și neobstrucționat de nici o intervenție seculară”! Asta înseamnă foarte simplu că, pe de o parte statul nu are absolut nici un drept de a controla Biserica dacă și în ce măsură respectă Tomosul Patriarhal și Actul Patriarhal (de vreme ce acest lucru este interzis de Tomosul Sinodal consfințit de Constituție), iar pe de altă parte că Biserică, prin consacrarea constituțională a celor de mai sus, are posibilitatea de a obliga statul să valideze deciziile bisericești, ca să aibă și acestea o valabilitate juridică.

Aceste lucruri au fost lămurite de Theóklitos Farmakídis, care era un susținător înverșunat al separării Bisericii de stat și un om incredibil de rațional. Scriind atunci: ”Dacă Tomosul Sinodal va fi acceptat și va deveni lege a statului, mai e nevoie de vreo lege statutară? Autoritate autoconstitutivă, autosubzistentă, cu ipostas propriu, cu totul independentă de stat. Un alt stat în stat, administrând deplin treburile Bisericii în mod liber și neobstrucționată de nici o intervenție seculară… Deci, orice altă lege este nu numai de prisos, dar și derizorie!”. Trebuie să înțeleagă cei ce combat autocefalia Bisericii din spațiul grec faptul că Constituția Greciei consfințește numai Biserica Greciei și numai pe aceasta.

O apără, de pildă, de intervenții tâlhărești ale statului, cum a fost în trecut legea Trítsis, care însă a căzut în gol, pentru că s-a lovit de prevederea constituțională: ”neobstrucționată de nici o intervenție seculară”. De altfel, Constituția Greciei, ca orice Constituție, este votată pentru a consacra drepturile cetățenilor țării, iar nu interesele străinilor. Cu atât mai mult atunci când revendicările străine perturbă armonia orașelor grecești și pacea cetățenilor greci.

Deci, problema nu o va rezolva statul. Statul nu are nici un drept să se amestece, ci numai să amintească Fanarului că Constituția Greciei are ca scop să păstreze integritatea teritorială a țării și să apere interesele juridice și drepturile cetățenilor săi. Problema trebuie să o soluționeze definitiv și irevocabil viitorul Sinod Panortodox. În raportarea față de acest subiect se vor vedea adevăratele scopuri ale fiecărui ierarh și, atunci, dacă se va dovedi că prin cele scrise de mine am nedreptățit pe cineva, îmi voi cere iertare în public!

 Orthódoxos Týpos, 8 mai 2015, nr. 2068, pp. 1, 6.

Traducere: Mihail Ilie (G.O.)

Graiul Ortodox

–––––

* Himara și Butrint aparțin azi Bisericii Albaniei. [n. trad.]

[1] G. Konidáris, Istoria Bisericească a Greciei, vol. II, Atena 1970

[2] Idem, p. 38.

[3] Idem, p. 177.

[4] Idem, p. 154.

[5] Idem, p.31.

* Actul Patriarhal de la 1928 stipulează dependența jurisdicțională a Bisericii Greciei de Patriarhia Ecumenică. [n. trad.]

ÎNTREBĂRI DESPRE ORDINEA DE ZI A SINODULUI PANORTODOX

Recăsătorirea clericilor văduvi sau divorțați

            Preacuviosul Arhimandrit Sarántis Sarántos a adresat o scrisoare Patriarhului Ecumenic, Arhiepiscopului Atenei, Preasfințiților Arhierei, Sfântului Sinod al Bisericii Greciei și Comisiei Interortodoxe Speciale care se ocupă de pregătirea Sfântului și Marelui Sinod. În această scrisoare se arată că a doua căsătorie a clericilor, pusă pe ordinea de zi a Sinodului Panortodox, vine în contradicție cu Tradiția Bisericii. Publicăm în continuare scrisoarea în întregime:

              Maroúsi, 27 aprilie 2015,

              Preafericite, Sfințiți Arhierei,

             În zilele noastre se vorbește mult despre ordinea de zi a Sinodului Panortodox, a cărui întrunire este așteptată pentru anul următor, în 2016. Unul dintre subiectele care, potrivit informațiilor din presă, urmează să se discute, este a două căsătorie a clericilor văduvi sau divorțați. Logica seculară susține ca pe ceva de la sine înțeles că este nedrept să se interzică preotului să aibă o a doua parteneră de viață pentru ”nevoile” lui și creșterea copiilor săi orfani. Însă această logică de la sine înțeleasă vine în directă contradicție cu Sfintele Canoane de Dumnezeu insuflate ale Bisericii noastre Ortodoxe și mai general cu ethosul ortodox și modul de viață în Hristos, cu practica creștină de zi cu zi.

             Negreșit, teologia postpatristică neovarlaamită merge mână în mână cu această logică seculară și în chip vădit calcă în picioare teologia patristică de veacuri și produsele ei ”osificate” și ”învechite”, Sfintele Canoane și ethosul ei ortodox. Nu știm dacă, în viziunea postpatristicilor, Sfinții Apostoli și mai ales dumnezeiescul Pavel sunt încadrați și ei mentalității varlaamice postpatristice sau nu. Ce se întâmplă? Ceea ce spune Apostolul Pavel în Epistola sa către Tit despre o singură și unică soție a clericilor: ”Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi, precum ţi-am rânduit: De este cineva fără de prihană, bărbat al unei femei, având fii credincioşi, nu sub învinuire de desfrânare sau neascultători… ” (1: 5-6), sau în întâia sa Epistola către Timotei: ”Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii” (I Timotei 3: 2) – aparține oare Noului Testament și își păstrează prestigiul nou-testamentar de Dumnezeu însuflat sau, potrivit teologiei postpatristice, nu sunt valabile și dețin o insuflare dumnezeiască parțială, redusă? Este de la sine înțeles că, potrivit teologilor postpatristici, chiar și Sfinții Apostoli sunt depășiți, ca fiind foarte învechiți și aparținând altor epoci…

             Este oare ușor să treci peste îndrumarea de Dumnezeu insuflată a Apostolului Pavel către fiul său duhovnicesc, Timotei: ”Se cuvine, dar, ca episcopul să fie… bărbat al unei singure femei…”? Îndrumarea aceasta a fost respectată neabătut în prima Biserică, apostolică, iar apoi de către toți sfințiții ei următori. A fost consacrată în plus și prin Canonul 5 al Sfinților Apostoli, care dispune: ”… să nu-și alunge soția sub pretextul evlaviei. Iar dacă ar alunga-o, să se afurisească, și stăruind, să se caterisească”. Prezentul canon exclude orice posibilitate de rupere a căsătoriei preotului, chiar și sub pretextul nevoinței duhovnicești, pentru că Biserica știe bine urmările dezastruoase asupra celor doi soți, dacă unul părăsește familia. De asemenea, Canonul 17 al Sfinților Apostoli stabilește: ”Cel care s-a legat cu două căsătorii după Botez sau care și-a luat concubină nu poate să fie episcop sau presviter sau diacon sau orice altceva din rândul clerului, din catalogul stării preoțești”. În strânsă legătură cu acesta sunt și cele stipulate în Canonul 18 al Sfinților Apostoli: ”Cel ce a luat în căsătorie văduvă sau alungată sau desfrânată sau sclavă sau vreuna dintre cele de pe scenă nu poate să fie episcop sau presviter sau diacon sau peste tot orice din rândul clerului, din catalogul stării preoțești”. Sfințitul Pidalion, în comentariile la acest canon menționează și explică în amănunt că însoțirea cu femei din cazurile de mai sus constituie impediment în preoțirea soților, datorită modului de viață imoral al soțiilor. Va avea impediment la preoțire cel ce se însoțește prin căsătorie cu femei din cazurile de mai sus, chiar dacă, personal, candidatul nu are impedimente. Atât de atentă a fost dintotdeauna Biserica noastră Ortodoxă la modul de viață al clericilor, pentru că se cuvenea ca aceștia, din avuția lor duhovnicească în Hristos, neprihănită și trainică, să păstorească turma ortodoxă!

            Canonul 19 al Sfinților Apostoli oprește doi frați sau doi veri să se căsătorească cu două surori, iar aceste căsătorii, în general, chiar și pentru mireni sunt socotite nelegiuite. Cu atât mai mult constituie impediment pentru cleric: ”Cel care a luat în căsătorie două surori sau o nepoată de soră sau de frate nu poate să fie cleric”, stipulează canonul. În comentariile la acest canon ale sfințitului Pidalion se explică ce înseamnă căsătoriile nelegiuite, în duhul Bisericii noastre Ortodoxe. Părinții Apostolici au simțit nevoia să stabilească hotarele canonice ale căsătoriei clerului, deși în general instituționalitatea căsătoriei creștine este acoperită de canoane. Prin canonul respectiv, precizau pentru preot chiar și ce era de la sine înțeles. De asemenea, Canonul 3 al Sinodului V Ecumenic explică și expune detaliat care căsătorii cu impediment pentru toți clericii și de ce. În aceste chetiuni este exclusă orice fel de iconomie.

             În sfârșit, Canonul 26 al Sfinților Apostoli precizează pentru clericii celibatari care doresc să se căsătorească, că acest lucru este îngăduit doar citeților și psalților. ”Dintre cei care au intrat în cler neînsurați rânduim că se pot căsători numai citeții și psalții, care vor”. De bună seamă, acest lucru se stabilește cu precizie, pentru că se consideră de la sine înțeleasă capacitatea duhovnicească în Hristos a clericului celibatar de a primi har și putere prin Sfintele Taine pe care le săvârșește și de la Părintele său duhovnicesc, sfânt și matur care îl călăuzește. Până și cele de la sine înțelese sunt stabilite cu acrivie, ca să nu fie răstălmăcit nici cel mai mic amănunt în cele rânduite pentru clerul ortodox.

             Sfântul Ioan Sinaitul, în Scara, și anume în ultimul său cuvânt, ”Către păstor”, spune în acest sens despre păstor: ”Păstor este, în adevăratul înțeles, cel ce poate căuta și îndrepta prin nerăutate, prin sârguință și rugăciunea sa oile cuvântătoare cele pierdute. Cârmaci este cel ce a luat tărie înțelegătoare de la Dumnezeu și din ostenelile sale, ca să poată scoate corabia nu numai din valuri, ci și din adâncul însuși al mării”. Cum este cu putință ca păstorul să fie cu adevărat păstor și să se poată ruga, iar rugăciunile lui curate, smerite și cu durere să atragă mila lui Dumnezeu și să se săvârșească învieri din morți duhovnicești, cum este cu putință să fie păstor și în același timp mintea lui să se afle într-o căutare plină de febrilitate după o parteneră ”bună”, fie este celibatar, fie văduv sau divorțat?

             Îngăduiți-mi să vă dau câteva mărturii din foarte amara mea experiență de preot văduv, amărăciune din care m-a scos însă ajutorul Stăpânesc trimis de sus al Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Potrivit datelor pedagogice și statistice seculare, familia clericului văduv este foarte asaltată și previziunile pentru ea sunt sumbre. Probleme practice și psihologice vor apărea ca ciupercile după ploie în calea copiilor preotului în anii de grădiniță, de școală sau chiar de studii universitare. Însă iubirea de oameni a lui Hristos celui Răstignit și Înviat, după doliul și întristarea care se dă întregii familii, trimite din belșug Harul Său necreat. Familia uniparentală, cu tatăl preot, se dezvoltă, sporește și se învrednicește de ajutorul dumnezeiesc. Prezența dumnezeiescului Har, care se intensifică prin pomenirea zilnică a membrilor familiei la Liturghie sau la Rugăciunea Doamne Iisuse a preotului, dimpreună cu pomenirea multor altor nume ale enoriașilor va aduce, prin împreună-lucrarea lui Domnului, rezultate minunate. Preotul va deveni în cele din urmă un părinte care va crește în Hristos deopotrivă pe copiii lui trupești, cât și pe cei duhovnicești din enorie.

             Preotul, care este purtător al preoției celei necreate a lui Hristos, mai ales în cazul parohilor marilor enorii din metropole, este asfixiat de multele obligații în nenumăratele problemele pastorale și în fiecare clipă este asaltat de grija dacă va putea face față acestor obligații spre folosul credincioșilor. Însă, pentru că foarte adesea trăiește în timpul liturgic, constată cu uimire mistică faptul că timpul său se dilată și încap treptat în el toate obligațiile și exigențele multelor sale slujiri. Chiar și slujirile preotesei care lipsește își găsesc locul în programul său, ca să se împlinească astfel cuvântul dumnezeiescului Pavel: ”toate să se facă cu cuviinţă şi după rânduială” (I Corinteni 14: 40). Îl slăvește pe Dumnezeul Treimic Cel Preaînalt și pentru puterea pe care i-o dă în suferință și pentru multele binecuvântări pe care le dăruiește familiei lui și credincioșilor, pe care prin Harul dumnezeiesc s-a învrednicit să îi păstorească.

             De altfel, în zilele noastre foarte mulți bărbăți tineri, mireni, participă practic la foarte numeroasele treburi casnice și la îngrijirea copiilor lor nou-născuți. Această disponibilitate și flexibilitate a bărbaților tineri din zilele noastre (desigur, vorbim despre bărbați, iar nu de niște lachei) a apărut în contextul societății contemporane în care și femeile lor sunt nevoite să lucreze, ca să facă față împreună obligațiilor economice ale familiei. Însă mai ales în sfintele mănăstiri din Sfântul Munte părinții aghioriți, mici și mari, trec succesiv prin toate slujirile și învață toate muncile bărbaților, precum și toate muncile tradiționale ale femeilor. Sfânta lor ascultare îi face foarte îndemânatici, nu doar în a supraviețui individual, dar și în a sluji obștea fraților lor în Hristos, precum și sutele de pelerini care sunt găzduiți în Grădina Maicii Domnului. Încinși cu șorțul, cu mânecile suflecate, slujesc la bucătării, la brutării, în depozite, la mașinile de strivit măsline, la spălătorii, în grădini, la recepție, la mașini, la tractoare, la ateliere. Peste tot aleargă, ca să apuce să facă toate treburile. Le strălucesc chipurile de profunda mulțumire pe care o primesc de la a Rugăciunii minții și de la slujire, mulțumire și bucurie care s-a înrădăcinat, crește și se revarsă din Harul necreat al dumnezeieștilor slujbe ortodoxe cele de multe ore, care sunt pline de dumnezeiască insuflare. Monahi bătrâni îți strâng mâna cu putere, cu mâna lor noduroasă de la muncile grele și de la multele metanii, și îți transmit eroismul, bărbăția, optimismul, bogăție din bogăția lor sufletească. Nici un pic de micime de suflet, ci bogăție din simțirea adevărată a nevredniciei lor. Acești oameni nu umblă cu nasul pe sus, ci și-l pogoară până la pământ, în țărână. Mintea și inimile lor se urcă prin Rugăciune la Hristos, la pururea Fecioara Preasfânta noastră, la Sfinți. Și iarăși se pogoară la pământ, la țărână, la grădini, la irigații, ca să le facă pe toate pe cât posibil în chip desăvârșit, prin Harul sfintei ascultări.

             De ce să nu râvnim și noi, preoții de mir, la aceste pilde aghiorite care ne stau înainte? De ce noi, bărbați preoți, întrarmați cu sfânta răbdare și sfânta ascultare față de cel dintâi Ascultător, de Hristos, de ce să nu ne punem în lucrare prin Rugăciune și slujire? Ce manie postpatristică demonică ne-a apucat, ca să destrămăm tot ce e sfânt, tot ce e bun, tot lucrul iubitor de oameni pe care ni l-au insuflat Sfinții Părinți și ni l-au predat? Să ne smerim, să ne plecăm capetele, să spunem: ”să fie binecuvântat”, și ajutorul necreat, de neputință de cuprins cu mintea, Harul și puterea, ne vor adumbri spre săvârșirea tuturor îndatoririlor noastre: casnice, liturgice, pastorale, pedagogice, economice. Experiența în Hristos dovedește că preoția și slujirea neobosită și luptătoare se întrepătrund și fac minuni… chiar și fără ajutorul preotesei. 1000% Domnul va iconomisi ca toate cele ce privesc modul nostru feciorelnic de viață, cel întru Hristos, care este prin excelență modul de viață al preotului, a preotului văduv și îndeobște creșterea întru Hristos și instruirea copiilor lui orfani de mamă, dar care sunt cu mult mai bogați prin prezența dumnezeiescului Har și prin apărarea și acoperământul sigur și tare al Doamnei Născătoare de Dumnezeu pururea fecioare. Este de ajuns ca liturghisitorul Celui Preaînalt să spună, dacă nu de le început, cel puțin după o vreme de la pierderea soției, ”să fie binecuvântat” sau cuvântul lui Iov: ”fie numele Domnului binecuvântat de acum și până-n veac”. Este posibil, sau mai degrabă sigur că Domnul va trimite la vreme potrivită oameni sfinți, precum pe Simon Cirineul, să ajute la nenumăratele probleme practice – grele și multe în ochii lumii – ale copiilor și ale preotului însuși, în chestiunile pastorale și de viață. Este de ajuns să spună din adâncul inimii: ”fie numele Domnului binecuvântat…”. Chiar și sfintele mănăstiri pot găzdui pentru câteva zile copiii de vârstă mică a preotului văduv, ca el să aibă prilejul să cerceteze Grădina Maicii Domnului, spre a lua binecuvântări.

             Este extrem de important să se păstreze unitatea familiei preotului. Acest lucru trebuie să îl conștientizeze toți enoriașii și toți fiii lui duhovnicești și să păstreze distanțele discreției, dacă doresc să se folosească de preoția lui întru Hristos pe care o poartă preotul aflat în cinstita văduvie. Acest lucru, desigur, este valabil pentru toate familiile și cu atât mai mult pentru familia preotului. Veghetor și vigilent va trebui să fie preotul familist și cu atât mai mult cel văduv. Sfântul Grigorie al Nisei spune că virtutea se dezvoltă și devine uriașă prin asprimea nevoinței. Toți Sfinții noștri s-au păzit pe ei înșiși și unii pe alții de multele curse ale celui viclean – și de cursele ”sentimentale” –, pentru că erau atenți să păstreze distanțele siguranței duhovnicești. Nici chiar în sfintele noastre mănăstiri ortodoxe nu sunt îngăduite prieteniile strânse între frații monahi sau între surorile monahii, ca să nu se întâmple ceva care să le paralizeze sufletul și să-l sustragă de la lupta dură împotriva patimilor și de la rugăciunea verticală către cele de sus – Sus să avem inimile! Avem către Domnul! – și să oprească venirea dragostei lui Hristos, care să le inunde întreaga ființă, după care tainic tânjește sufletul.

             Astfel, văduvia, lipsirea copiilor de mamă și a preotului de preoteasă, în iarna cea mai adâncă a amărăciunii cu neputință de exprimat în cuvinte, este cea mai prielnică ocazie ca întreaga familie să fie învățată de Sus sfințita artă a Rugăciunii Doamne Iisuse pe metanier. Fiecare nod cu cele nouă cruci împletite și cu chemarea Mumelui mai sfânt ”decât orice”, al Domnului nostru Iisus Hristos, va fi mângâiere cerească și singura alinare pentru întreaga familia. Cu toții se vor încredința, atât cei din familia preotului, cât și cei din jur, că Domnul a dat, Domnul a luat, Domnul dă iarăși sau va da darurile lui duhovnicești necreate și bunurile materiale necesare și de folos. De altfel, nu uităm că persoana preotesei care lipsește și s-a mutat la Domnul, nu s-a pierdut, ci se află în Biserica biruitoare, unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin, unde nu există frica de boli, de accidente sau de altă moarte, cea duhovnicească, ea nu își va uita familia aflată în Biserica luptătoare, ci prin împreună lucrare cu dumnezeiască putere și cu discernământ a dumnezeiescului Har, familia va merge înainte și se vor găsi soluții problemelor, care, de altfel, nu se vor termina niciodată: revoltele adolescentine și ispitirile cugetului lumesc care îi amenință pe toți copii sau mai corect spus, pe noi toți, deopotrivă mici și mari, chiar și pe cei aflați la vârste înaintate.

            Am lăsat la urmă ceea ce trebuia să menționez de la început. Toate luptele de mai sus sunt posibile și se sevârșesc în marea cea învolburată a văduviei prin împreună-lucrarea Domnului, prin cinstitele mâini și sfințitul epitrahil al Părintelui duhovnicesc al preotului. Prea simplă întru Domnul, harismatică în Dumnezeu Tatăl, puternică întru Duhul Sfânt a fost vreme de 50 de ani îndrumarea răposatului Părinte al meu duhovnicesc, Gheorghios Pikridás, viețuitor în cetate, familist, cu o viață plină de încercări. Doar Domnul cunoaște oceanul binefacerilor care s-au revărsat prin sfintele lui binecuvântări către nevrednicia mea și față de copiii mei.

              Preafericite,

              Sfințiți Arhierei,

             Cu smerenie consider că, păstrând analogiile, aceleași lucruri sunt valabile și pentru clericii divorțați. Lupta pentru viața feciorelnică, pe care nu au dorit-o dintru bun început, este valabilă și pentru preoții divorțați. Sfântul Ioan Gură de Aur susține că preoții văduvi, și îndeobște toți bărbații și femeile văduvi, sunt chemați de însuși Domnul la o viață mai înaltă, de feciorie, căreia îi sunt rezervate experiențe mai înalte ale vieții duhovnicești întru Domnul. Același lucru este valabil și pentru cei divorțați. Nimic nu este întâmplător în viața noastră. Domnul afirmă că ”La voi însă şi perii capului, toţi sunt număraţi” (Matei 10: 30). Cu cât mai mult se îngrijește Domnul și de viața armonioasă a soților. În Sfânta Taină a Nunții Biserica noastră se roagă ca cei doi să aibă bună înțelegere a sufletelor și trupurilor și toate cererile cele către mântuire. Prin urmare, divorțul apare din neînțelegerea unuia dintre soți față de celălalt, din căderea unuia, a celui mai slab, în cursele celui rău și, prin îngăduința Domnului, ca totuși să se mântuiacă amândoi prin lucrarea pocăinței sincere. Însă și preotul divorțat are toate posibilitățile să supraviețuiască întru Hristos prin credința în El și să se facă pildă de urmat credincioșilor.

               Preafericite Părinte și Stăpâne,

               Sfințiți Arhierei,

              Cu siguranță, cinstita Voastră experiență, ca unii ce sunteți cei dintâi Părinți duhovnicești, o depășește pe cea a atotsărăciei mele. Dau mărturie cele de mai sus ca unul ce am suferit văduvie îndelungată[1]. Rugați-vă, vă conjur, ca cele ce ne-au fost făcute cunoscute nouă de Părinții noștri duhovnicești și de Sfinții noștri luminați de Dumnezeu să îmi fie și mie, celui mai neînsemnat dintre oameni, spre învățătură și să mă fac părtaș lor, dimpreună cu fiii și nepoții mei, care se nevoiesc și ei întru Hristos.

             Cu smerenie consider că celula familiei noastre ortodoxe va suferi o mare vătămare, dacă va fi surpată viața duhovnicească în Hristos a preotului ortodox, rânduindu-se drept soție legiuită o a doua femeie. Îl va reduce și pe el la cadrele seculare ale Noii Epoci, pentru că duhul Noii Epoci cu furie dorește în spirit postpatristic și neovarlaamist desacralizarea sau, mai bine spus, lepădarea de Ortodoxie, chiar și a învățăturii dogmatice a Bisericii noastre și surparea practică și morală a caracterului ei teandric. Nu… nu… niciodată să nu se întâmple aceasta!

            Dacă organizatorii Sfântului Sinod Panortodox doresc ca acest sinod să nu devină tâlhăresc, considerăm cu smerenie că se cuvine să ia aminte la următoarele lucruri: Să nu mai fie continuate acțiunile și manifestările care favorizează instalarea de facto a Ecumenismului și a Religiei Universale. Noi îl iubim sincer pe Patriarhul nostru Ecumenic, kir Bartolomeu, și cu smerenie și ca niște fii ne rugăm pentru el și pentru cei dimpreună cu el. Dacă prin deschiderile sale a transmis mesajul dragostei în Hristos către eterodocși și către cei de alte religii, acum este timpul ca în lumea întreagă să învețe drept cuvântul unicului Adevăr, cuvânt liber de orice inovații. Mai ales în ce privește subiectul propus, al celei de-a doua căsătorii a clericilor, cu smerenie considerăm că pe baza tuturor celor menționate mai sus din îndelungata Tradiție a Sfintei noastre Ortodoxii, subiectul este mai degrabă pastoral, iar nu canonic sau dogmatic. În chip foarte desăvârșit pe toate le-au rânduit dumnezeieștii Părinți.

           Mai concret:

         a.    Sfințiții noștri arhierei ai Ortodoxiei de pretutindeni, iar în ce ne privește, ai Bisericii Greciei, trebuie să conștientizeze – și au toate premisele în acest sens – că parohul luptător este sufletul, capul, forța motrice a întregii parohii și a tuturor credincioșilor. Prin urmare, orice i s-ar întâmpla, episcopul lui trebuie neapărat ca să îi fie aproape ca un Părinte cât se poate de iubitor, ca preotul să își poată purta crucea și încercarea sa, orice necaz. Văduvia este o încercare extremă. Dacă episcopul, ca părinte duhovnicesc, nu atât ca un simplu administrator, îl sprijină pe preotul său, atunci și acesta va rămâne vertical, dacă, desigur, sfințita lui preoție, nepătată și neîntinată, nu se va amesteca cu fărădelegea celei de-a doua căsătorii, a relației nelegiuite, căci prezența mamei vitrege va aduce probleme și îl va paraliza duhovnicește și pe preot, și pe copiii săi. Indiferent de vârsta și situația în care s-ar afla, asemenea opțiuni îl vor seculariza pe preot, îi vor paraliza puterile sufletești întru Hristos făcând din el un simplu funcționar lipsit de har, iar nu un liturghisitor aprins de focul sfânt al Celui Preaînalt, Cel ce face ”pe slugile Tale pară de foc” (Psalmul 103: 4).

           b. Sfântul Sinod să recomande Părinților duhovnicești care au răspunderea paternității, să stea alături de acești preoți, duhovnicește, părintește spre primirea Crucii lui Hristos și spre a întări valoarea și însemnătatea noului mod de viață feciorelnic întru Hristos pe care Domnul îl deschide spre cinstirea acelui preot, spre sfântă nevoință și adeverire a lui în Hristos. Dacă nu umblăm urmând Sfinților Părinți, iar în ce privește viața noastră personală, dacă nu ne luptăm în duhul sfintei jertfelnicii pe care îl cere Biserica noastră de la toți credincioșii și mai ales de la păstori, cum vom putea da ochii cu Hristos? Cum vom da cuvânt de răspuns Domnului, a Cărui preoție ne-am învrednicit să o purtăm în Biserica noastră luptătoare. HrPersonal nu cunosc preoți văduvi care să dorească cu ardoare a doua căsătorie. Dimpotrivă, clericii văduvi pe care îi cunosc rămân credincioși învățăturii canonico-dogmatice și patristice și vieții Bisericii noastre. Se îngrijesc de copilașii lor și de îndatoririle lor pastorale, care nu sunt puține, de la dumnezeieasca Liturghie și celelalte sfintei Taine până la sfințitul cimitir care de-acum dă mai mult sens slujirii lor acolo, unde omul lor cel mai apropiat, preoteasa, se odihnește cu trupul… De unde să mai ai timp și cum să-ți mai stea mintea la alte însurători! Dacă Sfântul Sinod Panortodox va recurge la o legislație străină, își va compromite prestigiul și, desigur, va pierde dumnezeiasca insuflare și va adeveri clar că este manipulată servil de capii Noii Epoci. 

Să nu fie! Să nu fie! Să nu fie!

Cu evlavie vă sărut Dreapta, cel mai neînsemnat dintre preoți.

Pr.Sarántis Sarántos

Orthódoxos Týpos, 8 mai 2015, nr. 2068, pp. 1, 6.

Traducere: Tatiana Petrache (G.O.)

Graiul Ortodox

[1] Părintele Sarantis Sarantos a rămas văduv în anul 1977, rămând cu patru copilași mici de crescut. [n. trad.]

Vezi și

Mitropolitul Ieremia Funda: De ce femeia nu poate deveni preot al Bisericii noastre. Biserica Anglicană mai aproape de acceptarea femeilor episcop. Teologi catolici şi politicieni nemţi cer renunţarea la celibat, primirea femeilor ca preoţi şi acceptarea cuplurilor homosexuale

https://graiulortodox.wordpress.com/2012/09/06/114-mitropolitul-ieremia-funda-de-ce-femeia-nu-poate-deveni-preot-al-bisericii-noastre-biserica-anglicana-mai-aproape-de-acceptarea-femeilor-episcop-teologi-catolici-si-politicieni-nemti-cer-renun/

Căderea Constantinopolului (de la 1204) şi consecinţele ei

de Protopresbiter Gheórghios Metallinós

Căderea Constantinopolului